Capacitatea de regenerare a unui popor: paradigma „Catedrala Notre Dame de Paris“

FOTO Profimedia

Catastrofa produsă de incendiul devastator care a cuprins catedrala Notre Dame de Paris a devenit instantaneu tragedia unui popor şi a generat reacţii absolut fabuloase, demne de a fi analizat cu metodologia specifică raţionamentelor de securitate în care se măsoară forţa, credibilitatea şi potenţialul unei naţiuni.

Fiecare ţară, în raport cu aceste date aduse la zi, este categosită ca aparţinând grupului „constructorilor“ sau, dimpotrivă, a celor lipsite de vâna supravieţuirii şi care se plasează în cercul exterior, spectatoare, consumatoare de securitate şi dependente de deciziile celorlalte, inclusiv în ce priveşte propria lor supravieţuire.

Sistemul de clasificare nu este bazat - şi nici nu poate fi – doar pe criterii teoretice, oricât de multe volume ar conţine descrierea amănunţită a fiecăreia dintre categorii. Motivul e simplu: în capitolul introductiv, dacă vreţi să-i spuneţi de metodologie generală, se precizează foarte clar că, în fiecare epocă, există o dezoltare oarecum liniară, între parametri acceptabili, dar şi momente excepţionale care servesc drept test pentru a se măsura capacitatea de reacţie a corpului viu constituit de o naţiune sau alta. Iar naţiunea menită să supravieţuiască este cea capabilă de o reacţie de solidaritate constructivă, cu atâta forţă şi cu un asemenea elan instantaneu, încât depăşeşte nivelul ororii iniţială şi mobilizează energii pe un canal unic, cel al voinţei naţionale, reunind populaţia în jurul unui apel care conglomerează categorii sociale diferite şi câteodată chiar în relaţie conflictuală.

Analiştii politici şi de securitate sunt deosebit de atenţi la modul în care apare, se coagulează şi se manifestă această reacţie naţională, căci nu există nimic mai important în conturarea profilului unei naţiuni şi a imaginii sale de putere. Aceasta din urmă cuprinde numeroase capitole, de la suprafaţa ţării şi populaţia sa activă, capacitatea economică şi cea convertibilă în industrie de apărare, capacităţi militare proprii... dar esenţială este măsurarea cu exactitate a capacităţii populaţiei de a face front comun în momentul unei tragedii naţionale, adică cea care atinge, dezonorează, încearcă sau reuşeşte să distrugă unul dintre simbolurile naţiunii, proclamat şi recunoacut ca atare, în mod egal şi absolut real, de poporul respectiv şi acceptat ca atare de întreaga lume.

În modul cel mai evident, Catedrala Notre Dame de Paris face parte din această de categorii de simboluri cu valoare naţională şi universală şi, exact din această cauză, modul în care, cu viteză stupefiantă, s-a concretizat reacţia naţională, demonstrează care este capacitatea de regenerare a organismului viu care este poporul francez.

FOTO EPA-EFE

Reacţie care este unică şi pe paliere extrem de diverse, şi acesta fiind un criteriu urmărit în analizele de securitate. Uitaţi-vă la modul în care, în mai puţin de 48 de ore, naţiunea franceză a reuşit să adune, pe canalele cele mai diverse, o sumă foarte aproape de nivelul de 1miliarde Euro, costul estimat pentru iniţierea operaţiunilor de reconstrucţie. Asta a presupus o combinaţie extrem de interesantă între acţiuni paralele şi lansate independent: subscripţii publică şi privată, donaţii individuale şi program naţional din fonduri de urgenţă din partea guvernului. Astfel Fondation du Patrimoine  a lansat un apel la subscripţie publică, apoi au început să se adune sume importante perin intermediul platformelor online de finanţare participativă (Leetchi, Dartagnan), au apărut început donaţii din partea marilor grupuri industriale franceze sau multinaţionalele care funcţionează şi pe teritoriu francez, plus ceea ce urmează să vină prin intermediul subscripţie naţionale lansate de preşedintele francez „cu mult dincolo de frontierele Franţei“. Asta pe lângă sumele provenind din fondurile pentru situaţii de urgenţă deblocate deja de departamente franceze. Interesant că, din Franţa dar şi din străinătate, de mobilizează şi ajutoare în natură, materiale de construcţii, specialişti restauratori în lemn, constructori, etc deja anunţaţi la primele ore de către ambasadele ţărilor care le pasă de asemenea mişcări de solidaritate internaţională.

