Apărarea colectivă şi iluzia securităţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Publicarea acordului de principiu al guvernului Statelor Unite ale Americii pentru începerea discuţiilor cu România privind achiziţionarea de tehnică militară anti-aeriană (sol-aer) a cauzat o dezbatere online aproape isterică între „pacifiştii” care ar vedea fondurile pentru apărare investite în educaţie şi asistenţă socială şi „militariştii” care susţin asigurarea unei finanţări adecvate apărării naţionale.

Unul dintre cele mai frecvente argumente din această dezbatere este legat de garanţia de securitate oferită de către Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) şi de către Statele Unite, partenerul nostru strategic. Această garanţie de securitate, asumată cel mai clar prin articolul 5 al tratatului nord-atlantic, asigură că orice atac împotriva unui stat membru al alianţei reprezintă un atac împotriva tuturor aliaţilor, aceştia din urmă având obligaţia de a „acţiona independent sau concertat, aşa cum consideră necesar, inclusiv folosind forţele armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea” statului membru şi a regiunii Nord-Atlantice. Discursul public care se bazează pe această garanţie de securitate şi respinge orice investiţii serioase în apărarea naţională a devenit deja de bun simţ în anumite părţi ale populaţiei, este atât de normalizat şi luat ca o certitudine, încât creează o iluzie a securităţii, o iluzie a unei invulnerabilităţi strategice. Dar suntem oare invulnerabili? Este garanţia de securitate a NATO suficientă pentru a renunţa la apărarea naţională?

Uităm că România nu este doar consumator de securitate, ci şi furnizor de securitate pentru celelalte state membre ale alianţei.

În primul rând, România este membră a NATO, iar asta presupune asumarea obligaţiilor prevăzute de Tratatul Nord-Atlantic cu privire la asigurarea unui nivel de mobilizare şi de capabilităţi conform standardelor stabilite de către aliaţi în Consiliul Nord-Atlantic şi în celelalte structuri militare ale alianţei. Uităm frecvent că România nu este doar un prezumtiv consumator de securitate, dar este şi un prezumtiv furnizor de securitate şi asistenţă militară pentru celelalte state membre ale alianţei. Spre exemplu, dacă Polonia ar fi atacată de către o putere terţă, România ar fi obligată de articolul 5 să ofere „independent sau concertat, aşa cum consideră necesar,” asistenţă militară şi de alte tipuri. Asta înseamnă că avem obligaţia de a avea forţele armate într-o stare acceptabilă nu doar pentru apărarea teritoriului naţional, dar şi pentru a putea asigura sprijinul necesar celorlalte state membre NATO care ar putea avea nevoie de noi, în cazul unui conflict militar cu un stat terţ. Principiul fundamental al oricărei organizaţii de apărare colectivă este acela de combinare a puterii militare a membrilor săi în aşa fel încât să ducă la descurajarea oricăror atacuri militare potenţiale împotriva oricărui aliat. Este practic o socializare a riscului de securitate şi o maximizare a securităţii colective. Dacă unii membri ai alianţei nu îşi respectă obligaţiile, atunci întreaga arhitectură de apărare colapsează.

În al doilea rând, trebuie să fim conştienţi că în cazul unui atac militar surpriză (hibrid, subversiv sau tradiţional) împotriva României, nu ne putem baza pe asistenţa militară a NATO în primele 24-64 de ore, cu excepţia unor mici efective militare bulgăreşti şi ungureşti. Asta înseamnă că în primele zile, până se mobilizează efectivele şi tehnica militară din occident către frontul din România, trupele româneşti or să fie cam singure pe front împotriva unui inamic în ofensivă. Este obligaţia noastră să ne protejăm teritoriul şi populaţia în primele zile ale unui potenţial conflict. Aşadar, trebuie să avem suficientă forţă militară pentru a rezista, a construi un front defensiv stabil şi pentru a facilita accesul resurselor militare aliate. Chiar şi după ce NATO începe să acţioneze efectiv pe front, tot noi rămânem responsabili pentru întregul front, este ţara noastră până la urmă. Va trebui să ştim cum să folosim şi să distribuim asistenţa militară pe care aliaţii ne-o oferă. Asta înseamnă că trebuie să avem personal militar bine pregătit, infrastructură militară adecvată (aeroporturi şi baze militare pentru reparaţii şi aprovizionare) ce poate fi folosită de trupele aliate. Trebuie să investim în infrastructură militară, în educaţie şi pregătire, în echipamente militare şi în inovaţie.

Problema călătorului clandestin, care beneficiază de securitate colectivă dar nu contribuie, este esenţială pentru a înţelege discuţiile despre finanţarea adecvată a apărării.

În al treilea rând, gândiţi-vă la o ţară care nu este capabilă să se apere singură pentru câteva zile. Aţi vrea să fiţi aliaţi şi să aveţi o obligaţie de apărare reciprocă cu o ţară care nu e capabilă să îşi apere propriul teritoriu pentru 1-2 zile, care nu investeşte şi nu e interesată de apărarea teritoriului naţional? Ce utilitate ar avea o asemenea alianţă?

Putem crede că România nu reprezintă o ţintă pentru nicio ţară, că nimeni nu are interesul să ne atace. Este posibil ca cei care cred astfel să aibă şi dreptate. Dar suntem dispuşi să riscăm? Majoritatea populaţiei Ucrainei nu a crezut nici în ultimul moment că Rusia va îndrăzni să atace Ucraina şi că ar reuşi să anexeze Crimeea. Înainte lor, georgienii nu credeau cu adevărat într-un atac armat dinspre Rusia. Ambele ţări au resimţit efectele viziunilor prea idealiste despre lume şi nu cred că suntem interesaţi să le călcăm pe urme. Trebuie să înţelegem că stabilitatea economică, dezvoltarea, bunăstarea şi progresul oricărei ţări se bazează şi pe un mediu strategic – regional şi global – care să asigure securitatea societăţii, transportului şi vieţii economice. Ar trebui să înţelegem mai bine importanţa unei armate adecvat finanţate, atât pentru noi cât şi pentru cea a aliaţilor noştri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite