Berlusconi dărâmă dreapta

Vestea dizolvării partidului Forza Italia nu a surprins pe nimeni. De cel puţin doi ani, Berlusconi bătea şaua ca să pricepă iapa că Dreapta ar trebui să fie constituită dintr-un singur

Vestea dizolvării partidului Forza Italia nu a surprins pe nimeni. De cel puţin doi ani, Berlusconi bătea şaua ca să pricepă iapa că Dreapta ar trebui să fie constituită dintr-un singur partid, puternic şi pe cât posibil condus de el.

Ghinionul lui e că dreapta italiană este constituită din partide cu o puternică identitate, cel puţin dacă le privim prin prisma trecului.

În primul rând, Alleanza Nazionale, partid din care chiar dacă a plecat trântind uşa nepoata lui Mussolini, rămâne totuşi un reper istoric. La fel şi partidul lui Casini, UDC, construit pe ce a mai rămas din Democrazia Cristiana după scandalul "Mani Pulite". La extrema dreaptă, Liga Nordului, cu un Bossi care ar prefera să se arunce în faţa armelor, decât să-şi "vândă" partidul lui Berlusconi.

Nu e de mirare că Il Cavaliere a început să bată din picior şi să se grăbească după ce Stânga - pe care o numeşte depreciativ "communisti" - a reuşit o mişcare similară de înglobare a mai multor mişcări politice într-un singur partid.

Refuzat şi pus în faţa situaţiei de a fugi de unul singur, a concluzionat: "Oricum nu puteam merge înainte cu aliaţi care ne-au făcut să pierdem alegerile".

Ce înseamnă pentru românii din Italia acest cutremur prevăzut încă din vară? Administrativ, foarte puţin. Economic însă, lucrurile se complică, pentru că Italia a avut o perioadă de regres, iar acum nu poate creşte, având un guvern mult prea fragil pentru a demara reforme structurale.

Aşadar, pentru români şi imigranţi, în general, faptul că Berlusconi nu are ca potenţial aliat decât Lega Nord, ceea ce nu i-ar permite să guverneze, pare îmbucurător.

Asta în contextul în care liderul nou-înfiinţatului partid de stânga, Partito Democratico, condus de Walter Veltroni, încearcă să găsească un consens chiar şi cu foştii chiriaşi ai Casei delle Liberta.

Cum aşa ceva se întâmplă rar sau deloc în politica peninsulară.

Este momentul în care izolata clasă politică italiană a aflat cumva unde este ultima gaură de la curea. Cu care ocazie, dacă află şi găseşte soluţii pentru costul chiriilor, munca la negru, rasism, siguranţa publică, trafic, alterarea statului laic şi pentru fiscalitatea exagerată, Italia ar putea participa activ la următorul summit G8, şi nu doar din inerţie.