INTERVIU Andi Moisescu, realizator TV: „La Revoluţie am băut whisky cu unul dintre translatorii lui Ceauşescu“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

PARCURS Andi Moisescu (44 de ani) a povestit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ cum au fost primii paşi, la propriu şi la figurat, în Pro TV, prin ce experienţă a trecut la Revoluţie, când a băut whisky pentru prima oară, cum era să fie bătut de mineri pentru că purta insignă cu „Golan“ şi cum s-a dezvoltat ca om după ce tatăl lui l-a părăsit la vârsta de 4 ani

Ştiţi ce îl face pe Andi Moisescu să fie plăcut? Pe lângă diplomaţia fără cusur pentru care este recunoscut, Andi reuşeşte să te introducă în lumea poveştilor lui prin felul în care îţi expune întâmplări de viaţă. E acel tipar de personaj îndrăgit tocmai pentru că aşa cum e pe ecran e şi în viaţa reală. Şi nu are pretenţii să fie mai mult decât este. E un om simplu prin limbaj şi aparenţă, dar care potriveşte cuvintele cu o precizie matematică. În aşa măsură încât te electrocutează pentru câteva secunde. La fel cum şi el a fost atins de „cultul“ matematicii din familia lui. Putea să fie profesor şi dorea să schimbe sistemul de învăţământ din interior. Poate că ar fi reuşit. Dar avea funcţie la radio încă din facultate. Din radio a trecut în televiziune şi restul e istorie. E unul dintre pilonii Pro TV. Totuşi, pe lângă poveşti şi diplomaţie, acest om pare misterios. E savuros şi copleşitor prin prezenţă, vrei să stai cu el, să discuţi, să dezbaţi şi să afli. E un om bun. Poate puţini ştiu că a crescut fără tată. Crede că e o lecţie pe care a trebuit să o dea mai departe copiilor lui. Cea mai importantă lecţie pe care Andi Moisescu o predă este că, în viaţă, echilibrul e cel mai important. Această calitate, până la urmă, te poate duce acolo unde vrei. Andi Moisescu mă înclin, voie bună! 

„Weekend Adevărul“: Cum era copilăria ta la Mangalia? 

andi moisescu copilarie pro tv

Andi Moisescu: Era foarte frumoasă şi foarte lipsită de griji! Cum sper că e şi copilăria copiilor din ziua de azi. Oriunde! Nu cred că ţine nici de loc, nici de timp. Ele sunt diferite. Mă uit acum la copilăria copiilor mei versus copilăria mea. Nu aveam nimic din tentaţiile pe care ei le au astăzi. Dar aveam altele, care mie mi se păreau la fel de frumoase sau de atractive emoţional cum sunt pentru ei tentaţiile din ziua de azi. Am fost un copil care n-a avut de niciunele şi a avut de toate în acelaşi timp, dacă vrei. Aveam o faţă a blocului şi un spate în care mă puteam juca în grijă pentru că nu treceau maşinile. La noi pe stradă cred că treceau două maşini pe zi. Şi stăteam la bulevard, ca să zic aşa. Un bulevard principal în Magalia, 30 decembrie. Era un bulevard care uneşte faleza cu garnizoana militară. E cu scuar pe mijloc, cu flori, ar fi trebuit să fie trafic acolo. Ei, bine, nu! În spatele blocului aveam un teren liber cu iarbă, copaci unde ne jucam toată ziua. Am avut avantajul că de la mine de la bloc până la plajă se făceau zece minute mergând şi oprindu-te cu toţi vecinii să te saluţi pe drum. Am avut plajă de mic. Lucrurile îmi lipseau, dar nu îmi lipsea afecţiunea oamenilor din jur. Am fost iubit, îngrijit, îndrăgit. Practic, nu mi-a lipsit nimic din punctul ăsta de vedere şi astea sunt lucrurile care contează. Poate că de aici am câştigat şi echilibru, pe care l-am văzut în faţa mea şi în jurul meu, în familie, de mic. (În dreapta, Andi Moisescu la 3 ani FOTO Arhivă personală)

Crescut în familia unui colonel de Marină

Cum era să trăieşti în familia unui regizor? Înţeleg că tatăl tău te lua cu el pe la filmări.

Da, am fost de vreo două sau trei ori până pe la vârsta de 4 ani. În rest, am fost crescut de bunici. Mai degrabă aş spune că am fost crescut în familia unui colonel de Marină. Era şi bunică-mea care, într-un fel, s-a sacrificat pentru familie. A fost casnică, a rămas acasă ca să aibă grijă de copii şi după aia de nepoţi. Mama, când m-a născut pe mine, era foarte tânără, avea 22 de ani. Era încă studentă. Ăsta e motivul pentru care eu am ajuns la bunici. Mama mea era studentă în Bucureşti, bunicii stăteau în Mangalia, pentru că bunicul era angajat la garnizoana militară din Mangalia şi în Marina Militară. Atunci, singura soluţie viabilă asta a fost: să fiu crescut de bunici. Aşa că am fost crescut de bunici până la vârsta de 7 ani, până când bunică-miu s-a pensionat şi ne-am mutat cu toţii în Bucureşti. Practic, am ajuns în casa părinţilor când eram deja în clasa a VII-a. Până atunci am tot fost în casa bunicilor.

Tatăl tău te-a părăsit. Chiar tu spuneai că ai pierdut noţiunea de tată. 

Pe undeva, e firesc să uiţi. Dacă de la 3 ani şi jumătate spre 4 ani nu îl mai vezi niciodată, nici nu ştiu dacă apucă să se dezvolte noţiunea asta până la acea vârstă. Mă uit la vârsta copiilor mei. Abia de acolo încep să perceapă lucrurile, de la 3 ani în sus. Dar, ştii cum e, pierzi pe undeva, câştigi pe altă parte. Poate că aşa am învăţat nişte lucruri. Poate că asta a fost o lecţie pe care trebuia să o primesc în viaţă ca să o predau frumos mai departe copiilor mei, care se bucură de mine din plin din punctul ăsta de vedere. 

A reuşit mama ta să fie şi tată?

Da, fără discuţie. Maică-mea, săraca, a făcut tot ce i-a stat în putere. E o eroină în felul ei. Totuşi, atunci nu erau atâtea pericole în jur cum sunt astăzi. Mi-aduc aminte, pe vremea când eram eu copil, deja din clasa I mergeam singur la şcoală. E adevărat, era şcoala din capătul străzii, în cartier. Dar mergeam singur. Nu mă ducea cineva la şcoală. Am început să fac sport de performanţă, din clasa a II-a am plecat în primul cantonament, iar în clasa a III-a am plecat în cantonament două luni şi jumătate. Cum se pleca în cantonamente, de Revelion. Eram la Miercurea-Ciuc. Nu era nimeni înspăimântat, nu avea nimeni nicio problemă. Mergeam singur la antrenamente. Mi se pare că totul era mult mai simplu.

Matematica, „o joacă“

Pomeneai de bunicul tău. El ţi-a deschis calea spre matematică?

E un secret aici, să ştii. A fost meritul unchiului meu, fratele mamei mele.

Marian Andronache.

Corect! El a fost cel care a întrerupt o tradiţie, pentru că trebuie să fim de acord cu ceva. La vremea la care părinţii mei făceau copii era o tradiţie în România: toţi să se facă ingineri. Atunci copiii nu mişcau în faţa părinţilor. Adică părinţii ştiau ei ce e mai bine pentru copiii lor. Iar copiii nu aveau de ales, trebuia să fie de acord. Maică-mea n-a comentat, săraca, deşi este evident că elementul ei în viaţă nu era sub nicio formă chimia industrială. S-a dovedit, mulţi ani mai târziu, după eliberarea din 1989, când a putut ea să facă o alegere, şi a ales relaţiile publice, comunicare. Şi a fost unul dintre primii oameni care au deschis această industrie în România. Dar la vremea respectivă, această ramură lipsea cu desăvârşire în România, deci a fost un veritabil inginer chimist, care a terminat liceul, prima, cu zece curat. A fost şefă de promoţie, facultatea – zece pe linie, şefă de promoţie. A fost ceva mai rar. Nimeni nu-i perfect (zâmbeşte), nici mama din punctul ăsta de vedere. Al doilea copil, care a fost sora mamei, a vrut să facă o rupere şi a încercat să dea la IEFS (n.r. – Institutul de Educaţie Fizică şi Sport), numai că a avut un accident la proba de educaţie fizică, şi-a rupt clavicula, şi-a picat examenul. A trebuit şi ea să se replieze şi s-a făcut tot inginer chimist. Blestemul a continuat! 

Andi Moisescu (foto dreapta), premiant în clasa I FOTO Arhivă personală 

andi moisescu copilarie pro tv

A ţinut orele profesorului de matematică

Cum aşa?

Unchiul meu a fost cel mai mic în familie şi probabil cel mai curajos. A pus piciorul în prag şi a zis că el inginer nu se face! A fost primul care a avut curaj într-o perioadă în care, repet, copiii nu comentau în faţa părinţilor. Ei bine, el a zis că dă la Matematică. Mi-aduc aminte că a fost o discuţie în care bunică-miu i-a atras atenţia că s-ar putea să facă o greşeală, dar e treaba lui, el răspunde pentru asta. Unchiu-meu era însă extrem de talentat la matematică încă din liceu. Atât de talentat, încât a avut de partea lui profesorul de matematică din Mangalia, un renumit profesor la vremea aia, pe care l-am cunoscut şi eu mai târziu. El i-a descoperit această pasiune şi i-a hrănit-o. Tot el i-a convins pe bunicii mei să-l lase să dea la Matematică. A intrat fără niciun fel de problemă printre primii cinci. Este şi astăzi unul dintre cei mai buni algebrişti din Europa, antrenează lotul olimpic, scrie la gazeta matematică. Este un desăvârşit pedagog. Are o tehnică aparte, care te vrăjeşte. Dacă îl aduc şi te las două luni cu el, îţi garantez că vei fi cucerit de matematică. Am devenit curentat de matematică, dacă poţi să crezi aşa ceva, că toată lumea fuge de materia asta. Adică nu am simţit niciodată că e ceva de învăţat sau de muncit cu matematica. A fost o joacă. Mi-a fost uşor. Îmi aduc aminte că nu se terminase clasa a VII-a şi eu terminasem materia de-a VIII-a, doar în joacă. Am dat la un liceu de informatică, am terminat actualul Colegiu „Vianu“. Cu matematica nu am avut nicio problemă.

Ai fost şi la olimpiade?

La noi erau mai mulţi băieţi mult mai buni ca mine, care erau olimpici internaţionali. Sergiu Moroianu, de exemplu, care cred că este unul dintre cei mai mari matematicieni ai României, mi-a fost coleg de an. El a fost la D, eu la B, dar, mă rog, eram în aceeaşi gaşcă. Am prins un context fericit în care mergeam cu toţii regulat la olimpiadele de matematică. Practic, traseul a venit cumva firesc, n-a reprezentat pentru mine un efort. Materia de liceu era închisă în clasa a X-a, practic. Nu prea mai aveam ce să învăţ, din punctul ăsta de vedere, clasa a XI-a a fost o joacă. La fel şi a XII-a. Am avut ocazia să îmi fac şi mâna, pentru că fostul meu diriginte mi-a fost profesor de matematică. Începând din clasa a XI-a, m-a invitat pe mine să ţin orele de curs. Mi-a făcut şi ore de pedagogie vreo doi ani. A fost bine.

Ai terminat Facultatea de Matematică. De ce n-ai profesat?

N-am mai apucat! Atunci când eram în clasa a XI-a, ţi-am zis, am avut un context favorabil. În 1989 s-a petrecut un miracol în viaţa românilor şi s-a schimbat totul, ceva la care nu mai speram. Cât despre părinţii noştri, ce să mai zic. Bunicii nu mai sperau deloc, părinţii mai aveau o mică speranţă şi noi, copiii, speram, că nu mai aveam nimic de pierdut. Şi s-a întâmplat! Fix în 1990 am avut ocazia să intru la radio. S-a dat un concurs de DJ la Radio Fun, la care am participat şi eu. Au fost 50 de înscrişi, doi au trecut mai departe, eu am fost unul dintre ei. La început, îţi mărturisesc, am luat radioul ca pe o chestiune de timp liber. Şi ai mei erau de acord pentru că li s-a părut că, decât să pierd timpul aiurea pe străzi sau să mă apuc de vreo tâmpenie, mai bine mă lasă la radio. Numai că în timp, balanţa s-a inversat. La mine era clar: treaba era matematica şi radioul era de timp liber (exemplifică cu mâinile, la aceeaşi înălţime). Le vedem cum evoluează. Au ajuns, prin anul trei de facultate, bară la bară, şi din anul patru începând, mi-am dat seama că radioul s-ar putea să fie viitorul. Când am terminat facultatea, după cinci ani, că aşa se făcea pe vremea mea, anul cinci m-a găsit în poziţia de director de programe. Aveam şi funcţie! 

andi moisescu foto eduard enea

FOTO Eduard Enea 

Te-ai ferit de sistemul de învăţământ, aşa cum era el?

Nu, nu m-am ferit! Nu mă gândeam atunci la sistemul de învăţământ aşa cum am început să mă gândesc în ultimii ani, de când am copii. Luam lucrurile ca atare. Ăsta e, nu îmi făceam griji. Probabil că dacă aş fi intrat în el, aş fi încercat să-l schimb cumva.

Nu cred că reuşeai.

Nu poţi să ştii niciodată. Nici în 1989 primii oameni care au ieşit în stradă nu se gândeau că or să îl dea jos pe Ceauşescu. Uite, că s-a putut până la urmă. Cu Ordonanţa asta 13 nu ştiu ce să zic. Mi se pare că jocul de şah încă nu s-a terminat, mi-e frică de un mat din ăla neaşteptat.

„Verificam buletinele celor care intrau la metrou. Să ajutăm la prinderea teroriştilor“

Unde te-a prins Revoluţia?

Fiind 1989, pe 16 decembrie, mi-aduc aminte că eram în vizită la un coleg de clasă, prin Drumul Taberei. Întâmplarea face că eram chiar la Cristi Boureanu. Mi-a fost coleg de bancă. Făceam Revelionul împreună la un alt coleg de-al nostru care stătea tot în Drumul Taberei. Aveam o colegă de clasă care stătea pe la Gara de Nord şi al cărei tată era bine de tot pus în sistem, era translatorul lui Ceauşescu. Unul dintre ei bănuiesc, de limba engleză. Noi am înţeles că s-a întâmplat ceva când am ajuns la ea acasă. Şi ea făcea parte din comitetul de organizare a Revelionului şi a trebuit să o conducem acasă. Şi când am intrat la ea în casă, tatăl ei, care până atunci nu avea cu noi niciun fel de discuţie, ne-a întâmpinat extrem de prietenos şi ne-a invitat la un pahar de whisky. Pentru noi a fost şoc. Omul cu care nu vorbisem niciodată, care era nevăzut, nici nu ştiam cum arată exact, brusc devenise o gazdă primitoare şi ne-a invitat la un pahar de whisky. Whisky! „O! Ce fac băieţii? Bine aţi venit, tată! Bem şi noi un whisky?“ Mi-a fost ruşine să îi zic că nu ştiu ce gust are. „Da, sigur! Cu plăcere, se poate?“, zic eu. Mi s-a părut ceva înfiorător (râde). La paharul ăla de whisky ne-a lăsat să dăm două guri şi ne zice: „Aţi auzit ce s-a întâmplat, nu?“. „Nu, nu ştim.“ Şi-acum mă întreb dacă ne trăgea de limbă să vadă dacă am ascultat la Europa Liberă. Da, ascultam Europa Liberă, evident. De-acolo am aflat ce se întâmplă prima oară. A fost un şoc pentru noi, pentru că nu credeam că se mai poate întâmpla aşa ceva. Continuarea ne-a prins acasă. Mi-aduc aminte că până să înceapă să izbucnească în Bucureşti, ne-apucaserăm să facem nişte casete, cum se făceau pe vremea aia. Făcusem o casetă în care pusesem şi comentarii între cântece şi în care comentam ce se întâmpla la Timişoara. Ce era în mintea noastră! După ce-am înregistrat caseta aia, ne-a cuprins frica, ne-am gândit că dacă nu se întâmplă nimic şi găseşte cineva caseta? Mă rog, după aia Revoluţia a ajuns şi la Bucureşti. 

FOTO Eduard Enea 

andi moisescu foto eduard enea

Ai ieşit în stradă?

Am ieşit, dar nu pe 21 şi 22 decembrie, când a fost deranjul mai mare. Maică-mea a fost extrem de convingătoare şi mi-a zis că ceva pare uşor tulbure la mijloc şi e mai bine să nu ne trezim noi bursc revoluţionari. Până la urmă, am ieşit, că nu m-am putut abţine. La vremea respectivă, credeam în poveştile cu terorişti. Dacă îţi vine să crezi, am făcut parte dintr-o brigadă de voluntari la metrou. Verificam buletinele celor care intrau la metrou. Am fost cu colegii de clasă şi am zis că vrem să fim şi noi voluntari. Să ajutăm la prinderea teroriştilor. Avem 17 ani, puteam să înghit multe la vremea respectivă. Şi am fost la staţia de metrou Aurel Vlaicu două zile şi două nopţi la rând. Maică-mea era de serviciu la întreprindere, la Connect Bucureşti, pe platforma Pipera. Mi-aduc aminte că seara, pe la 22:00-23:00, venea şi mă lua de la staţia de metrou şi dormeam noaptea în întreprindere. A doua zi eram din nou la serviciu, din nou la voluntariat, verificând buletinele. Ce e ciudat e că oamenii ni le dădeau! Incredibil! I-am întrebat pe cei care ne-au pus acolo la ce trebuie să fim atenţi. Bă, lucrare de-aia făcută frumos! Ne spuneau să ne uităm şi să vedem dacă au serii cu „XX“, care nu cred că existau, şi dacă au o dungă roşie pe buletin. Erau lângă noi soldaţi cu arme, îţi dai seama. Noaptea, pe drumul ăsta de la metrou la întreprindere, ne opreau nişte santinele şi trebuia să spunem nişte parole. Altfel nu era bine. Nu îmi mai aduc aminte parolele, dar ştiu că exista acest obicei.

„Tataia toată ziua e cu Europa Liberă“

Cum ai resimţit comunismul? Cât conştientizai la vremea aceea?

Am perceput ce însemna comunismul. Una la mână pentru că am trăit totuşi 17 ani în vremea lui Ceauşescu şi simţeam întotdeauna că nu puteam să spun ce gândesc. Asta era marea mea problemă. Şi din când în când erupeam în casă. Şi maică-mea: „Te rog eu frumos, nu mai urla, nu mai striga, precis avem securişti în stânga şi în dreapta. Şi se aude prin apartament. Nu vrei să ne trezim într-o zi la uşa blocului cu ei“. La noi în casă se asculta Europa Liberă, dintotdeauna, de mic copil mi-aduc aminte. Ştiu că am creat la un moment dat probleme mari, pentru că nu ştiam că e un post de radio pe care nu ai voie să-l asculţi. Bunică-meu tot timpul ne zicea: „Faceţi linişte!“, se pierdea semnalul că tot timpul era bruiat. La o sindrofie când eram în vizită la cineva, nu ştiu cum m-am trezit urlând că „Tataia toată ziua e cu Europa Liberă şi îmi zice să nu spun!“. Mamă (râde)! A fost panică, îţi dai seama. N-am ştiut că e ceva interzis, după aia mi s-a explicat. Crescând în acest climat, eram la curent cu tot ce se întâmplă.

andi moisescu foto eduard enea

Părinţii te trimiteau la celebrele cozi?

Da! Le-am prins pe toate! Cozi la carne, la butelie, la pâine. Să ştii că am fost şi noaptea la cozi, pentru că fratele meu a făcut hepatită la un moment dat. Şi pe vremea aia, vezi Doamne, de la hepatită te faci bine dacă mănânci carne de vită. Bullshit (n.r. – în engleză: „Prostii!“)! Neimportant! Cert este că ne duceam să cumpărăm carne de vită. O piatră rară, ce să zic, diamant era pe vremea lui Nea Nicu să nimereşti carne de vită. Singura soluţie era să mergi la coadă de la ora 3.00 dimineaţa. Se lăsa rând. Şi mergea unul de la 3.00 la 5.00, alţii de la 5.00 până la 7.00. Şi sperai să vină maşina. Şi când venea, sperai să aibă şi carne de vită. Dacă n-avea... Am prins toate nenorocirile astea. Dar, paradoxal, nu asta mă deranja cel mai tare. Cel mai tare mă deranja faptul că nu pot să spun ce cred.

„De veghe în lanul de securişti“

După Revoluţie, să înţeleg, libertatea, de toate felurile, a fost cel mai de preţ câştig.

Da, libertatea asta a fost primul câştig pe care mi l-am dorit şi de care m-am bucurat cel mai tare. Şi pe care l-am folosit din plin din primele luni chiar şi la radio. Adică discursul meu dintre cântece era unul politic deja. Nu mai există înregistrări de atunci, ne-am fi amuzat. Ţinusem în mine şi ăia se distrau când mă auzeau. Am fost la manifestaţii din prima, n-are rost să mai spun. La manifestaţiile din ianuarie, februarie. Tu când eşti născut?

În 1991.

Ei, n-ai prins! Au fost nişte vremuri tulburi frumoase. 12 februarie, mă rog, după aia Piaţa Universităţii. Am fost genul militant, bine, era şi vârsta de-aşa natură. Am purtat insignă cu „Golan“ la liceu pentru că am fost făcuţi golani în Piaţa Universităţii de preşedintele de atunci.  

Şi n-ai fost în pericol, la Mineriade?

Am întâlnit minerii pe Bulevardul Kiseleff, eu veneam de la şcoală şi aveam şi insigna cu „Golan“ în piept. Iar ei veneau căraţi în basculante dinspre Arcul de Triumf către Piaţa Victoriei. I-am văzut venind, eu mă duceam spre casă. Mă mir că n-a sesizat cineva insigna! Pentru că nu realizasem că o am în piept, mă obişnuisem deja cu ea. Avusesem un conflict la şcoală. O profesoară ne-a spus că nu ne permite să purtăm aşa ceva la orele ei. Eu i-am zis că nu îmi dau insigna jos. Atât eram de militant la vârsta aia. Mi-a zis că dacă nu o dau jos, să ies afară de la ore. Şi-am ieşit afară din oră! M-a dus la director, iar acolo le-am zis că „Sub nicio formă nu o dau jos. E dreptul meu să port aşa ceva, am fost făcut golan de preşedintele ţării, vreau să ştie că sunt mândru de această titulatură. De-aia am scris «Golan» pe mine“. Mă rog, era un „G“ pus pe semnul păcii. Era ceva stilizat. Cu insignele alea pe mine am văzut minerii. Eram cu un coleg şi imediat i-am zis „Băi, tâmpitule! Avem insignele, ascunde-le! Ne omoară ăştia!“.

andi moisescu foto eduard enea

Deci ai scăpat. Dar pe 13-15 iunie ai fost în piaţă?

Nu. Era evident ce urma să se întâmple. Am considerat că a fost suficient că am fost în Piaţa Universităţii zi de zi. Se terminau orele la şcoală şi de acolo mergeam direct în Piaţa Universităţii. Veneam seara acasă, mă schimba maică-mea şi făceam cu rândul. Mereu era cineva de la noi acolo. Era un fel antrenament. Ne antrenam să stăm de veghe în lanul de securişti! 

„Eram paralizat de stres şi de frica faptului că mă văd la televizor“

Cum au fost primii paşi în Pro TV, atât la propriu, cât şi la figurat?

Dificili! Veneam din radio, unde stăpâneam bine meseria. Am venit în televiziune, unde nu cunoşteam deloc meseria. Eram total „p-afarist“! A fost foarte dificil, în primele şase luni, eram de neprivit, mai bine că tu erai mic şi n-ai trăit traumele astea (zâmbeşte). În acele luni, în fiecare zi voiam să renunţ şi să mă întorc la radio. Pentru că nu depăşeam bariera asta a faptului că mă şi văd. Era un stres foarte mare pentru mine. Şi atât de mare era stresul, încât nu mă puteam concentra. Şi nu puteam să activez niciun mecanism! Eram pur şi simplu paralizat de acest stres şi de frica faptului că mă văd. „Dacă îmi scap o mână în ureche sau în nas? Sau stau cocoşat?“ O prostie, evident! Ştiu că a fost foarte dificil. Şase luni m-am chinuit, timp în care făceam antrenamente încontinuu! Făceam emisia de dimineaţă cu Florin Călinescu. Am şi avut un început... nu îi doresc nimănui! După ce că eşti praf, să te mai pună în combinaţie cu cel mai tare! Ca să poţi să faci comparaţie, să fie evident! Făceam emisia cu el şi după ce terminam, după ce pleca el, refăceam emisia singur. La perete aşa! Cu prompter, mă mai ajutau săracii oameni, intrau în direct prin telefon, doar, doar. Zi de zi am făcut asta. Şase luni! Citeam promptere câte patru-cinci ore pe zi. Ca să pară că vorbesc liber. La programul de dimineaţă ai nevoie şi de prompter, nu poţi să o ţii numai pe vorbire liberă. Mai sunt chestii care mai apar. Sunt anumite lucruri care sunt riguroare şi care trebuie să fie livrate în trei fraze, nu în 30! 

Andi Moisescu, la începuturile lui în televiziune 

andi moisescu arhiva

Acum, tu şi Florin Călinescu sunteţi pe picior de egalitate. La aceeaşi masă, în juriul „Românii au talent“. Cum era munca atunci cu el şi cum e acum?

E cu totul altceva! Sigur, acum e foarte diferit, pentru că între timp am acumulat şi eu vreo 20 şi ceva de ani de experienţă în faţa camerei de luat vederi. S-au schimbat multe. Acum, cumva, mă bucur de a sta cu el la aceeaşi masă. Pe vremea aia, cred că nici nu ar fi fost de acord. Cred că ar fi zis: „Lui să-i puneţi o masă mai departe de mine“ (râde).

Cum e Florin Călinescu, de fapt, în relaţia cu tine?

E la fel de haios ca în viaţă. E şi el la fel de neaşteptat ca emisiunea, să ştii. Şi neobosit! E un spectacol în felul lui, cu totul. Şi în timpul emisiei, şi în pauze şi după emisie. E o instituţie Florin Călinescu în felul lui.

Educaţia de la televizor

Mărturiseai la un moment dat: „Televizorul este o alegere, o sursă de informare, nu un exemplu de urmat“. Rămâne valabilă această frază?

În continuare cred că televizorul e făcut să distreze lumea. Nu zic că nu ar putea să şi educe, pentru că e, până la urmă, un mijloc de comunicare. Şi prin orice mijloc de comunicare poţi să şi educi. Dar dacă vorbim de, hai să zicem, un post de televiziune comercial, primul lui rol e să descreţească frunţile. Să mai relaxeze puţin, să mai detensioneze lumea. Sigur, în acelaşi timp, să o şi informeze. În ziua de azi, mi se pare că acest rol e din ce în ce mai mic, pentru că lumea se informează din alte surse. Televizorul a devenit o zonă de confort, de relaxare, de entertainment. Şi cam atât! Lucrul ăsta se vede şi în programele de ştiri care au devenit mult mai apropiate de zona de entertainment decât de zona de informare pură. E firesc să fie aşa. Atât timp cât în ziua de azi există multe alte surse de informare. Nu sunt naiv să cred că va face cineva educaţie cu ajutorul televizorului. Dar, se mai poate face printre picături. Să ştii că la Apropo TV, dincolo de prima cortină, în care vrem să facem lumea să râdă, da, încercăm să spunem anumitor lucruri pe nume şi poate că reuşim într-un fel sau altul să mai schimbăm ceva la capitolul educaţie. Pe la generaţiile mai tinere, probabil.