Desigur, mulţi miliardari francezi şi din întreaga lume mobilizează sume extrem de importante, pe măsura averilor deţinute. Dar, tocmai că acesta este contextul, m-a surprins plăcut vestea publicată în deschiderea unui ziar francez în urmă cu câteva ore: la rând cu donaţiile enorme, era pusă şi suma de 10.000 de Euro donată de primăria oraşului Szeghed care „a estimat că are o datorie faţă de Paris deoarece, în 1879, capitala franceză contribuise la reconstruirea oraşului din Ungaria care fusese afectat de un incendiu foarte puternic“. Mi se pare evident că nu poţi cere echipei de strategie politică şi a celei de comunicare publică din cadrul Guvernului Dăncilă să ştie atâta politică.  Nu poţi cere, dar tot îmi pare rău pentru noi toţi.

Revenind la nivelul la care joacă profesioniştii, să ne întrebăm dacă modul de reacţie al populaţiei franceze în momentul unei tragedii naţionale ar putea să fie relevant şi pentru comportamentul pe care l-am putea prezuma la nivelul populaţiei din România, pusă în faţa nevoii de a se regrupa rapid, din convingere, în jurul unui om politic care lansează un semnal de urgenţă exact cum a făcut-o Emmanuel Macron. Întrebarea este esenţială şi răspunsul ar putea defini capacitatea reală de supravieţuire a poporului român.

Deci, la modul foarte concret, estimaţi dvs. dacă, cum, în ce condiţii, reacţionând la cel fel de stimul anume, aţi putea răspunde unui asemenea apel. Gândiţi-vă dacă aţi fi gata să-l suţineţi ca parte a unui efort naţional. Nu mă gândesc  neapărat la organizarea unei subscripţii naţionale căci demersul ăsta în România a fost compromis pe mult timp de acum înainte prin deplorabilul eşec al campaniei pentru strângerea de fonduri pentru achiziţionarea sculpturii lui Brâncuşi. Nu se poate face deoarece a trecut definitiv momentul de entuziasm naţional care a permis succesul campaniei „un leu pentru Ateneu“, irepetabilă deoarece, nu-i aşa, „altele au fost vremurile, altfel erau oamenii“. Dacă, Doamne fereşte, s-ar organiza acum o subscripţie, cât de scurt ar fi oare singurul drum până la prima serie de denunţuri, declanşarea anchetelor DNA şi discuţia preferată a românilor de acum în jocul de societate numit „completul de trei sau cinci“?

Drept care, dacă am avea ceva de învăţat, este că o societate cu capacitate de regenerare, în ciuda tuturor conflictelor sociale sau problemelor economice care-i pot domina existenţa momentului, mai au încredere în două tipuri de valori esenţiale. Pe de o parte, în caz de criză majoră, sunt gata să acorde creditul maxim liderului care lansează apelul la unitate, chit că, în caz de eşec, îl vor face bucăţele. Dar, în momentul de primejdie, este creditat cu bune intenţii puse în serviciul naţiunii. Asta înseamnă, în al doilea rând, că poporul respectiv mai crede încă, în simboluri cu valoare superioară individului, în valori de raliere precum această Catedrală Notre Dame de Paris despre care se vorbeşte cu reverenţa absolută datorată reprezentativităţii sale istorice şi spirituale.

Avem aşa ceva? Suntem în stare să recunoaştem asemenea simboluri şi care ar fi politicienii în care aţi putea crede dacă vă vor chema la unitate? Dacă nu, de ce, când şi cine a formulat blestemul dezunirii care ne poate trimite în zona istoriei care nu interesează pe nimeni?