Confruntări serioase ale Europei pe seama Rusiei lui Putin

FOTO EPA-EFE

Cine a spus că nu relaţiile transatlantice au divergenţe majore, ci că ele se află în inima Europei, între statele membre şi în interiorul lor, între diferitele poziţii de partid, a avut dreptate.

Consiliul European din 24-25 iunie a demonstrat şi expus confruntările serioase, divergenţele majore şi faliile de interpretare şi chiar înţelegere între liderii europeni în raport cu Rusia lui Putin, într-o dezbatere reportată de luna trecută şi care a animat întâlnirea până vineri dimineaţa devreme, apoi din nou a doua zi până la final, făcând tema legii LGBT a Ungariei o distracţie colaterală şi un subiect de distragere a atenţiei de la principala temă de discuţie: Relaţiile cu Rusia. Da, dezbaterea a fost foarte bună pentru că a pus pe masă toate argumentele posibile şi a expus interesele statelor individuale, dar a dat expresie şi temerilor şi liniilor roşii peste care nimeni nu poate să treacă. Nici măcar granzii Europei, Franţa şi Germania, cei care au făcut propunerea unui summit cu Rusia care nu va avea loc vreodată necondiţionat, şi fără ca Rusia să dea semne serioase de schimbare a comportamentului general în raport cu statele europene, cu vecinii săi şi cu propria populaţie.

Ambiţii, dorinţe, limitări, argumente: un summit cu Putin ratat, fără drept de apel

Este de înţeles faptul că un număr de state europene au o interdependenţă economică puternică cu Rusia – şi nu e vorba doar despre furnizarea de gaze naturale, de piaţa Rusiei sau de investiţiile făcute în Rusia. Interdependenţa utilizată ca metodă de creştere a securităţii economice şi energetice a Europei, în înţelegere liberală, s-a lovit de o strategie a Rusiei, a escalada pentru a dezescalada (vezi O strategie de rupere a Europei: escaladare pentru dezescaladare şi impactul Rusiei în adâncirea faliilor), respectiv creşterea numărului de provocări şi acţiuni sancţionabile pentru a impinge UE şi statele membre interdependente să atingă limita acceptabilităţii costurilor şi să determine schimbarea de macaz, spre dezescaladare, cu acceptarea ca datum-uri a tuturor acţiunilor Rusiei, într-un reset de tip tabula rasa, care să o lase cu Crimeea anexată şi de facto recunoscută ca teritoriu rus, cu agresiunea din Estul Ucrainei prin intermediari în curs, dar cu Rusia ca mediator, nu parte.

Interesant este, însă, de ce au simţit nevoia Franţa şi Germania să vină cu o propunere a unui summit european cu Rusia, în condiţiile date, după ce Emmanuel Macron blocase deja sancţiuni noi împotriva Rusiei pe motiv că nu dau rezultate, la summitul extraordinar din 24-25 mai, cerând opţiuni politice alternative, materializate în prezenta propunere. În fapt, propunerea are multiple motive, şi nu toate împărtăşite de ambele state, în egală măsură, şi nici de cei doi lideri politici.

Astfel, propunerea franco-germană s-a făcut de pe poziţii diferite. Ambii lideri politici au propriile relaţii bilaterale cu Rusia, iar ultimele întâlniri nu au fost deloc unele avantajoase sau cu rezultate. Cam ca umilinţa suferită de către Înaltul Reprezentant pentru politică Externă Joseph Borrell la Moscova. Dar acest tip de întâlniri separate a provocat o critică acerbă la nivel european şi a ridicat probleme morale interne, în fiecare dintre cele două ţări, care s-au adăugat constrângerilor venite de la costurile asumate pentru sancţiuni, care au atins nivelele maxime acceptabile pentru Franţa şi Germania. Acesta ar fi un prim motiv al propunerii comune. Putem adăuga aici tradiţionala politică germană de a nu lăsa propunerile Franţei singulare şi de a le seconda, din principiu, pentru a nu singulariza Franţa sau, în condiţiile actuale după Brexit, să nu scindeze în vreun fel Europa prin polarizarea în jurul celor doi mari actori.