Apropo de „Apropo TV“. Cât de greu e să susţii proiectul?

Să ştii că nu e atât de dificil cum pare. Între timp, am descoperit cum pot să-l susţin din punct de vedere al costurilor, al producţiei. Din punct de vedere al conţinutului, e un exerciţiu, mai degrabă, echivalent unui joc. Trăim într-o ţară care îţi oferă atât de multe lucruri, că am atât de multe subiecte, încât pot să garantez pentru încă 20 de ani de-aici încolo. Să mă ţină şi pe mine puterile şi să mă mai suporte oamenii. Cât despre costuri, nu e o emisiune atât de costisitoare şi în momentul de faţă, am descoperit şi pârghiile prin care emisiunea se poate face destul de simplu, corect, foarte transparent şi să fie o situaţie win-win (n.r. – câştig-câştig) pe toate părţile. Am şi contextul fericit: eu sunt producător, există un broadcaster şi vin nişte clienţi. În secunda în care toată lumea e de acord că merită investit în aşa ceva, atunci lucrurile funcţionează. Nu aş mai face din asta un caz, am depăşit etapa.

„Să intervii asupra cauzei“

O să mai vedem Sportul Studenţesc în prima ligă de Fotbal?

Nici nu mai există!

Nu? Eu ştiam că e în Liga a IV-a.

Or fi refăcut-o, dar echipa s-a desfiinţat. Sportul a fost o dragoste frumoasă cumva venită din tentaţia mea de a-i susţine pe cei care au nevoie de mai multă susţinere şi nu pe cei mai buni. Când eram copil, am fost dus la meciuri de fotbal de bunicul meu şi la Steaua, şi la Dinamo, şi la Sportul Studenţesc. De cine crezi că m-am îndrăgostit eu? De Sportul Studenţesc! De ce? Nimeni nu ţinea cu ei. Am fost impresionat de chestia asta şi am zis că asta trebuie să fie echipa pe care trebuie să o susţin. Nu juca spectaculos, era pe la coada clasamentului când am început să ţin cu Sportul. Lua bătaie de la toată lumea. Era ceva înfiorător! A fost un singur an în care a fost o surpriză. A terminat la finalul turului pe locul I şi a terminat campionatul pe locul II. Pe vremea când erau toţi marii jucători la Sportul, inclusiv Hagi. Dar în rest, a fost ciuda bătăilor. Egalul era prilej de sărbătoare în Regie! Iar victoria reprezenta un şoc pentru noi. 

Andi Moisescu are doi băieţi, Luca şi David, şi este căsătorit cu Olivia Steer FOTO Arhivă 

andi moisescu arhiva

Mărturiseai că preferi să intervii înaintea cauzei, ca să te fereşti de efect. La ce te referi?

Cred că asta am descoperit-o când am primit primele şocuri de la coloana mea vertebrală. O boală a prezentului, cu toţii ne vom lovi de ea. Stând foarte mult pe scaune din varii motive, scriind la calculator sau montând, am reuşit să ajung pe mâna unor oameni care mi-au explicat că, sigur, durerile se pot opri imediat dacă acţionăm asupra efectului. Durerea e un efect, dar nu se schimbă cu nimic atunci când cauza este aceeaşi şi va genera un pic mai târziu acelaşi efect sub forma unei noi dureri. Cred că atunci am înţeles pentru prima oară cât de important este să încerci să intervii asupra cauzei şi nu asupra efectului. Am înţeles foarte bine care era cauza, drept pentru care eu am luptat pentru înlăturarea cauzei şi nu pentru înlăturarea efectului şi efectul s-a înlăturat de la sine. Şi nici n-a mai revenit. Cum, de altfel, nu e bine să confunzi scopul cu mijlocul. Confuzie general valabilă peste tot în lume, lumea uită că banii reprezintă mijloace, nu un scop. Cei mai mulţi îl privesc ca pe un scop, dar ei sunt un mijloc cu ajutorul căruia putem să ne atingem nişte scopuri în viaţă.

Ce părere ai despre showbiz-ul românesc?

Cred că îl percep aşa cum e el de fapt. Şi-aşa cum îl vede toată lumea. E zglobiu ca o noptieră (râde).

Având în vedere condiţiile actuale, în ce ţară speri să trăiască copiii tăi?

Într-una civilizată. Aş vrea să trăiască într-o societate educată. Dacă societatea este educată, în mod cert le are pe toate.

„Întotdeauna am vânat lucrurile puţin altfel“

„Românii au talent“ revine cu sezonul şapte. La ce să ne aşteptăm?

Am făcut preselecţiile prin septembrie. Pentru mine, cel mai dificil este să îmi aduc aminte exact ce s-a întâmplat. Am şi o vârstă, sunt şi la al şaptelea sezon şi am început să încurc actele (zâmbeşte). În general, la „Românii au talent“ vedem lucrurile neaşteptate. Asta e o tradiţie, ţine şi de format în sine şi sigur o să vedem lucrul ăsta şi de aici încolo. E precum cutia de bomboane pe care ne-o expunea Tom Hanks în film, dacă îţi mai aduci aminte, în „Forest Gump“. O deschizi şi niciodată nu ştii ce e în ea. Ceea ce, de fapt, aici e şi farmecul acestui format. Farmec pe care îl întâmpinăm şi noi de fiecare dată când ne întâlnim cu un nou sezon pentru că habar nu avem ce urmează să vedem. Ne aşezăm la masa juriului şi apar oameni pe scenă, dar nici măcar după ce apar nu poţi să-ţi dai seama ce urmează. Hai să zicem că, la mine, după al şaselea sezon, am început să mă mai prind ce vor concurenţii să arate. Din felul în care intră, din felul în care îşi aşază microfonul, pot să-mi dau seama dacă un om e stăpân pe ceea ce vrea să ne arate sau nu. Dar ce urmează să văd habar nu am.

Mai au românii ce să arate?

Păi, tu nu vezi? Mi se pare că de 12 zile încoace (n.r. – se referă la cele 12 zile de proteste care s-au scurs până la momentul interviului) aceste lucruri ar trebui să fie extrem de clare. Românii au ce să arate! Până acum poate nu au avut unde să arate sau nu au fost suficient de motivaţi să o facă (zâmbeşte). O să vezi în continuare lucruri pe care încă nu le-am văzut în emisiune, o să vedem şi lucruri care au mai fost, dar duse la un nou nivel.

Te-ai plictisit de rolul de membru al juriului?

După părerea mea, e imposibil să te plictiseşti în rolul de jurat. De orice rol din emisiunea asta. E destul de dificil să te plictiseşti, să îţi spun şi de ce. Niciun sezon nu seamănă cu celălalt, cum nicio emisiune nu seamănă cu cealaltă. Secretul este fix acest neaşteptat. Nu ştii, în orice clipă poţi să fii surprins, chiar şi când crezi că le-ai văzut pe toate. Mie, cumva, în fiecare sezon asta mi se întâmplă. Când ne apucăm de filmări şi intrăm în caravane, îmi zic: „Băi, ce pot să mai văd acum? Am văzut şase sezoane“. În principiu, nu te aştepţi la nimic, le-ai cam văzut pe toate. Măi, şi întotdeauna mai apar nu unul singur, ci două-trei momente în care zici „Mamă!“. În diverse feluri poţi să zici asta. În funcţie de nivelul de performanţă al actului sau în funcţie de trăznăi. E, să ştii, un semn de sănătate. 

image

Ai făcut alegeri inedite de-a lungul timpului. Ne amintim de „Speed Cubing“, care a şi câştigat. Prin aceste alegeri încerci să educi dincolo de divertisment? Să arăţi altceva?

Hai să zicem că sunt alegeri făcute să îi motiveze pe oameni să fie din ce în ce mai creativi. Să-şi pună imaginaţia la contribuţie. Mi se pare că sunt două chestiuni cu care ne naştem şi pe care începem să le pierdem odată ce intrăm în viaţă. Din multe motive. Viaţa pe care o avem, sănătatea, sistemul de învăţământ prin care noi trecem şi începem să fim educaţi că trebuie să mergem pe anumite căi, să respectăm anumite rigori. Ni se definesc nişte limite. În loc să ne fie stârnite imaginaţia şi creativitatea, ele sunt estompate. Eu cred că, de fapt, în asta stă cheia succesului în viaţă: să fii cât mai creativ, numai asta poate să ducă la inovaţie şi, deci, la progres. Aşa încât, chiar şi prin intermediul unui joc, fie el şi de entertainment, reuşesc să zgândăr aceste două trăsături ale oamenilor. Românii, din punctul ăsta de vedere, sunt bine dăruiţi de Dumnezeu. Chiar dacă sistemele prin care primim educaţie şi cele în care trăim încearcă să ne pună în nişte situaţii, cumva, viaţa e atât de provocatoare în România, că n-ai cum să nu ai imaginaţie. Încerc să duc gândul ăsta şi în emisiune. Întotdeauna am vânat lucrurile puţin altfel. Am stat şi m-am gândit că cine are o voce bună s-ar putea remarca şi la „Vocea României“, cine are aptitudini de dans ar putea să performeze într-un format de dans. Dar cine are un talent care nu poate fi încadrat în niciuna dintre zonele astea două, cu el ce se întâmplă? Am zis că sunt ambasadorul şi aliatul lor. Am avut grijă să încurajez genul ăsta de acte. Pur şi simplu pentru a-i motiva şi pe alţii să zică: „Da, mă, uite, nici eu nu am ceva comun, deci pot să încerc, uite că am un aliat acolo“. S-a dovedit că uneori au fost cheile câştigătoare. Echipa cu cubul rubik a câştigat premiul cel mare după ce, cu două sezoane înainte, ajunsese doar până în finală. Nu era ceva nemaivăzut. Ce mi s-a părut spectaculos, pe lângă exerciţiile de algoritmi cu care se rezolvă cubul rubik, a fost cum au reuşit să creeze emoţie, asta m-a impresionat. Asta mi s-a părut cu totul altfel şi neîncadrabil în niciun alt format. Deci, după părerea mea, clar meritau susţinere.

„Sunt un purtător de cuvânt al oamenilor“

Reuşeşti să stârneşti audienţa şi cu o serie de fraze şi glume subtile pe care le faci. După ce a câştigat „Speed Cubing“, ai zis că unul dintre băieţi este „un golan“, făcând referire la afirmaţii controversate ale lui Ioan Rus. Înţeleg oamenii că vrei să îi „zgândări“, aşa cum spuneai?

Sunt sigur că oamenii înţeleg exact ce spun, că nu zic lucruri sofisticate. Dimpotrivă, sunt observaţii fireşti pe care cred că le mai au şi foarte mulţi oameni din faţa televizoarelor. Singura diferenţă este că eu mă aud, că am microfon şi stau în faţa camerei. Sunt ferm convins că nu spun lucruri de rămâi cu gura căscată. Sunt lucruri absolut fireşti pe care le observă şi alţii. Dacă vrei, eu sunt purtătorul lor de cuvânt. Nu sunt puţini cei care au replicile astea pe buze. Mi-aduc aminte perfect de replica aceea. Am ticluit-o bine. M-am gândit mult la ea înainte să o spun, însă după ce s-a dat rezultatul votării, pentru că ştiam că are o putere mare de influenţă. N-am vrut să se interpreteze că am schimbat rezultatul votului datorită unei simple replici. Ceea ce n-ar fi fost corect faţă de ceilalţi concurenţi. Am păstrat replica până în momentul în care lucrurile au fost clare şi am oferit-o după ce s-a anunţat câştigătorul. Era genul de replică generatoare de emoţie suficient de puternică încât să întoarcă un rezultat. Dar n-a mai fost nevoie. Era suficientă emoţie generată de ei pe scenă.

Apropo de tineri, vedem că aceştia ies în stradă să-şi strige nemulţumirile. Legat de ei şi viitorul lor spuneai: „Îmi doresc să aibă motive să mai rămână şi aici“. Mai au ei motive să rămână?

Părerea mea e că da. În continuare sunt motive. Am trecut şi eu prin stările astea. Am trecut şi eu prin vârsta de 20 de ani, când eram la facultate şi când, evident, tentaţia să pleci să descoperi şi alte ţinuturi era foarte mare. Mi-aduc aminte că se făcuse la facultate o grupă care studia numai în limba engleză. Mă rog, eu am terminat Matematica. Hai să zicem că nu e o aşa mare diferenţă. Matematica e un limbaj universal. Nu prea ţine de limba română sau de limba engleză. Dar foarte mulţi dintre colegii mei plecau să studieze în afară. Şi eu am fost tentat să fac lucrul ăsta. Dar m-a ţinut în loc radioul. Intrasem deja la radio, eram la finalul clasei a XI-a. Practic, când am intrat în facultate, aveam un an şi jumătate vechime. Am început radioul în 1990, facultatea în 1991, în toamnă. Începusem să mă prind de povestea asta cu radioul şi nu îmi venea să o părăsesc. N-o simţeam ca fiind viitorul meu, mă pregăteam să devin un matematician de succes. La vremea aia nu înţelegeam foarte bine pasiunea, cât de importantă e în viaţă. Dar simţeam că sunt legat emoţional de zona asta cu radio-comunicare şi nu îmi venea s-o las. Asta m-a ţinut să rămân în România. După aia, sigur, mi s-au deschis ochii mai bine şi am văzut câte oportunităţi sunt. În continuare, România mi se pare că este un tărâm extrem de oportun. Adică atât de multe lucruri sunt de făcut la noi, încât doar dacă te lasă nervii, zici „Plec!“. 

FOTO Eduard Enea 

andi moisescu foto eduard enea

Astăzi mi se pare mai puţin periculos decât era în trecut. Între timp, Occidentul nu mai e atât de tentant. Parcă e mai sigur aici, la noi, parcă ne vine mai la îndemână cumva. E şi o vibraţie a locului, o cultură a locului, specificul ăsta local începe să conteze din ce în ce mai mult. Dovada faptului că şi globalizarea asta întâmpină problemele ei, tocmai pentru că are nişte limite. Când se atinge limita asta a specificului local, n-ai cum să o calci în picioare, iar peste ea nu poţi să treci. Mi se pare că tinerii au în continuare oportunităţi şi tentaţii mai mari de a rămâne aici. Poate că şi de-asta au început să iasă în stradă. Au început să creadă mai mult în puterea lor şi în menirea lor de a schimba lucrurile aici şi de a nu merge în altă parte, convinşi că aici nu se mai poate schimba ceva. Poate că, de fapt, ar trebui să ieşim să luptăm aici. Poate că ăsta e drumul corect.

„Aproape întotdeauna am votat împotriva cuiva“

Luptăm, luptăm, dar ni se pun şi piedici. De sus. În contextul acesta, un popor îşi are politicienii pe care îi merită?

Da, fără discuţie, mi se pare că totul are o legătură. Mi se pare că stă în puterea noastră să facem o schimbare. Dar poate că noi, cei care suntem convinşi că într-o ţară democratică votul este arma principală, ar trebui să încercăm să convingem tot mai multă lume că asta ar putea fi una dintre soluţii. Altfel... Sigur că ieşitul în stradă are rolul lui. Guvernanţii din toate ţările, dacă îi laşi de capul lor, vor face numai trăznăi. E evident că la un moment dat, trebuie să ieşi în stradă. Pe de altă parte, nu ar fi rău dacă am ieşi în stradă şi când se fac alegeri. Cam în acelaşi procentaj. Chiar dacă nu avem cu cine să votăm. Eu votez de la alegerile din 20 mai 1990 încoace. Şi în cele mai multe dintre cazuri n-am avut cu cine să votez. Aproape întotdeauna am votat împotriva cuiva. S-a dovedit că nu a fost rău. Ar trebui ca mai mulţi să facă acest experiment. Au dreptate şi oamenii: „Cu cine să votăm, că nu avem cu cine?“. Înţeleg, şi eu trăiesc drama asta! În aceeaşi ţară, aceeaşi dramă o trăiesc de 27 de ani fără oprire. Când n-ai pentru cine să votezi, sigur ai împotriva cui să votezi. Şi tot e un exerciţiu!  

TV



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite