Cine câştigă din propulsarea Ursulei von der Leyen la cârma UE?

E clar că soluţia von der Leyen la cârma Comisiei Europene (una imposibil de găsit fără Angela Merkel şi fără celelalte numiri progresiste în posturile cheie ale UE) e bună. Chiar excelentă. Întrebarea e: pentru cine?

Pentru Germania? Pentru Europa? Pentru democraţie? Germania, se ştie, nu mai e ce-a fost. O talonează îndeaproape România, ale cărei trenuri depăşesc, pe ruta Timişoara-Mangalia, până şi întârzierile de coşmar ale companiei Lufthansa.

E clar că soluţia von der Leyen la cârma Comisiei Europene (una imposibil de găsit fără Angela Merkel şi fără celelalte numiri progresiste în posturile cheie ale UE) e bună. Chiar excelentă. Întrebarea e: pentru cine?

Dar ce-i al ei e-al ei. Are guverne de vis. Cu miniştri de vis ca Ursula von der Leyen. Care nu e Dăncilă, ci poliglotă. Nu se preface că n-ar înţelege că secţia specială de investigare a magistraţilor distruge independenţa justiţiei româneşti, prefăcând-o în bordel. Nu e nici Renate Weber, care a făcut totul spre a justifica în Parlamentul European masacrarea justiţiei şi a statului de drept românesc.

Cu atât mai puţin e Gabi Firea, Olguţa, sau Carmen-Găzara-Microfon-În Priză-Decât-Dan. În fine, spre deosebire de Merkel, May şi alţi europeni mari şi tari în UE, ca Macron, are, slavă Domnului, copii. Nu mai puţin de şapte. Ursula von der Leyen a bătut şi alte, remarcabile, recorduri. A supravieţuit cu măiestrie tuturor cabinetelor Merkel şi celor mai jenante scandaluri. Verdictul de nonplagiat pe care l-a smuls in extremis mai-marilor facultăţii de medicină din Hanovra ar putea să pară unora cel mai revoltător. Căci, spre deosebire de Kövesi, căreia i s-au găsit în teza de doctorat bube pe o întindere de 4% din lucrare, Ursulei von der Leyen i s-a permis să-şi păstreze titlul în ciuda unor „erori“ acoperind 20 la sută din doctorat. Şi totuşi s-au petrecut şi scandaluri mai grave în ministerele păstorite de ea.

În care a comis erori de judecată şi gestiune justificând indiscutabil şi oricând demiteri fără preaviz. Dar, mare scamatoare fiind, a scăpat. Pentru că, tenace, a ştiut să fie mereu simpatică şi lui Mutti şi poporului. În consecinţă, a reuşit de la mijlocul anilor 2000 încoace să fie constant ministru: ba al familiei, ba şef peste o armată germană care a devenit subiect major de glume amare pentru militari şi puţinii germani care nu consideră neapărat, ca Machiavelli, că dregătorii n-au a se preocupa decât de război, sau mai cu seamă de război, dar cred că o ţară e bine să se şi poată apăra. Eficient, evident.

Germania nu se poate în această clipă apăra. Bugetul ei militar e sub orice critică. În NATO fruntea economică a Europei e lanterna roşie. La fel, sau mai rea e starea armamentului german. Nici moralul trupei nu e la o înălţime mai ameţitoare decât genunchiul broaştei. Nişte contracte de consultanţă complet oneroase şi o navă-şcoală a cărei renovare a reclamat înzecirea devizului, precum şi scandaluri repetate privind extremismul politic al unor ofiţeri îi completează celei care ar fi vrut s-o moştenească pe Angela Merkel la şefia cancelariatului federal imaginea de politician ambiţios. Dar păgubos.

De unde se vede că tot mai neiubite şi mai pedepsite acasă, Merkel şi Germania rămân în Europa progresistă vioara întâi.

Păguboasă von der Leyen? Doar pentru alţii. Pentru ea e norocoasă. Şi vanitoasă. Altfel n-ar fi izbutit, la competenţa ei bombă, să cadă vertiginos în sus, lăsându-se cu măiestrie legendară scoasă din  jobenul de prestidigitator al cancelarei. Care căuta în disperare un neamţ ca Iohannis pentru funcţia de preşedinte al Comisiei şi a găsit, iată, o nemţoaică. Una aptă de acrobaţia de a-i încăpea lejer sub papuc doamnei Merkel şi de a-i mânca, totodată, cu plăcere, din palmă cancelarei, fiind, concomitent, şi genul domnului Macron, francezul care stăruise să se promoveze ca boss al UE o femeie.

Iar ea să nu cumva să se numească Manfred Weber. Pe care până la urmă nu l-a vrut decât un amplu grup de alegători. Nu şi dregătorii. Candidatul de vârf al Partidului Popular la alegerile europene a rămas, prin urmare, cu mâna goală şi cu buza umflată. La fel ca Parlamentul European, dat pe mâna socialistului italian David Sassoli. A pierdut ideea de parlamentarism. Au luat-o pe coajă democraţia, respectul faţă de voinţa alegătorilor şi mizilicul detestat cordial de elitele care le invocă la tot pasul, numit „valori europene“. Precum şi est-europenii, care la acest festivalul al afacerilor de culise şi al înţelegerilor pe sub tejghea şi-au adjudecat praful de pe tobă. 

De unde se vede că tot mai neiubite şi mai pedepsite acasă, Merkel şi Germania rămân în Europa progresistă vioara întâi. Ea care a social-democratizat şi creştin-democraţia şi Europa, făcând-o rău de oaie în 2015, când, din raţiuni ideologice şi calcul politic eronat a pierdut controlul asupra graniţelor, provocând criza din care s-a ivit Brexitul, Merkel şi-a impus confidenta la pupitrul Comisiei. Deşi la vot s-a abţinut ca să nu-şi supere aliaţii social-democraţi din guvernul Germaniei. Care, nici laie, nici bălaie, au vrut să împiedice şi accesul lui Weber la cârma Comisiei, şi pe-al colegei lor de cabinet.

von der Leyen a cerut în 2018 înăsprirea tonului faţă de Putin. Demnitatea şi inteligenţa politică externă nu sunt, să admitem, puţin lucru, în lumea de azi.

Nici victoriile noului ei „duşman intim“, Macron, nu sunt de lepădat. Franţa l-a propulsat în locul lui Tusk, la butoanele Consiliului European, pe stângistul liberal belgian Charles Michel, un politician atât de abil în negocieri şi compromisuri, încât principiile sale morale au ajuns să aibă consistenţa vatei de zahăr. Tot Parisul i-a găsit călduţul, dar influentul post de şefă a Băncii Europene Christinei Lagarde, femeia de la FMI care a scăpat ca prin urechile acului de gratii pentru favorurile incompatibile cu interesele statului francez acordate unui mogul din Hexagon. Iar ex-comunistei Mogherini i s-a identificat la Elysee un substitut socialist spaniol pe nume Josep Borrell, astfel încât întreaga Europă socialistă, cu tot cu ultranaţionalistul PSD, să aibă motive să exulte într-o necurmată bucurie.

Sigur, liderii central şi est-europeni nu l-au vrut pe social-democratul Timmermans. Care, deşi vădit competent, a avut din unghiul lui Macron neajunsul de a nu fi femeie. Iar din al extremiştilor din est nesimţirea de a nu tolera orice demers cleptocratic proiectat în fosta Europă comunistă, în care Putin şi mazetele lui populiste par să câştige tot mai mult teren. Vor fi mulţumiţi est-europenii?

În NATO, ministrul german al Apărării nu le-a ignorat interesele şi nici nu s-a dat în stambă ca marionetă a Rusiei. Dimpotrivă, von der Leyen a cerut în 2018 înăsprirea tonului faţă de Putin. Demnitatea şi inteligenţa politică externă nu sunt, să admitem, puţin lucru, în lumea de azi.

Şi îi răscumpără Ursulei von der Leyen multe neajunsuri. Pentru ea, ca şi pentru Europa franco-germană grotesca sforărie de culise s-a încheiat cum nu se poate mai satisfăcător. Chiar minunat.

Din păcate, nu orice soluţie excelentă pentru ea, Macron, Merkel şi progresiştii, ca şi, vorba liderului ecologiştilor europeni, Bütikofer, pentru Ministerul german al Apărării, cel fericit că scapă în fine de Ursula von der Leyen, e la fel de utilă şi Europei unite. Democraţiei.  Meritocraţiei. Şi credibilităţii lor.

Petre Iancu - Deutsche Welle