Pentru Franţa, se vede treaba că angajarea la nivelul UE a Rusiei este obligatorie pentru cea bilaterală nefiind suficientă, nu aduce ridicarea sancţiunilor existente. Contrar afirmaţiilor Preşedintelui Macron, sancţiunile contează şi au impact, şi o demonstrează rapoartele tuturor serviciilor de informaţii, dar mai ales Raportul Atlantic Council, vorbind despre sancţiunile conjugate transatlantice împotriva Rusiei. Chiar pentru a debloca relaţia bilaterală franco-rusă, bunele relaţii bilaterale şi promisiunile nu mai sunt suficiente, dacă nu vin cu ridicarea sancţiunilor europene. Or o asemenea perspectivă fără acţiuni directe ale Rusiei, în sensul în care o solicită UE, nu se poate.

Pentru Germania, motivaţiile sunt sensibil diferite, dincolo de cele bilaterale sau naţionale. Mai întâi, e vorba despre menţinerea relevanţei europene, de aceea motivaţia Germaniei este de a evita întâlnirile bilaterale disparate pentru a transmite mesaje distincte, disparate. Preocuparea rămâne relevanţa UE, coeziunea UE şi solidaritatea UE, să evite diviziunile create de Rusia la nivelul UE prin abordări bilaterale, dar şi să impună faptul de a vorbi pe o singură voce. În plus, Macron a adus în discuţiile bilaterale de la Berlin, dinaintea Consiliului European, şi argumentul de ce Biden poate să facă summit, iar UE nu? De aici şi referirea doamnei Cancelar Merkel la summitul cu Putin ca expresie a suveranităţii Europei.

FOTO Shutterstock

Temerile europenilor: politică de Mare Putere şi semnale proaste unei Rusii agresive şi revizioniste

Dezbaterea lansată vineri peste zi a continuat până târziu în noapte, apoi spre dimineaţă, continuând şi a doua zi până la încheierea summitului. Iar argumentele aduse de la diferiţii actori europeni au subliniat şi mai mult temerile europenilor şi rezervele când e vorba despre Franţa şi Germania în relaţiile cu Rusia. Principala problemă este tentaţia Politicii de Mare Putere, aceea de a face târguri pe seama altor state mai mici, cu precădere din Europa Centrală şi de Est. De aici au venit şi formulele de veto care au blocat fără drept de apel perspectiva summitului, deşi fusese deja salutat de către Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului. La fel de mare este temerea, rezultată din dezbateri, privind perspectiva recreării unui Concert de putere, concept care a revenit în actualitatea dezbaterilor inclusiv în medii academice, din nou o construcţie contrară multilateralismului real. În fine, eterna temere a unor discuţii peste capul europenilor în relaţia Germania-Franţa-Rusia, sau chiar în numele UE.

Există, desigur, un număr de teme particulare şi probleme bilaterale nesoluţionate de către Rusia. De exemplu, cazul Olandei - Ţările de Jos – cu doborârea zborului Malaysian MH 17 deasupra Donbasului de către capabilităţi ruse, operate de soldaţi ruşi din trupele regulate, acţiune urmată de fuga de responsabilitate, ştergerea urmelor şi distrugerea probelor şi tăierea dispozitivului Buk care a lovit avionul. Este un subiect blocant, iar Mark Rutte a spus că nu se va opune unui summit, dar premierul Ţărilor de Jos nu va putea participa vreodată. Şi alte state au teme proprii, e adevărat cele mai multe din Europa Centrală şi de Est sau Marea Britanie, care a părăsit între timp UE.

Principalul reproş al oponenţilor unui asemenea summit este faptul că, încă din 2014, după anexarea Crimeii de către Rusia şi după agresiunea militară din Estul Ucrainei, respingerea summiturilor a fost o parte a sancţiunilor şi costurilor impuse Rusiei. Iar Rusia lui Putin nu a făcut nici o mutare să dovedească că a înţeles ce a greşit, să recunoască, să-şi asume responsabilitatea şi să merite întâlnirea. Contrar unora care încearcă să vândă întâlnirea ca un avantaj al UE de a aduce Rusia la masă – vezi Austria lui Sebastian Kurz – chiar o dovadă de prestigiu similară SUA, alţii consideră că este un premiu nemeritat de Rusia. Deja amânarea/blocarea sancţiunilor pe tema represaliilor la adresa lui Navalnâi şi a contra-sancţiunilor faţă de lista rusă recentă care-l cuprinde inclusiv pe Preşedintele Parlamentului European, David Sassoli, este o ruşine, greu explicabilă publicului şi mass mediei europene.

În registrul mai raţional şi ultrapragmatic invocat de Franţa şi Germania, la un anumit punct, au început să apară noi argumente. Poziţia de putere, suverană a UE nu e obţinută doar prin mimetismul cu întâlnirea realizată de către Joe Biden şi SUA la Geneva. Ea ţine şi de capacitatea de a avea pârghii pentru a constrânge în mod real Rusia, dar şi voinţa de a o face, şi instrumentele necesare pentru descurajare credibilă a acţiunilor agresive. Din datele comunicate UE, după întâlnirea de la Geneva, dar şi cele aflate de către fiecare stat european la nivelul serviciilor sale de informaţii, întâlnirea Biden-Putin nu a fost una plăcută şi pe masă s-au aşezat elemente concrete şi Rusia a fost pusă în faţa unei alegeri a comportamentului propriu în perspectiva evoluţiilor sale.

Mai grav în discuţia tensionată din cursul nopţii între şefii de state şi de guverne europeni a fost o reacţie tăcută, dar prezentă la mulţi europeni, care a îngrijorat profund liderii francez şi german care au venit cu propunerea. Uneori nedumerirea a fost chiar verbalizată: Cum pot unii să gândească aşa? Să dea Rusiei lui Putin premii? Cum să compare summitul Biden - Putin cu un summit european cu preşedintele rus? SUA a avut o decizie complicată de luat organizând acest summit, nu fără costuri interne, tocmai pentru a demonstra tuturor că a încercat, că a făcut compromisuri, că a arătat deschidere şi că i-a oferit Rusiei perspectiva ne-confruntaţională. La care să reacţioneze în 3-6 luni, cel mult un an.

Nu că europenii ar fi fost cu toţii neapărat de acord că acest summit a avut loc şi i-a oferit o scenă importantă lui Putin pentru a-şi reface imaginea internă. Dar au înţeles majoritatea că acesta e parte din preţul plătit pentru a evita invazia Ucrainei mai departe, în aprilie. Apoi, Statele Unite au adus elemente şi pârghii de constrângere serioase, creând un summit neplăcut şi revelator, au arătat Rusiei unde îi e locul şi ce se întâmplă cu lumea şi cu ea însăşi, în Extremul Orient rus. Au adus în discuţie China şi perspectivele ca Rusia să fie primul fel pe masa gigantului oriental. Sau ca Rusia să devină un junior partner al Beijingului, furnizor de produse energetice şi de ceva tehnologie militară, câtă mai deţine.

De aici a apărut şi marea întrebare: care sunt pârghiile UE în raport cu Rusia?

FOTO EPA-EFE

Comunicatul final: forţa de consens a UE recalibrată pe dimensiunea relaţiei cu Rusia

Aici s-a decantat şi soluţia finală a prezentei dezbateri, o nouă reflectare a capacităţii, ştiinţei şi forţei UE de a face consens cu foarte mulţi actori prezenţi în jurul mesei. S-a ajuns, fără probleme, la concluziile de continuitate a abordării, cu referire la baza de acquis deja stabilită şi la cele 5 principii ale abordării Rusiei deja cunoscute (vezi „Pragmatismul principial“ al UE în relaţia cu Rusia: Europa „respinge, constrânge şi angajează“ Rusia). Comunicarea comună a Comisiei şi Înaltului Reprezentant a propus cinci principii care să ghideze relaţiile UE şi Rusia, o structură care reflectă împărţirea Rusiei ca actor şi abordarea ei între guvernul rus şi autorităţile care fac şi sunt responsabile de toate acţiunile, în societatea civilă sprijinită de către UE şi cetăţenii ruşi ale căror drepturi UE înţelege să le apere şi să le dezvolte. Cele cinci principii sunt:

• Implementarea deplină a acordurilor de la Minsk – respectiv încetarea focului şi soluţionare a conflictului din Donbas în varianta convenită, nu în interpretarea blocantă a Rusiei, promovată de către Putin şi la Geneva, în faţa presei.
• Întărirea relaţiilor cu partenerii estici ai UE şi cu ceilalţi vecini – aici înscriindu-se şi propunerea românească de cooperare strategică cu statele partenere.
• Întărirea rezilienţei Uniunii Europene – pentru a contracara atacurile Rusiei, inclusiv în format hibrid;
• Angajarea selectivă cu Rusia, pe teme de interes ale UE;
• Contactele people-to-people şi sprijinul pentru societatea civilă rusă.

În privinţa abordării Rusiei, ea a rămas în suspans, cu summitul respins fără drept de apel. În schimb, au apărut menţiuni foarte clare la formate alternative şi condiţionalităţi. Între condiţionalităţi, aliniatul 27 introduce obligativitatea ca “leadershipul rus să demonstreze o abordare mult mai constructivă şi un angajament politic şi să oprească acţiunile împotriva UE şi a statelor membre, ca şi împotriva statelor terţe”; aliniatul 28 menţionează ca “Rusia să-şi asume pe deplin responsabilitatea în implementarea deplină a acordurilor de la Minsk, condiţie cheie pentru orice schimbare substanţială a posturii UE”, în condiţiile în care UE consideră că Rusia este parte în confruntările din Donbas; aliniatul 32 subliniază “condamnarea limitărilor libertăţilor fundamentale în Rusia şi îngustarea spaţiului pentru societatea civilă din Rusia”, anunţând sprijinul constant pentru societatea civilă, organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului şi mass media independentă din Rusia; iar aliniatul 33 cere stabilirea adevărului, justiţiei şi responsabilităţilor pentru victimele din doborârea zborului MH17.

Concluziile Consiliului European mai stabilesc, fără drept de apel, nevoia de a crea constrângeri obligatorii la adresa Rusiei, de a găsi pârghii şi instrumente în perspectiva abordării Rusiei, inclusiv sancţiuni economice pregătite pentru angajarea pe temele de interes, la nivele potrivite. Temele de interes pentru angajare sunt şi ele strict definite, faţă de formularea iniţială: încălzire globală, mediu, acordul nuclear JCPOA-Iran, Siria, Libia. Iniţial documentul era mai lax, permitea anumite angajări pe “temele selectate de politică externă şi de securitate şi teme multilaterale”.

Documentul final e rezultanta deplină a dezbaterii. Documentul conţine şi două modificări esenţiale în privinţa ariei de reacţii a UE: Mai întâi, include Asia Centrală alături de statele asociate şi cele din Parteneriatul Estic ca zone de acţiune şi susţinere a rezilienţei de către UE; în al doilea rând, alătură valorilor şi principiilor europene, în premieră, “interesele UE”. Iar în vederea întăririi rezilienţei proprii a UE şi statelor membre, aliniatul 29 nu uită să vorbească despre un element de constrângere şi descurajarea, totodată a Rusiei, respectiv “nevoia unui răspuns ferm şi coordonat al UE şi statelor membre în cazul oricărei activităţi maligne, ilegale, disruptive a Rusiei care ar mai apărea, utilizând în acest sens toate instrumentele la dispoziţia UE, coordonate cu alţi parteneri”, aici Comisia şi Înaltul Reprezentant urmând să prezinte opţiunile unor măsuri restrictive ulterioare şi sancţiuni economice la dispoziţia Consiliului European.