Belarusul - decuplat de la ora Europei

Europenii descriu Belarusul ca fiind "o excepţie tristă pe un continent de societăţi deschise şi democratice" Până acum 13 ani, când a fost ales preşedinte fostul şef de kolhoz

Europenii descriu Belarusul ca fiind "o excepţie tristă pe un continent de societăţi deschise şi democratice"

Până acum 13 ani, când a fost ales preşedinte fostul şef de kolhoz Aleksandr Lukaşenko, Belarus era o ţară cvasinecunoscută. Dar problemele în relaţia cu Occidentul nu au întârziat să apară. Mai întâi s-a declanşat scandalul legat de instalarea unor dispozitive de ascultare în câteva reprezentanţe diplomatice. Ambasadorii străini au fost evacuaţi din reşedinţele lor. Apoi presa a fost acuzată de acţiuni antistatale şi de colaborare cu Vestul. O mare parte a ziarelor de opoziţie a fost forţată să îşi înceteze apariţia. Demonstraţiile anti-Lukaşenko au fost reprimate violent. Parlamentul a fost dizolvat cu forţa. Cu toate acestea, Occidentul a continuat să-l trateze pe preşedintele belarus ca pe o "ciudăţenie"politică, şi nicidecum ca pe o ameninţare reală.

Lucrurile s-au schimbat în 2000, când unii dezertori din rândul KGB-ului belarus au povestit despre existenţa unor echipe ale morţii, care ar fi fost implicate în eliminarea unor lideri ai opoziţiei. Atunci, Uniunea Europeană a impus primele sancţiuni împotriva unor oficialităţi belaruse acuzate de fraudă electorală, de brutalitate împotriva demonstranţilor sau suspectate de implicare în dispariţia unor figuri politice. Anul acesta, UE a privat Belarusul de "preferinţele comerciale". Lukaşenko a asigurat populaţia, chiar de Ziua Independenţei, că piederile în urma acestor sancţiuni sunt suportabile pentru ţară. Potrivit Minsk-ului, acestea s-ar ridica doar la 20-30 milioane de dolari, dar experţii independenţi susţin că ar fi vorba de 300-400 milioane de dolari. "Europenii şi-au arătat adevărata faţă. Se aşează cu noi la masa negocierilor, iar cu o mână încearcă să ne stranguleze", le-a spus preşedintele concetăţenilor lui.

Tolerat de Moscova

Nici relaţiile cu Rusia nu sunt extraordinare. După destrămarea URSS-ului, Belarusul a fost prima republică ce a dorit să facă parte din Comunitatea Statelor Independente (CSI). Mai mult, în 1996 a semnat un tratat de uniune cu Rusia, care prevede strângerea relaţiilor în domeniile politic, economic şi militar, fără a proclama însă un singur stat, aşa cum şi-ar dori Putin.

Până anul trecut, Moscova subvenţiona economia belarusă, mai ales cu preţuri de dumping la petrol şi gaze. Rusia a anunţat brusc că nu mai este dispusă să facă acest lucru. Minsk-ul a reacţionat spunând că va creşte taxele pentru tranzitul hidrocarburilor prin conductele sale. Analiştii au suţinut că în spatele războiului energetic s-a aflat dorinţa Rusiei de a obţine controlul asupra companiei de transport al gazelor spre Europa, Beltransgaz. Gazpromul a cumpărat anul acesta 50 la sută din acţiunile societăţii, iar conflictul a fost dat uitării. Preşedintele Lukaşenko a reluat asigurările că Republica Belarus va fi întotdeauna fidelă raporturilor sale de alianţă cu Rusia şi va respecta acordurile semnate cu această ţară.

Mai mult, el l-a asigurat, luna trecută, pe ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, că va continua acţiunea de integrare în Uniunea Rusia-Belarus. La rândul său, Putin a declarat că "Rusia va continua să susţină direct sau indirect economia belarusă". El a specificat că asistenţa "frăţească" se va ridica la 5,9 miliarde de dolari în 2007, doar în ceea ce priveşte hidrocarburile.

Kolhozurile asigură "pacea socială"

În Belarus, mai puţin de cinci la sută din terenurile agricole sunt în proprietate privată. Restul sunt înglobate în kolhozurile rămase de pe timpul regimului sovietic.

Formal, acestea au fost transformate în societăţi pe acţiuni. În sistemul puterii, aceste cooperative agricole joacă un rol important. Menţin populaţia rurală "legată" de pământ, chiar dacă tinerii vor să fugă din aceste CAP-uri aflate într-o criză profundă.

Ca pe vremea regimului comunist, vizitatorii străini dornici să vadă un kolhoz sunt duşi la cele "model". Preşedinţii de ferme sunt şi "directori ideologici", un fel de "comisari politici" care au sarcina să aplice ideologia de stat, "alfa şi omega lukaşismului". După ultimele alegeri, acolo unde candidaţii puterii nu au obţinut peste 60 la sută din voturi, directorii de kolhozuri au fost demişi. Oficial, în Belarus nu există şomaj.

În realitate, acesta este ascuns. Statul acoperă pierderile din sectoarele nerentabile ale economiei, luând de la cele profitabile. Majoritatea acestora din urmă au legătură cu sectorul energetic. Kolhozurile au fost rampe de lansare în politică. Mulţi dintre şefii de fermă au ajuns în parlament.

"Zimbrii", contra Lukaşenko

Pe modelul mişcărilor de tineret din Serbia - "Otpor", Ucraina - "Pora" sau Georgia - "Kmara", în Belarus acţionează "Zubr" (Zimbrii). De altfel, ei au ca siglă chiar imaginea acestui animal pe cale de dispariţie în Europa. "Zimbrii" au apărut în 2001 şi nu au legături cu niciun partid politic, dar militează activ împotriva regimului Lukaşenko. Organizaţia luptă pentru promovarea democraţiei şi integrarea ţării în Uniunea Europeană şi în NATO.

Economia trăieşte din cadourile Rusiei

Fostul guvernator al Băncii Naţionale din Belarus, Stanislav Bogdankevici, care acum conduce un institut de studii socio-economice din Vilnius (Lituania), explică de ce Belarusul are cea mai bună situaţie economică dintre toate fostele republici sovietice.

"Minsk-ul beneficiază din plin de extinderea sectorului energetic rus spre Europa. În primul rând ca ţară de tranzit pentru petrol şi gaze, apoi graţie capacităţilor de rafinare, industriei chimice, agriculturii şi, nu în ultimul rând, datorită preţului de dumping pe care îl achită Rusiei pentru gaze", spune Bogdankevici. Un sfert din PIB-ul ţării este reprezentat de "cadourile" directe pe care Rusia le face Belarusului. 75 la sută din întreprinderi sunt nerentabile. 200 de companii le ţin în spate şi pe cele nerentabile. 120 dintre acestea furnizează mai bine de 50 la sută din PIB-ul ţării. Majoritatea acestor companii aparţin sectorului privat, dar în realitate privatizările au fost o farsă, statul fiind acţionar cvasimajoritar. Salariul mediu este în jur de 250 de dolari, iar pensiile - în jur de 100. Nu este rău, în comparaţie cu alte state din CSI, dar preţurile sunt mai mari, deoarece rubla belarusă este supraevaluată, susţine fostul guvernator.

Sectorul privat - o necunoscută

Întreprinzătorii privaţi, de la micii comercianţi la şoferii de taxi, sunt hărţuiţi permanent de regimul Lukaşenko. "În Belarus funcţionează un comunism original, fără partid, fără program, fără ideologie. Orice iniţiativă privată este insuportabilă", spune un mic antreprenor. La 1 mai 2004, Asociaţia întreprizătorilor privaţi a organizat la Hrodna, o localitate aflată la frontiera cu Polonia, o manifestaţie în care cerea demisia preşedintelui Lukaşenko. Poliţia a intervenit şi a făcut arestări. Unii dintre participanţi au fost condamnaţi la închisoare pentru "destabilizarea situaţiei politice", alţii au fost anchetaţi şi obligaţi să se prezinte în fiecare zi la sediul KGB-ului. Regimul îi tolerează în schimb pe micii contrabandişti de frontieră. În fiecare zi, belaruşii se urcă în trenurile care merg în Polonia sau Lituania. Ei vând aici cu trei dolari cartuşul de ţigări sau sticla de votcă şi cumpără în special produse alimentare, pentru că, paradoxal, mâncarea este scumpă în Belarus.

Cine sunt răsfăţaţii regimului

Răsfăţaţii regimului sunt înalţii funcţionari care câştigă 1.000-2.000 de dolari pe lună, ofiţerii superiori din armată, miliţie şi forţele de securitate, şi o mână de afacerişti din apropierea puterii. Ţara este închisă capitalului străin, chiar şi oligarhilor ruşi. Statul controlează 95 la sută din sectorul bancar.

Îşi va asigura Lukaşenko refugiul la Chavez?

Presa poloneză şi cea on-line belarusă susţin că Lukaşenko l-a trimis cu dublă misiune pe numărul doi al regimului, Viktor Şeiman, la Caracas: să pună bazele unei societăţi mixte şi să asigure azilul politic în caz că ar fi răsturnat de la putere.

Cotidianul belarus on-line "Bielororsski Partizan", în general foarte bine informat cu ceea ce se petrece la vârful puterii la Minsk, scrie că foarte influentul secretar al Consiliului de Securitate şi numărul doi al regimului, Viktor Şeiman, a căzut în dizgraţie. Potrivit publicaţiei, acesta ar fi avut o dispută cu preşedintele Aleksandr Lukaşenko, care a hotărât să-l trimită ambasador în Venezuela. "De mai mulţi ani circulă unele zvonuri potrivit cărora Lukaşenko nu mai este mulţumit de Şeiman", spune analistul politic belarus Valeri Karbalevitci în publicaţia poloneză "Rzeczpospolita". Dar, în acelaşi timp, experţii sunt de părere că "exilarea" la Caracas a politicianului are cu totul alte raţiuni. "A fost trimis, înainte de toate, pentru a pune în siguranţă banii lui Lukaşenko, care până acum erau depuşi în bănci dintr-o republică din fosta Iugoslavie", este de părere un alt politolog, Uladzimir Podgol. El merge chiar mai departe, afirmând că Şeiman ar putea avea şi o altă misiune: aceea de a-i asigura un loc de retragere lui Lukaşenko, în cazul în care va fi răsturnat de la putere într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Potrivit opoziţiei belaruse, Viktor Şeiman este omul care se ocupă cu treburile murdare ale regimului, căruia i se atribuie dispariţia neelucidată a mai multor opozanţi. Colonelul Alek Alkaev, care a lucrat în Ministerul de Interne belarus şi a fugit în Germania, susţine că Şeiman este cel care, la cererea preşedintelui, a pus bazele unor unităţi speciale de miliţie. Supranumite şi "escadroanele morţii", acestea se ocupau cu suprimarea celor care deranjau. "Sunt sigur că Şeiman ştie multe despre dispariţia unor politicieni, ca şi despre traficul cu arme din Belarus", subliniază Podgol, care nu crede pentru nimic în lume într-un divorţ la vârful puterii. Pavel Şeremet, fost corespondent al unui post de televiziune rus şi autor al unei biografii a preşedintelui Lukaşenko, are însă o altă teorie. El susţine că numărul doi de la Minsk a plecat la Caracas pentru a deschide o reprezentanţă comercială belaruso-venezueleană ce va fi condusă de fratele acestuia. Firma va construi locuinţe de lux în capitala Venezuelei pentru angajaţii din industria petrolieră.

Ahmadinejad, alt aliat al dictatorului de la Minsk

Iranul şi Belarusul sunt două naţiuni complet diferite, având, cultural şi istoric, puţine lucruri în comun. Dar ceea ce le uneşte este atitudinea antioccidentală şi hotărârea de a adopta politici condamnate în Vest. Aşa se face că preşedintele Ahmadinejad a fost primit cu toate onorurile de omologul său Lukaşenko, luna trecută. Relaţia dintre Minsk şi Teheran ar trece poate neobservată dacă nu ar exista un punct important: armele. După destrămarea Uniunii Sovietice, Belarus a devenit un mare exportator de armament - atât convenţional, cât şi de înaltă tehnologie. Iranul reprezintă şi o posibilă piaţă pentru o parte din bunurile industriale ale Belarusului, inclusiv tractoare.