Ursul de Aur pentru agonia românească. Cronica unui film pe care urmează să-l văd

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Reuters
FOTO Reuters

Nu am văzut încă ”Poziţia copilului”, dar am curajul să mă bucur pentru Călin Netzer  pentru că sunt sigur de faptul că este un film autentic, netrucat. Este probabil un film despre el, despre generaţia lui şi despre România.

Îl cunosc pe Călin Netzer şi am văzut celelalte filme ale lui. Nu am văzut ”Poziţia copilului”, dar am văzut filmele lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ştefan sau Tudor Giurgiu. Am trăit şi eu aici şi trăiesc într-o realitate care blochează de multe ori logica civilizaţiei. Societatea, puşcăria, spitalul, şcoala sau alte fenomene sociale şi instituţii au indus opera artistică de mare valoare cinematografică a noului val al cinematografiei noastre. Am crezut şi încă mai cred că destinul ieşirii din comunism va aduce, în viitor, un premiu Nobel pentru literatură în România. E drept, l-a luat Herta Muller, dar era unul izvorât mai mult din amintirea comunismului. Aştept, şi sigur va veni, un Nobel despre tranziţie. Adică despre ceea ce şcoala cinematografică a tinerilor citaţi mai sus a început să facă filme. Filme pe care noi nu le-am băga în seamă dacă nu ar lua premii internaţionale pentru că majoritatea dintre noi crede că asemenea filme defăimează ţara, naţiunea sau poporul. Aceşti tineri se chinuiesc să câştige bani de la un organism (CNC) ce finanţează, de ani buni, filmele lui Nicolaescu sau alţi dinozauri de dinainte. Greu găsesc bani, deşi ar trebui să-i ajutăm, pentru că ei valorifică pe piaţă singurul lucru care ne-a rămas autentic: suferinţa şi disperarea de a fi român. Disperarea de a merge contra istoriei şi pe lângă civilizaţie. În lumea de azi acest lucru se vinde bine şi am putea investi în această autoflagelare. Ca şi în fraza celebră din ”Filantropica” lui Nae Caranfil, dacă tot stăm cu mâna întinsă la Europea şi la FMI sau Banca Mondială, atunci măcar să spunem o poveste.| Ar fi o formă de cerşetorie sublimă. Noi vă vindem pilule de disperare, iar voi, occidentalii, ne daţi ceva bani, bucurându-vă că voi aţi scăpat de drama asta, pentru că ţările voastre au fost protejate la Ialta!

Nu am vazut încă ”Poziţia copilului”, dar ”Moartea Domnului Lazărescu” m-a lăsat mut, nu pentru că era ceva de o imaginaţie ieşită din convenţii, ci pentru că ştiam că asta era o poveste adevărată, iar filmul lui Netzer vine tot din tradiţia cehoviană a disperării de a trăi într-un univers în care liberul arbitru şi libertatea nu au sens decât pentru foarte puţini oameni. Am văzut Filantropica şi sau California Dreamin’ şi m-a copleşit şmecheria românească care, deşi poate ucide, devine filosofie de viaţă . Am văzut revoluţia de la Vaslui şi am simţit gustul dulce-acrişor al uşurătăţii de a ne asuma destinul şi apăsarea existenţei. De câte ori apare un film al noii generaţii mi se face o poftă nebună să recitesc Cehov, pentru că mă învăluie o nostalgie tragic şi constatarea că absurdul este, în zona orientală, o parte a ethosului, nu o negare a raţiunii. Copiii cinematografiei noastre din noul val au povestiri şi personaje cehoviene. Personajele României de tranziţie sunt prizoniere în universuri închise de unde încearcă să evadeze, dar reuşesc doar în iluzie sau în moarte. De fapt, personajele lui Giurgiu, Porumboiu, Netzer sau Mungiu aşteaptă, nu devin eroi cu adevărat, sunt parcă prizonierii unui destin tranzitoriu. Aşteptarea nu este însă starea de trecere spre ceva, aşteptarea este una agonizantă, aşteptarea este condiţia existenţială fundamentală. Universul închis şi lumina puţină, sunt dominantele unui curent cinematografic care portretizează, fără tezisme, lumea noastră. Rareori apare un petec de cer în filmele acestor copii teribi ai cinematografiei noastre, cel mai adesea personajele se luptă surd să-şi păstreze umanitatea şi sunt învinse. Indiferent că vorbesc despre avort, credinţă, droguri sau reconversia unei comunităţi la capitalism, filmele noului val au în centrul lor individualismul sau egoismul extreme, ticăloşia, trădarea şi mai ales însingurarea ca un proces de descompunere şi moarte a fiinţei sociale. În aceste poveşti despre lumea noastră, majoritatea personajelor sunt femei, personaje tragice care niciodată nu ajung să-şi poată controla destinul propriu sau al familiei, într-o lume în care bărbaţii au renunţat deja să mai lupte. 

Aceste filme, fiecare în parte, au un sfârşit, dar este un ”sfarşit continuu” ca şi opera lui Bacovia, dar parcă toate vin să ducă mai departe ceea ce nu a terminat regizorul în California Dreamin’. O realitate românească aflată în derivă lentă, alunecătoare spre o direcţie pe care avem senzaţia că nimeni nu o poate influenţa.

 Îmi aduc aminte cum au încercat cei din generaţia trecută să ia Ursul de aur, cu o mare delegaţie care a mers la Berlin cu ”Patul conjugal” (1993), filmul lui Danieliuc. O construcţie falsă, de un grotesc absolut, portret al unei generaţii de regizori care încerca să se justifice pentru ce compromisuri făcuseră înainte de 1989. Au fost şi alte încercări penibile, dar re-fabricarea ideologică a dictaturii comuniste nu avea viaţă, nu era credibilă. Nu a impresionat pe nimeni, pentru că era evident o făcătură, dar toată protipendada noastră de noi culturnici s-a revoltat timp de câteva luni pentru presupusa nedreptate făcută României.

Când am văzut mulţimile suspinând că Sergiu Nicolaescu a fost incinerat mi-am dat seama că încă vrem mitologii care să ascundă realitatea, că încă trăim într-un trecut facil, care ne organiza viaţa şi ne exonera de responsabilitatea, poate chiar şi de umanitatea pe care ar fi trebuit să ne construim vieţile sau rezistenţa colectivă sau individuală la dictatură.

Ce-i deosebeşte pe aceşti tineri de cei care au încercat să păcălească Europa cinefilă imediat după 1989, cu principiul”la vremuri noi, tot noi”? Aceşti copii au trăit copilăria tranziţiei, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supravieţuit cu şmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul şi unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitatea care dezumanizează şi transformă egoismul în valoare de înlocuire şi în morală de tranziţie. Aceşti copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginaţie pentru a falsifica, ei povestesc, pur şi simplu. Au crescut cu cheia la gât şi au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună poveşti. Probabil că au crescut singuri şi şi-au inventat singuri poveştile pe care au trebuit să le abandoneze la maturitate.

Dar ceea ce-i deosebeşte mai tare pe aceşti copii teribili ai camerei de filmare este faptul că nu urăsc. Ei nu îmbină ”contestarea cu implicarea” cum scria un critic ceauşist despre primul film al lui Dan Piţa. Ei povestesc cu detaşare sau amărăciune, ei luminează un colţ de lume şi nici măcar nu creează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluţii, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt şi ei, ca şi milioane de alţi români, exilaţi într-un Occident care îi premiază, dar care, a doua zi, redevine indiferent la drama unei ţări est-europene care nu reuşeste să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziţie, dar pe care filmele lor ne-a arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziţie spre nimic şi niciunde. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite