INTERVIU Andreea Esca: „Am dormit cu Lucian Mîndruţă într-o casă conspirativă în timpul Mineriadelor“

ANIVERSARE Andreea Esca (43 de ani) a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre începuturile sale în lumea televiziunii, la 20 de ani de la lansarea postului Pro TV, dar nu numai. Am aflat şi despre năzbâtiile copilului răsfăţat, şi despre Revelioanele în familie, şi despre prima dragoste, şi despre implicarea ei la Revoluţie şi la Mineriade.

Când spui Andreea Esca, spui Pro TV. Când spui Pro TV, spui Andreea Esca. Longevitate. Profesionalism. Inovaţie. Sigur, se poate să se simtă şi o urmă de nostalgie când îi pronunţi numele, după vremurile când muzica românească era dominată de B.U.G. Mafia, când Gheorghe Hagi era cel mai bun brand de ţară, după vremurile dozatoarelor TEC. Andreea Esca s-a născut în 1972 şi din 1995 a devenit emblema ştirilor de la ora 19.00. Reporterii de azi au crescut cu ştirile prezentate de ea. Acum, la 20 de ani de la lansarea postului de televiziune Pro TV, Andreea Esca este la fel. Acelaşi zâmbet, aceeaşi coafură, acelaşi ton, aceeaşi prospeţime.

Imediat după încheierea Ştirilor Pro TV, într-o seară de marţi, Andreea Esca păşeşte într-o sală de şedinţe. Poartă un tricou lejer şi se arată surprinsă de tinereţea jurnalistului „Weekend Adevărul“, interlocutorul ei pentru mai bine de o oră, dar nu uită să zâmbească.

Andreea Esca: Câţi ani ai?

„Weekend Adevărul“: 23 de ani. Generaţia Pro.

Da, da, da... Deci aveai 3 ani când ne-am lansat noi. Şi vrei să afli cum a fost atunci, nu? (râde) Haide, glumesc, tu faci interviul ăsta! Go! (Râde)

Au trecut deja 20 de ani de la „Revoluţia Pro TV“...

Da, nu-mi dau seama când au trecut anii ăştia. Mi se pare că s-a întâmplat ieri, alaltăieri. Pe de altă parte, mi se pare că aşa a fost dintotdeauna. E aşa un sentiment ciudat vizavi de percepţia timpului. Cu atât mai mult cu cât sunt oameni care şi-au trăit viaţa în acelaşi timp cu Pro TV-ul. Sunt oameni care acum au copii şi care se uitau la jurnal de când erau ei copii. Sunt oameni în vârstă, dar care se uită dintotdeauna. Avem tot felul de generaţii care ne-au fost alături în această perioadă. Îmi amintesc de un domn care m-a rugat acum mulţi ani să-şi aducă băiatul, de 8-9 ani, să vadă redacţia de ştiri, să mă cunoască. A venit, i-am arătat sediul. Acum trei ani, am primit o invitaţie la o nuntă şi la un botez ale unui om despre care nu ştiam nimic. Era chiar acel copil pe care îl plimbasem prin redacţie. Atunci avea 9 ani, acum – 29 de ani. Da, poate să fie însurat şi cu copil! E măgulitor să simţi că ai trecut, în orice fel, prin vieţile unor oameni.

Ai spus la un moment dat că după Revoluţia din 1989, „Revoluţia Pro TV“ a fost „cea mai importantă revoluţie pentru români“. Mai crezi asta?

Cred că revoluţia media a însemnat 1 decembrie 1995. Pentru că atunci a început să funcţioneze un cu totul alt tip de televiziune în România. A fost un timp care a impus nişte standarde, a impus un model pentru tot ce a însemnat după şi tot ce a apărut în perioada respectivă. Venea cu un tip de televiziune mult mai alert, venea cu tot ceea ce însemna marketing şi PR, lucruri despre care nu aveam habar în România. Aveam foarte mulţi consultanţi din America care au lucrat cu noi şi care ne spuneau că acolo lucrurile funcţionau de foarte multă vreme. Oricum o întoarcem, dacă vorbim despre showbiz şi automat despre televiziune, America este locul unde se fac la cel mai înalt nivel.

La adevărata Revoluţie ai fost în stradă?

La adevărata Revoluţie nu pot să spun că am fost o revoluţionară în stradă. Eram destul de mică. La 17 ani, noi eram destul de copii, nu ca acum. Nu ne-a trecut deloc prin minte că într-o zi nu o să mai fie Ceauşescu. Era de neconceput. Mi-aduc aminte, era înainte de Crăciun, iar eu plecasem cu mama pe jos, prin Piaţa Romană, ne duceam către Minerva să luăm cozonaci. Era o cofetărie care făcea şi cozonaci. Când am ajuns în faţă la ASE era plin de lume! Şi erau nişte pancarte pe care scria „Jos Ceauşescu!“. Dar până să vedem mulţimea şi pancartele, ţin minte că mama a văzut un doctor pe care îl ştiam: „A, uite-l pe doctorul nu-ştiu-care!“. Eu nici nu am realizat ce se întâmpla. Pe urmă, când am conştientizat cu adevărat, eram uau! Totuşi, în momentul, acela eu şi mama am zis să ne vedem de treabă, să nu ne ducem la cozonaci, era clar că începe ceva serios. Nu pot să spun că am fost printre cei care au ieşit în stradă.

„Părinţii nu mă trimiteau să stau la cozi, eram răsfăţată“

Dar ce ţii minte din comunism? Ai prins celebrele cozi?

Da! Dar, părinţii nu mă trimiteau să stau la cozi, eram răsfăţată. Asta era discuţia între ai mei: „Nu trimiţi copilul nici măcar la sifoane! O pui să ia o pâine? Lasă că o să ia pâine toată viaţa!“, spunea mama. Stăteam într-un bloc care avea măcelărie la parter. Îi vedeam pe oameni cum se adună, aveau scaune de pescar, veneau şi se aşezau acolo de noaptea. Enervau locatarii, era un zgomot acolo! Unii vecini le turnau găleţi cu apă în cap! Era forma de entertainment de pe atunci. Făceau liste, dacă nu erai prezent când te strigau, altul îţi lua locul la rând şi te certai cu el. Fazele astea chiar erau adevărate. În alimentare nu erau decât creveţi vietnamezi. Nu ştii tu creveţii ăştia. Ceauşescu era un avangardist. Acum lumea mănâncă soia, asta ne dădea şi el. Se bea cicoare, asta ne spunea şi el, să bem cicoare, ne scosese cafeaua. Ne dădea salam de soia, acum e pe trend. Românii nu l-au înţeles pe Ceauşescu (râde). Pâine de secară!

În alimentare nu erau decât creveţi vietnamezi. Nu ştii tu creveţii ăştia  Andreea Esca, prezentatoare de ştiri

Se trăia sănătos în comunism...

Da, spune şi tu! Erau creveţii ăştia în nişte pungi. Îi băgai în ulei încins şi se umflau. Se umflau şi crănţăneai la ei. Nişte creveţi chinezeşti aşa mari! Acum am văzut că există iar. Pe lângă conserve, erau şi creveţii ăştia! Mie îmi plăceau arşi, să fie aproape negri. Nu mai zic de iaurtul la borcane de sticlă. Costa un leu borcanul. Pe toate le-am prins. La mine la bloc, ţi-am zis, era paradis. Măcelarii aveau carne de 37 (n.r. – de lei), îmi aduc aminte. Cea mai bună şi cea mai scumpă, nu avea grăsime. Ce vorbeşti!

Dar ai simţit cenzura?

Noi eram copii, nu conştientizam cât de dramatică era situaţia. Dar mie mi se părea că cel mai dramatic era că nu puteai să vorbeşti. Şi că nu puteai să pleci din ţară. Asta mă deranja pe mine foarte tare. Nu că nu aveam ce mânca. Copiii nu se gândesc că nu au ce mânca. Ştiam că mâncăm banane şi portocale de Crăciun, de Revelion. Dar nu duceam lipsa, nu mă gândeam. Cum am început să vorbesc, aoleu! „Zi mai încet că ne aude nu-ştiu-care!“. Chiar mă gândeam într-o zi, apropo de Facebook. Atunci eram obsedaţi să nu fim văzuţi. Acum multă vreme, un fost şef de-al meu mi-a zis o chestie haioasă. „Bă, aţi fugit toţi atâta vreme de Securitate şi acum vă daţi singuri în vileag. Că nu mai are cine să vă urmărească“. Exact asta mi se pare Facebook. Înainte nu voiai să ştie nimeni nimic de tine, acum spui singur unde eşti, ce mănânci, ce prieteni ai.

Dar ce anume te-a afectat cel mai mult în comunism?

Ideea că nu puteam să văd altă ţară mă enerva. Mă enervau lucruri concrete. Luam un maxi-taxi din faţa blocului meu până la Liceul Lazăr. Maxi-taxi nu ştii ce e, nu? Erau nişte dubiţe de-astea între autobuz şi maşină mică. 504! Acolo ascultai muzică de dimineaţă, aveau radio. Era emisiunea „Curierul melodiilor“, care începea la 08.10. Erau obligaţi să dea trei melodii româneşti, una străină. Asta mă deranaja! Eu voiam să o aud pe Whitney Houston şi ea venea după trei melodii şi eu trebuia să cobor (dă cu pumnul în masă). Alteori mergeam până la stopul următor, să pot să prind puţin din Whitney Houston. Astea erau problemele noastre pe vremea aia. Nu că nu aveam mâncare. Mama făcea rost de salam de Sibiu, de unt. „Mă, nu mai aduce, nu îmi place!“ „Ştii că sunt oameni care nu au văzut bucăţică de unt?“ „Ştiu, dar dacă nu îmi place, ce să fac?“

„La Pro TV, aveam uşile blindate“

OK, la Revoluţie nu ai ieşit în stradă? Dar la Mineriade?

Am existat mai mult în variantele Mineriadelor. La Mineriade eram mai mare. Exact în ziua în care a fost Mineriada din 1990, am avut festivitatea de sfârşit de liceu. S-a ţinut la Teatrul Lahovari, era teatrul pentru copii Ţăndărică. Ţin minte că eram foarte fericită că luasem premiul I. În toţi cei patru ani de liceu am ieşit mereu pe locul doi şi mereu am vrut să iau primul loc. Era o tipă, Oana Dobrescu, care mă scotea din minţi. Eram foarte fericită că într-a XII-a am ieşit pe primul loc! Mulţumită, cu coroniţa mea pe cap, am ieşit de la festivitate şi pac!, au apărut minerii. Fiind mai mare, m-am şi implicat. Umblam pe străzi cu prietenul ăsta al meu, Bogdan, care m-a dus la SOTI după aia. Ne era frică, aveam impresia că o să ne luăm o bătaie crasă. El avea aşa un look foarte occidental, cu barbă, cu ochelari. „Aoleu, să vezi că aştia or să creadă că suntem străini! O să ne-o luăm pe cocoaşă“, ne spuneam, dar am scăpat.

Dar cum ai perceput Mineriadele, apoi ca jurnalistă?

Am fost foarte revoltată şi dezgustată. De fiecare dată aveam senzaţia că totul este foarte labil, că oricând s-ar putea întoarce răul. Asta m-a marcat. Din punct de vedere jurnalistic, mi-aduc aminte că am făcut o mare desfăşurare de forţe şi am acoperit foarte bine evenimentele. Dar au fost unele momente periculoase pentru mine. Mi-aduc aminte că eu cu Lucian Mîndruţă dormeam într-o casă conspirativă. Ne duseseră să stăm acolo ca să nu fim găsiţi de mineri. Asta pentru că primeam foarte multe ameninţări. Unele pot fi în joacă, dar alte ameninţări pot fi reale. Ce se întâmpla pe stradă nu era un scenariu. Noi, aici, la Pro TV, aveam uşile blindate, aveam impresia că suntem în război. Plecam cu Lucian seara de la Pro şi mergeam în acea casă conspirativă. Am stat o vreme acolo. Au fost clipe dificile pentru noi.

Adrian Pintea: „Sărut mâinile! Vreau să vă cunosc“

Ai avut vreun model de jurnalist, de prezentator de ştiri înainte să intri în televiziune?

N-am avut un model. Nu urmăream pe cineva anume pentru că nu bănuiam că asta o să fac. Nu prea aveam acces. Mare parte din copilărie şi din adolescenţă am avut foarte puţin acces la televizor sau la alt tip de informaţie care să mă motiveze. Îmi plăceau foarte mulţi oameni, mergeam foarte mult la teatru. Îmi plăceau foarte mulţi actori, actriţe. Am mai povestit că îmi plăcea foarte mult Adrian Pintea, Dumnezeu să-l ierte. Odată, m-am întâlnit cu el în staţia de autobuz, la Liceul „Mihai Viteazul“. El urca într-un troleibuz, am vrut să mă duc repede să îi iau un autograf. Pentru că eram foarte mândră, mi s-a părut, aşa... „Cum să mă duc eu, domnişoară, să-i cer (n.r. - un autograf) unui bărbat? Lasă că nu mă mai duc“. Mi-a părut rău că nu m-am dus. După foarte puţini ani, la 19 ani, deja eram la SOTI. Era în ’92, s-a sărbătorit ziua Americii, iar cei de la ambasadă au sărbătorit la Teatrul Naţional cu un spectacol. Era un spectacol în care juca şi el, îl şi regizase cred. După, s-a ţinut o petrecere în foaierul teatrului. Adrian Pintea a venit direct la mine şi a zis „Sărut mâinile! Aş vrea să vă felicit pentru că sunteţi foarte bună, vreau să vă cunosc“. Mi-a fost aşa ruşine! (Priveşte în sus şi zâmbeşte) Mă simţeam îngrozitor! În acelaşi timp, eram fericită! Dar i-am spus: „Să ştiţi că am vrut să vin să vă cer autograf, dar nu am venit că eram mândră“. Uite cum ne adusese viaţa înapoi, dar pe de-a-ndoaselea.

„Eram o gaşcă de prieteni care făceam ce ne plăcea. Pe bani foarte buni!“

Meseria de jurnalist ai ales-o din întâmplare? Bogdan, prietenul tău, te-a adus la SOTI...

De fapt, întâmplarea n-a pornit nici măcar de acolo. Întâmplarea pornise mai înainte un pic. În sensul că, atunci când am terminat liceul, am dat la ASE, unde nu am intrat. Taică-miu a zis să dau la Drept, iar în timp ce mă duceam să dau la Drept, m-am înscris la Jurnalism. Dacă ar fi să o luăm aşa, întâmplarea a început puţin mai devreme. Cred că foarte multe lucruri pe care oamenii reuşesc să le facă bine vin din întâmplare. Am avut de curând un interviu la radio cu Gabriela Szabo şi exact asta îmi spunea şi ea: a ajuns să fie campioană olimpică din întâmplare. Făcea, la început, gimnastică, dar i-au spus că nu e bună. Voia să facă gimnastică ritmică de performanţă. „Nu ai datele necesare, mai bine te-ai duce la crosul care se ţine duminică“. S-a dus la un cros, duminica, cu şcoala, şi a ajuns campioană la 5.000 de metri. Nici nu ştiu ce să zic de întâmplările astea. S-ar putea ca viaţa şi ceva mai presus decât noi toţi să ne ducă într-acolo unde am putea să facem performanţă.

Frumoasele începuturi ale televiziunii Pro TV, cu Simona Mihăescu, Catrinel Dumitrescu şi Andreea Esca FOTO Arhivă Pro TV

Ai povestit la un moment dat că, atunci când ai intrat la SOTI, mama ta ţi-a spus o pildă, cea actorului: să fii mereu pregătită, indiferent de situaţie. Ai ascultat-o?

Chiar şi acum câteva zile mă gândeam la ea. Întotdeauna o am în cap. Mi-a zis: „Bine, ai grijă, dacă vrei să accepţi jobul ăsta, trebuie să fii exact ca un actor. Ai spectacol în fiecare seară şi nu interesează pe nimeni ce ai tu acasă, ce ai făcut, dacă te simţi rău, dacă te-a părăsit iubitul, nu îi interesează“. Mi-a folosit foarte mult sfatul ei. Singurul mod în care m-a încurcat un pic e că şi eu am cerut de la alţii asta întotdeauna. Poate că nu e tocmai OK să îi judeci pe toţi după cum vrei tu să fii. De exemplu, dacă suntem într-o şedinţă şi vorbim despre ceva ce nu ştii şi nu eşti suficient de bine pregătit, ei bine, eu nu accept. Sau dacă stăm acum şi povestim şi îţi sună telefonul şi tu răspunzi... eu nu înţeleg (zâmbeşte). Asta m-a făcut să fiu într-un fel, poate de-asta am realizat ce am realizat.

„La SOTI, cu salariul puteam să-mi iau nişte gumă“

Cu primii tăi bani ţi-ai luat o Dacie...

Cu primii mei bani mi-am luat o pereche de cercei de la Eva. Dar primii mei bani i-am câştigat în liceu, când am jucat un rol secundar într-un film de Geo Saizescu, Dumnezeu să-l ierte, în care rolul principal l-a jucat Bănică cu o domnişoară care, pe urmă, tot actriţă s-a făcut. Era un film despre tinereţe. S-a făcut un casting la liceu şi am jucat un mic rol. Saizescu mi-a tot zis să mă duc să îmi dea pelicula, dar uite că a murit şi am rămas fără. Atunci mi-am câştigat banii şi mi-am luat o pereche de cercei cu ştrasuri, rotunzi, de la Eva. Am câştigat la SOTI, apoi, alţi bani. Îmi făcusem o listă: o să-mi iau un inel, un aparat foto şi nişte blugi. Când a venit salariul, puteam să-mi iau, poate, nişte gumă! Nu ştiu dacă îmi rămânea ceva, aveam un salariu foarte mic. Pritenul meu Bogdan, care m-a dus acolo şi care venea dintr-o familie mai avută în vremea respectivă, m-a văzut aşa dezamăgită şi mi-a zis: „Lasă că-ţi iau eu blugi“ (râde). Şi mi-a şi luat! Iar maşina am luat-o din nişte bani pe care i-am economisit când am plecat cu bursă Soros la CNN. Prima dată când am fost, am stat două luni şi ceva, aveam o diurnă. Din banii ăia am strâns. O jumătate am dat eu, cealaltă jumătate a dat-o tata şi am luat o Dacie.

„Poliţista“.

Da, „Poliţista“, B 72 CNN, eram foarte creativă. Cât să ţin minte când m-am născut şi din ce bani am luat-o (râde). Terminam noaptea târziu munca şi îi întrebam pe toţi, „Cine, unde stă? Vă duc cu maşina!“. Mă întrebau: „În ce direcţie o iei?“. „Nu contează“, le spuneam. Eu doar voiam să mă plimb cu maşina. Eram îndrăgostită de maşina aia. Ca de orice lucru pentru care faci sacrificii. Tot ce vine uşor nu îţi aduce aceeaşi satisfacţie. De următoarele maşini nu mă leagă nimic. Dar mi-a plăcut întotdeauna să conduc. Când n-aveam maşină, o luam pe cea a părinţilor mei. Eram destul de mare, peste 19 ani, îmi imaginam că ei nu o să se prindă că o luam pentru că o parcam la fel. Luam maşina, mă plimbam şi trebuia să găsesc exact locul ăla în care era parcată. Făceam o groază de manevre să nu observe că am luat-o. Dar nu m-am gândit niciodată că ar trebui să-i pun şi benzină (râde).

După ce ai venit de la CNN, ai avut două oferte: una de la Canal 31 şi cealaltă de la TVR. Ţi-a fost greu să faci alegerea?

Oferta de la TVR era de fapt la canalul acela pe care voia Mihai Tatulici să îl facă. La Canal 31 se retransmiteau nişte ştiri de la CNN. Aveau un parteneriat. Când am fost la CNN, i-am întrebat pe cei de acolo: „Ce ştiţi de ei? Sunt serioşi?“. Mi s-a zis: „Poţi să te duci la ei, sunt OK“. Nici n-am stat să mă gândesc când m-am întors. La SOTI deja se terminase treaba. A fost aşa, un fel de televiziune experimentală. Era foarte rudimentar, dar puteam să încercăm să facem orice. De când am venit la Canal 31 şi până am apărut pe post a trecut un an şi un pic. În perioada aceea, ca să nu-mi ies din mână, am realizat în continuare materiale pentru CNN.

Cum era atmosfera când ai păşit prima oară la Canal 31, viitorul Pro TV?

Canal 31 era un canal de sport. 24 de ore din 24 erau ştiri sportive din off, fără prezentatori, ca la Euronews. Când am ajuns aici am fost întâmpinată de o gaşcă de băieţi foarte frumoşi, foarte tineri, foarte sportivi şi foarte simpatici. Era ca şi cum în fiecare zi mă duceam la club. Pe lângă toate aceste calităţi, erau şi extrem de pasionaţi de ceea ce făceau şi foarte bine pregătiţi. Majoritatea chiar terminaseră Facultatea de Sport. Erau conduşi de Ilie Ciurescu, care venise din TVR şi care, de asemenea, era un profesionist. Am simţit de la început o combinaţie între entuziasm şi profesionalism la nişte oameni foarte tineri. Ceea ce era extraordinar! Pe urmă, am închegat o gaşcă din oameni care veneau din diverse locuri, de la ziare, de la radio, care îşi doreau la fel de mult să facă asta. Eram extrem de fericiţi în fiecare zi. Nu ne uitam niciodată la ceas. Nu ştiam dacă e Crăciun, dacă e Paşte, nu ştiam care e programul nostru. Nu exista un program! Veneam şi stăteam cu zielele, cu nopţile. Plecam când voiam, de venit veneam tot timpul. Am petrecut împreună toate sărbătorile, toate evenimentele importante, 1 şi 8 martie, Valentine’s Day, 1 Decembrie, Revelioane. Eram o gaşcă de prieteni care făceam ceea ce ne plăcea. Pe bani foarte buni! Cu foarte mult entuziasm şi cu nicio altă presiune.

Imaginea consacrată a ştirilor de la ora 19:00 FOTO Arhivă personală Andreea Esca

Unul dintre băieţii de care pomeneşti a făcut o glumă pe seama ta când ai venit în redacţie. Ţi-a spus: „Pot să ţi-o pun?“. L-ai iertat?

Nu că l-am iertat, dar gluma mi s-a părut genială! O spun chiar şi eu acum. Nici nu mai ştiu care dintre ei a zis-o, oricum erau toţi la rând (râde). 

„Mi-am spart nasul şi am rămas cu el strâmb până în ziua de azi“

„Weekend Adevărul“: Cum era copilul Andreea Esca? Răsfăţat, am înţeles. Dar ce năzbâtii făcea?

Andreea Esca: Eu, când eram mică? Mama zice că eram cuminte, dar ştii că toţi părinţii, după o vreme, uită şi li se pare că erau foarte liniştiţi copiii lor. Cred că ai mei se încadrează în categoria aceea. Eu ştiu că mi-am spart nasul şi am rămas cu el strâmb până în ziua de azi. M-am urcat pe gard să văd un vecin şi am căzut. Altfel, nu le-am făcut probleme alor mei, am fost la locul meu. Aveam aceleaşi pasiuni ca şi acum: mergeam la petreceri, la toate petrecerile tuturor colegilor din toate clasele. Eram haioasă, cred. Participam la orice serbare, la teatru, la film. Eram mai mult cu partea extracuriculară. Nu cred că făceam năzbâtii.

Ce fel de educaţie ai primit de la părinţi? Erau severi sau dimpotrivă, indulgenţi?

Tatăl meu era foarte sever, iar mama era mult mai relaxată. Aşa s-au îmbinat perfect. Şi eu sunt genul de om care se simte bine liber, dar din când în când vreau să fiu pusă pe şină. Ei îşi împărţiseră bine treaba. Tatăl meu a lucrat la Centrala Nucleară de la Cernavodă, venea doar în weekend acasă. Drept urmare, era trai pe vătrai în timpul săptămânii, cât eram cu mama. Dar când venea tata, se termina distracţia. Problema pentru mine era că abia atunci începea distracţia, că era weekend. De fiecare dată când venea, mă întreba: „Iar pleci la petrecere?“. „Păi, iar ai venit în weekend. Dacă veneai în timpul săptămânii, nu plecam!“ (zâmbeşte).

„Le ziceam «Sărut mâna» bărbaţilor“

În copilărie ai făcut şi înot de performanţă...

Da, şi aici tata a avut un rol important. De la el am învăţat ambiţia. La înot, puteam să ies şi pe locul şapte, mama era fericită că m-a văzut înotând. Pentru tata, dacă nu ieşeam pe locul întâi... bătaia mea nu o lua nimeni! Înţeleg partea cu libertatea, cu încurajarea: „Ai ieşit pe locul cinci, nu-i nimic! Eşti bine, e superb!“, dar trebuie să existe o limită cu încurajatul şi cu restricţiile. Dacă ar fi fost după tata, acum ajungeam un nerd (n.r. – tocilar), mă ţinea toată ziua în casă. În schimb, mama e relaxată. Chiar şi acum, când am 43 de ani, dacă i-aş spune „Nu mă duc la petrecerea aia, sunt cam obosită“, ea mi-ar zice: „Cum să nu te duci? Nu te mai întâlneşti cu anii ăştia“. Asta e teoria ei. Trebuie să trăim că mâine nu se ştie ce va fi. Taică-miu e un tip chibzuit. Mereu mă sfătuia: „Pune bani la bancă, investeşte“. Mama: „Mamă, dacă vine cutremurul mâine? Ne prinde cu bani în casă? Să-i cheltuim!“. Sunt două extreme. Asta m-a ajutat, am luat de la fiecare câte ceva şi a fost bine. Amândoi au avut această obsesie să mă înveţe să fiu respectuoasă. Ţin minte că le ziceam „Sărut mâna“ bărbaţilor până când am împlinit 14 ani. Mi-a zis un domn în lift: „Andreea, acum o să-ţi spună ţie bărbaţii «sărut mâna». Nu cred că e cazul să mai zici“. Aveau obsesia asta, să mă înveţe să cer voie, să mulţumesc.

Cum ai descrie relaţia cu mama ta? Din ce ai mai povestit pare că sunteţi foarte apropiate.

Sunt foarte legată de mama. În general, noi în familie suntem foarte legaţi. Am dormit cu mama în pat până în liceu. Suntem o familie foarte românească, din punctul ăsta de vedere. Ne placem aşa, avem nişte relaţii foarte strânse. Nu ştiu cum e prin alte familii, dar eu vorbesc cu maică-mea orice. Sunt lucruri pe care nu le vorbesc cu prietenii. Suntem două prietene foarte foarte apropiate.

Povesteai cândva că, atunci când reveneai din tabere, mama ta te aştepta pe peronul gării şi îţi oferea păpuşi.

Da! Eu n-o răsfăţ aşa pe Alexia. Dar copiii oricum sunt prea răsfăţaţi acum. Au acces la orice şi posibilitatea să aibă orice într-o zi. Mi se pare că nu o răsfăţ la fel de mult. Dar pe mine mama m-a răsfăţat foarte tare. Din cât se găsea, întotdeauna venea cu o păpuşă. Dacă existau cinci perechi de sandale, mi le lua pe toate. Bine, maxim cinci erau! „Dar nu o să-i crească piciorul? De ce să aibă atâtea?“, spunea taică-miu. „Dar las-o să aibă! De ce să nu aibă?“.

„Am luat un francez să plec din ţară, nu să-l ţin în România“

S-a supărat pe tine că ai luat de soţ un francez şi nu un român?

A, nu! Deloc chiar! L-a plăcut foarte mult pe Alex (n.r. - Eram), de prima dată. Şi eu, şi mama suntem destul de sensibile la frumos. Nu ştiu dacă asta se cheamă superficialitate sau nu, dar nu ne place să ne stricăm retina. Doar dacă nu-l vedea avea cum să nu îi placă (râde). Plus că Alex este la fel ca şi mine, vine dintr-o familie educată, unită. S-a purtat foarte frumos cu ai mei. Nu a interesat-o aspectul ăsta, că m-aş mărita cu un străin să plec din ţară. Dimpotrivă, pe vremea lui Ceauşescu, cu toate voiau să plece din ţară. Chiar i-am zis lui Alex: am luat un francez să plec din ţară, nu să-l ţin în România. Greşit! Plus că Alex, acum, iubeşte România mai mult decât mulţi români pe care îi ştiu eu. Dacă îl asculţi pe Alex vorbind de România, păi zici că eşti în Veneţia! Aici, pentru el, totul e superb. Ştie tot, cu case, cu tradiţii, l-am zăpăcit de cap. Lui chiar îi place foarte mult. Străinii sunt chiar diferiţi faţă de noi. Dacă se simt bine undeva îşi adoptă ţara. Noi orice am face, oriunde am merge, ne gândim că într-o zi o să plecăm acasă. La Alex nu am sesizat chestia asta.

Andreea Esca şi Alexandre Eram, cu 15 ani în urmă FOTO Arhivă personală Andreea Esca

Ai mai spus tu ceva interesant la un moment dat: „Mama mi-a zis că nu primul contează, ci ultimul. În cazul meu, ultimul a fost... primul“.

Mama avea tot timpul glumele astea: „Haide, mă! Lasă-mă cu primul! Ăla pe care îl iei contează. Cine dracu şi-i mai aminteşte pe ceilalţi?“. E haioasă, foarte avangardistă. Dacă ceva mă încurca, ea îmi dădea zvâcul acela de care aveam nevoie. Când i-am zis de filmul lui Saizescu, nu eram convinsă că vreau să particip. „A, păi cum să nu te duci? Te duci!“. Şi eu am fost ascultătoare, nu am opus rezistenţă. Dacă nu mi-ar fi zis, poate că nu m-aş fi dus. Trebuia să fie cineva care să mă împingă de la spate. Asta funcţionează şi astăzi. Şi Alex, şi mama sunt cei care mă împing când nu am chef să fac lucruri.

Cum a fost perioada adolescenţei? Ai mai zis tu într-un alt interviu că te-ai îndrăgostit de un băiat care ţi-a propus să treceţi la nivelul următor şi că l-ai părăsit...

Acum că m-ai întrebat, mi se pare o prostie ce am făcut (râde). Aşa eram educaţi atunci, aşa cum ar trebui să fie şi acum. Atunci când te hotărăşti să treci la un alt nivel al relaţiei cu un băiat, în adolescenţă, chiar cred că ar trebui să fie cineva cu care să fi trăit o perioadă. Adică să simţi că într-adevăr el e. Pentru o fată e foarte important cum pleacă în viaţă. Momentul ăla îţi dă siguranţă sau labilitate. Dacă fata simte că a ieşit bine, că a ieşit învingătoare, stabilă cumva, fericită, bucuroasă din relaţia respectivă, atunci totul e OK. Pentru că, la vârsta adolescenţei, nimic nu e stabil. Dacă iese bine din relaţia aia, atunci are siguranţă în tot timpul vieţii. Dacă e destabilizată din start, atunci aşa rămâne. Sau mult mai greu îşi va recăpăta încrederea. Asta am simţit atunci. Eram prietenă cu cineva de foarte multă vreme şi apăruse această variantă. Da, te îndrăgosteşti de cineva, dar stai puţin! În ceea ce priveşte lucrurile de genul acesta trebuie să te gândeşti puţin. Nu să te arunci cu capul înainte, pentru că s-ar putea să-ţi pară rău.

Se apropie Sărbătorile. Cum erau Revelioanele în familia Esca?

Ne duceam la bunicii mei de la Braşov, alea sunt Revelioanele în care dormeam pe jos. Când eram mică. Bunicii mei aveau o casă cu două camere. Drept urmare, când apărea şi sora tatălui meu, cu cei doi copii ai ei, verişorii mei, nu aveam toţi loc în pat. Ne puneau un cearşaf pe jos şi dormeam cu toţii, unii lângă alţii. Au fost cele mai frumoase Revelioane. În primul rând, pentru că emoţia aceea a vârstei nu mai poate fi repetată. Şi în al doilea rând, pentru că era pitoresc, era haios. Totul era foarte adevărat. Acum copiii preferă alt tip de Revelioane. Dar nimic nu este despre locuri, ci despre oameni. Poţi să-ţi petreci cel mai frumos Revelion într-o cabană distrusă, unde să mori de frig, dar unde eşti cu oamenii pe care îi iubeşti. Să râzi, să te distrezi şi să-ţi fie bine. Şi poţi să te duci în locuri minunate, dar în care să nu fii cu cei de care ţi-e drag. Asta e pilda poveştii.

Ai început să lucrezi devreme. În studenţie ai avut probleme din cauza asta? Sau a fost mai degrabă un avantaj?

Da, lucram şi, din păcate, n-am putut să trăiesc acea perioadă precum cea din liceu. Nu mai puteam merge suficient de mult la şcoală încât să leg nişte prietenii. Şi ceilalţi colegi ai mei erau în presă. Mergeam doar la cursurile care mă interesau, la seminariile practice de radio, televiziune, presă scrisă. Dar la celelalte mergeam mai rar. Ca toţi studenţii. N-am trăit nimic în comun cu colegii mei de facultate. Îmi pare rău, mulţi erau foarte în regulă. Mă întâlnesc acum cu unii dintre ei, care sunt şi prin presă. „Ştii că am fost colegi de facultate?“. Nici nu îmi aduc aminte uneori. Ei poate îşi făcuseră unele găşti, dar nu am amintiri legate de facultate. Când mergeam la ore, mă gândeam tot la job.

Andreea Esca, alături de prietenii săi FOTO Arhivă personală Andreea Esca

La înot, puteam să ies şi pe locul şapte, mama era fericită că m-a văzut înotând. Pentru tata, dacă nu ieşeam pe locul întâi... bătaia mea nu o lua nimeni! Sunt două extreme. Asta m-a ajutat, am luat de la fiecare câte ceva şi a fost bine Andreea Esca, prezentatoare de ştiri

„Sunt convinsă că, până la sfârşitul vieţii o să rămân «Andreea Esca de la Pro TV»“

Au existat momente în cariera ta în care ai prezentat ştiri despre prieteni, care te afectau în mod direct. Cum ai reuşit să-ţi ţii cumpătul?

Păi, nu reuşesc. Nu reuşesc de fiecare dată, dar nici nu îmi impun. Nu mi se pare că sunt un robot şi cred că oamenii nu aşteaptă de la mine să fiu aşa. Aşa fac: dacă îmi vine să plâng, plâng, dacă îmi vine să râd, râd. Bun, am tot timpul în minte faptul că eu trebuie să îmi fac treaba. Dar nu îmi modific starea în funcţie de ceva. Cum sunt, aşa sunt. Şi în faţa şi în spatele ecranului. De felul meu, da, sunt o persoană mult mai veselă. Dar starea asta nu am cum să o transmit în cadrul unor ştiri care, din păcate, sunt conform realităţii, adică nu prea vesele. Altfel, nu pot să spun că mă concentrez să nu plâng.

Dar a existat vreun moment în vare voiai să le spui telespectatorilor ceva şi nu ai făcut-o?

Da, au fost momente, dar eu nu sunt un analist, un comentator politic sau social. Eu sunt un informator. Misiunea mea este să transmit nişte informaţii. De-aia, de exemplu, avem nişte invitaţi, care au această posibilitate de a comenta. Pro TV este un canal complet independent, a încercat să rămână un observator foarte sincer al realităţii. Că e bine sau rău, telespectatorul judecă acasă. Eu îţi transmit că aşa sunt! Când avem situaţii complicate, apare invitatul. Dar chiar şi acolo, tot telespectatorul e cel care trage concluziile.

În contextul acesta, tu ce te consideri: jurnalistă, vedetă TV, prezentatoare?

Cred că sunt jurnalist. Da, cred asta. Nu consider că te numeşti jurnalist dacă faci neapărat Facultatea de Jurnalism. Există foarte mulţi colegi de-ai noştri care au terminat Facultatea de Construcţii. Sau Politehnica. Sau Medicina. Şi sunt buni jurnalişti. Cred că jurnalistul este omul căruia îi pasă de ce se întâmplă, care e curios, care doreşte să vorbească, să te informeze, să fie implicat în ce se întâmplă în jurul lui şi să transmită oamenilor asta. Cred că despre asta este jurnalismul.

Crezi că brandul Andreea Esca duce Pro TV în spate?

Cred că suntem legaţi unul de altul. Cred că e normal asta, pentru că ne-am născut împreună. N-am venit aici când Pro TV era acel Pro TV, nu eram o simplă fată de pe post. De fapt, când am venit eu, nu era Pro TV, chiar nu exista. Eu, de bine, de rău, veneam de la SOTI. Deci eu existam. Ne-am născut împreună aici. E normal să rămânem legaţi. Sunt convinsă că, până la sfârşitul vieţii, orice aş face pe lumea asta, o să rămân „Andreea Esca de la Pro TV“. Se creează tipul ăsta de legătură care face ca lucrurile să rămână aşa. Acum, cine a fost mai întâi, oul sau găina, nici nu mai contează. Contează că împreună formăm un brand important şi credibil, dar şi valoros.

„Cred că erai foarte bună la teatru“

Cum ar fi arătat Pro TV fără Andreea Esca?

Nu ştiu... N-aveau cum să înceapă (râde copios). Poate că nu ar fi existat, poate că se chema altfel. Chiar nu ştiu!

Dar Andreea Esca fără Pro TV?

Nici asta nu ştiu! Puteam să fi plecat de la SOTI la TVR.

Sau rămâneai la CNN.

Sau rămâneam acolo. Sunt lucruri la care nu ştiu să-ţi răspund. E ca şi cum m-ai întreba „Ce-ai fi făcut dacă nu făceai jurnalism?“.

Păi n-ai fi făcut teatru?

Da! Teatru... e posibil. Taică-miu n-a fost de acord. Nici maică-mea. Cât a fost ea de deschisă la minte, nu m-a lăsat să dau la teatru. Tot cu răposatul Saizescu am avut această discuţie, mi-a zis să mă duc să iau pelicula şi să încerc să dau la teatru. Eu, care cu asta mă ocupam în adolescenţă. M-am dus la o oră de meditaţie, la care a venit şi mama. Discuţia a deviat şi i-a zis lui Saizescu că să nu îmi mai bage gărgăuni în cap cu teatrul ăsta! Că ea nu doreşte ca eu să fac teatru! Că ştie ea cum e treaba în teatru şi că vrea o meserie pe care să o fac la verticală. Şi că vrea ca eu să fiu cu bărbaţii pe care îi vreau eu, nu să am un rol. Şi că asta funcţionează aşa pe lumea asta, aşa va fi până la sfârşitul zilelor. Şi să încheiem această treabă. La revedere! (zâmbeşte).

Şi aşa s-a terminat cu teatrul?

Da, aşa s-a încheiat incursiunea mea în teatru. Dacă maică-mea gândea aşa, nici nu mai avea sens să vorbesc cu tata. Mama îmi argumenta: „Îţi iau toate actriţele mari la rând. Să îmi spui tu mie una care s-a lansat fără să fi fost combinată cu regizorul cu care a făcut filmul! Haide, zi-mi tu una!“ (bate în masă). Şi le lua la rând. Ce dracu să zic?! Amintea de actriţe mari de la Hollywood. „Dar nu asta e problema. Dacă nu îţi place de ăla? Eu vreau ca tu să fii cu cine îţi place, nu că suntem obligaţi de situaţie, da? Nu faci niciun compromis pentru muncă“. Acum zece ani, eram gravidă cu Alexia. Eram cu taică-miu la teatru şi vine şi-mi zice: „Îmi pare rău că nu te-am lăsat să faci teatru. Cred că erai foarte bună la teatru“. Mă apucaseră nişte nervi! Voiam să mă ridic şi să plec.

„Am senzaţia că am făcut ceva pentru ţara asta“

În rândul tinerilor există aşa-numitul „efect sau complex Andreea Esca“. Toţi vor să devină Andreea Esca. Chiar şi eu voiam să devin Andreea Esca. Cum priveşti acest aspect?

Da? Aoleu? (zâmbeşte) Ar trebui să privesc totul bine, nu? Cred că e bine să ai un model. Mie îmi pare rău că, de exemplu, când eram ca voi, nu am avut un model. De ce să nu-ţi doreşti? Ce cred că este periculos, însă, este să-ţi pierzi personalitatea. Dacă îţi doreşti să fii ca altcineva trebuie să fii un jurnalist de succes, să ai calităţile x, y, z. Dar să nu ajungi să fii fix acea persoană. Trebuie să te gândeşti că ai eul tău, ai nişte date ale tale pe care nu trebuie să le pierzi ca să fii ca altul. Oricât de bună ar fi o copie, nu e originalul.

Resimţi responsabilitatea celor 20 de ani? Ai informat şi ai crescut o generaţie, „Generaţia Pro“.

Da, resimt. Îmi pare bine să văd oameni pe care i-am cunoscut la început şi care acum au reuşit. Am fost şi eu, cumva, părtaşă la ce au făcut ei. Mă simt bine, am senzaţia că am făcut ceva pentru ţara asta, pentru o generaţie de oameni, n-am trecut aşa, degeaba prin viaţă. Mi-aş fi dorit să fac mult mai mult. Dar, din păcate, nu poţi să faci totul de unul singur. Şi mă refer la Pro TV în general. Avem în vedere o ţară întreagă. Sunt lucruri pe care nu poţi să le mişti aşa cum ţi-ai dori.

Salariul tău rămâne un subiect de legendă. Câştigă Andreea Esca pe cât merită?

Da. Da! (zâmbeşte larg)

Acest interviu a apărut în Weekend Adevărul.