Nelinişti cinematografice, într-o vară fierbinte

Trăim un anotimp cu dramatice excese climatice, nu suntem siguri (unii, dimpotrivă, sunt prea siguri!) că pandemia s-a domolit, iar viaţa noastră socială se desfăşoară şi ea sub semnul incertitudinii: totul pare a fi permis, deşi nu e, iar previziunile specialiştilor pentru luna septembrie sunt sumbre.

Suntem mai relaxaţi decât cei din alte ţări, dar cu toţii, cetăţeni ai lumii, căutăm să nu oprim cursul normal al existenţei noastre personale şi profesionale, susţinând, pe cât posibil, viaţa economică, fără de care societatea nu ar putea supravieţui la standardele cunoscute. Sub această presiune, chiar şi OMS a degradat ieri atacul covid, de la statutul de pandemie, la cel de epidemie.

În ciuda restricţiilor şi respectând toate măsurile de protecţie, iată că şi cineaştii (nu doar constructorii, cum ne tot repetă oficialii) au lucrat în pandemie, astfel încât acum distribuitorii pot lansa în cinematografele din România, noile lor producţii.

În noiembrie şi decembrie 2020 au filmat Radu Muntean şi echipa sa, în ţinutul izolat din Munţii Apuseni, în zona comunei care dă şi titlul celui de la şaptelea lungmetraj de ficţiune al regizorului, Întregalde. Cum povestea chiar el la o avanpremieră, la Cinema Elvire Popesco, scenariul peliculei a avut un proces de gestaţie îndelungat, început prin 2012, intrat pe parcurs în impas şi pus, deci, deoparte. De aceea i-a şi prins pandemia, căci muza a vrut ca ei să revină în această arie montană uitată de lume, pentru a simţi astfel declicul de care au avut nevoie pentru scrierea unei poveşti semnificative, cu miez ideatic: întâmplarea a făcut ca doi din cei trei scenarişti, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu (al treilea este regizorul însuşi), să rămână izolaţi până târziu în noapte, cu jeepul imobilizat în noroaiele drumurilor forestiere.

La fel păţesc şi personajele lor, cei trei tineri porniţi în preajma Crăciunului, într-o acţiune umanitară, de furnizare de produse alimentare pentru comunităţile sărace dintr-o zonă aflată la 45 de km de Alba Iulia. Două fete (expresivele Maria Popistaşu şi Ilona Brezoianu) şi un băiat (insinuantul comic Alex Bogdan) vor trece însă, tocmai din cauza unei împotmoliri, printr-o experienţă mai profundă şi mai revelatoare decât promitea începutul veselei lor expediţii anuale, de generozitate ONG-istă.  

Pe drumul către satul unde trebuie să livreze alimente şi unde şi-au pregătit deja şi o petrecere cu un batal cumpărat pe drum, soarta le scoate în cale un bătrân uscăţiv şi obosit (Luca Sabin), care îi roagă să-l ducă până la un joagăr. Acum este pusă la încercare pentru prima oară rezerva reală de altruism a acestor mileniali, obişnuiţi cu mărinimia standardizată, că doar sunt ONG-işti! Ce există autentic în ei înşişi, se/ne întreabă autorii filmului, dincolo de obişnuinţa acestui altruism oarecum instituţionalizat, care, având desigur o finalitate practică benefică,  poate fi şi semnul unui conformism atitudinal, ce face parte din formula de existenţă cool, prin care îi place să se definească generaţiei Y.

Convins de fete, în ciuda refuzului său iniţial, Dan îl acceptă în maşină, pe tăietorul de lemne apărut pe drum, dar glumeşte muşcător pe seama curăţeniei aproximative şi a logoreei sale, în timp ce acceptă să se abată de la drumul lor marcat prin GPS, pentru a-l livra pe bătrân acolo unde a cerut să ajungă.

De aici intrăm în alte straturi ale poveştii, descoperite pe rând, ca foile unei cepe, oferind acces direct spre miezul misterios şi necunoscut al subiectului. Atraşi de ciudata călăuză care este bătrânul, tinerii se trezesc în noapte, într-o realitate total ruptă de cea diurnă în care ei se mişcă lejer. Un univers bizar, stăpânit parcă de angoasă, în care natura şi singurătatea locurilor devin personajul principal, ce aduce în film tensiunea fricii şi a incertitudinii. Noroiul drumului îi face prizonieri, nici tracţiunea 4x4 nu-i mai ajută, aşa că bătrânul îşi vede de drum pe jos, către joagăr (după ce i-a băgat în necaz), iar Dan pleacă după ajutor.

Rămase singure, fetele îşi petrec timpul, făcându-şi mărturisiri intime stânjenitoare şi trec şi ele printr-un moment de cumpănă, căci nu sunt sigure dacă doi romi (Cuzin Toma şi Gabor Bondi), care trec pe drum cu o camionetă, vor cu adevărat să le ajute sau să profite de ele (mai ales că cei doi de ceartă în limba romani, ceea ce îmbogăţeşte tema alterităţii şi a incertitudinii locului). Nu reuşesc să urnească jeepul, dar află de la cei doi că bătrânul Kente Aron, călăuza lor în această altă lume a pădurii, e nebunul locului şi că gaterul spre care a plecat el nu mai există de zece ani.

O nouă treaptă pe drumul dezvăluirii de sine este urcată de cei trei când, revenit în noapte la jeepul împotmolit, Dan are o confruntare zdravănă, aproape contondentă, cu Maria, care nu acceptă ca ei să plece, când le va sosi ajutorul, fără Kente, nebunul rătăcit la joagărul părăsit, unde ar risca să moară îngheţat. Drumul anevoios al celor doi prin pădure, la lumina unei lanterne, are aerul unui drum iniţiatic prin noaptea misterului, iar recuperarea bătrânului care îşi aştepta la gater prietenul (mort de zece ani) şi ademenirea lui Kente înapoi la jeep, este ca o revenire din sălbăticia vârfului muntelui, dintr-o lume de gradul trei, cea a himerelor, într-una de gradul doi, cea a spaţiului sălbatic al pădurii, totuşi marcat de un semn uman, drumul, fie el şi desfundat. Căci aici, lipsiţi de semnal la atotputernicul telefon, tinerii se regăsesc neputincioşi, părăsiţi şi atât de puţin pregătiţi –cum suntem cu toţii- să înfrunte necunoscutul, pustietatea şi să supravieţuiască.

Felul în care este construit edificiul acestei povestiri ce nu va sfârşi în dezastru, în ciuda suspense-ului dramatic, permite o lectură în cheie realistă, fiind ca un exerciţiu tensionat, de descoperire de sine a tinerilor şi de sondare a diferitelor lor grade de altruism. Dar, prin felul în care este gândit şi filmat, ar permite şi o interpretare în cheie magică, aventura tinerilor fiind ca o iniţiere involuntară în partea întunecată a realităţii, căreia îi aparţine şi bătrânul Kente, cel cu minţile rătăcite.

În regimul diurn, ea este totuşi o istorie a milenialilor, pentru care distracţia este o valoare supremă, aşa că jocului emoţional susţinut de Maria şi Ilinca pe tot parcursul filmului îi este adus în contrabalans filonul de umor, fie că este muşcător, ca cel practicat de Dan, fie că e involuntar, ca cel din povestioarele turuite de Kente Aron, interpretat excepţional de un localnic, ales de regizor imediat ce l-a văzut cu coasa în spate, prin sat. Iar intuiţia nu l-a înşelat pe Radu Muntean, căci a ales din acest univers rural, ce nu cunoaşte televizorul sau internetul, pe acest actor neprofesionist, care a văzut la filmare, pentru prima oară în viaţa lui, o cameră şi a făcut-o să se îndrăgostească de el, chiar dacă, aşa cum spunea Ilona Brezoianu la acelaşi Q&A, au filmat chiar şi 45 de duble cu Sabin Luca, până a ieşit bine. Ceea ce este în mare măsură meritul profesioniştilor din echipă.

După ce Întregalde a avut premiera anul acesta, în secţiunea Quinzaine des réalisateurs a Festivalului de film de la Cannes, unde astfel regizorul Radu Muntean a revenit cu al treilea lungmetraj de ficţiune, după Boogie şi Marţi, după Crăciun, din 6 august, Voodoo Films, distribuitorul filmului, l-a lansat în cinematografele din douăzeci de oraşe din România, unde publicul se poate întâlni şi cu echipa de realizatori, la proiecţiile de gală.

Tot în jurul neliniştii şi al testării limitelor umane, dar nu într-un misterios ţinut îndepărtat, ci chiar în misteriosul sân al propriei familii e construit filmul de debut ca regizor, al cunoscutului actor american Viggo Mortensen, peliculă ce a intrat în distribuţie în România tot din weekendul trecut.

La sfârsitul lui iunie 2021, am văzut cu încântare Falling, în cadrul recentei ediţii, a cincea, a interesantului Festival al Filmului American Independent. Un festival potrivit pentru un film cu adevărat independent, căci este un proiect pentru care Mortensen a căutat finanţare mai mulţi ani, pentru a putea produce, prin compania sa, această dureroasă poveste cu iz personal, inspirată de amintirea relaţiei tensionate dintre părinţii săi.

Actor multivalent, care este şi scriitor, fotograf, pictor şi muzician (prin editura sa, a lansat mai multe cărţi de poezie, fotografie şi discuri), el poartă în sine moştenirea a două culturi, căci s-a născut la New York, în 1958, dintr-un tată danez şi o mamă americană, petrecându-şi  copilăria în Argentina.

Nu doar că a scris scenariul şi a regizat filmul, dar Viggo joacă şi unul din cele două roluri principale (pilotul John Peterson), într-o partitură dintr-un  registru complet diferit de cel de tip dur, cu care poate ne-a obişnuit în filmele de acţiune. Deşi Alienare începe în forţă, cu scandalul şi agitaţia fizică, produse în spaţiul restrâns dintr-un avion, de bătrânul tată al lui John (interpretat de venerabilul şi puternicul actor Lance Henriksen), în restul filmului tensiunea şi agresivitatea se concentrează la nivelul limbajului şi al atitudinilor şi sentimentelor astfel revelate. Şi e unidirecţională, fiindcă violenţa vine întotdeauna dinspre bătrân, în timp ce restul familiei, reunite pentru a-l primi în California, dovedeşte grijă şi o atitudine prevenitoare, căci John, sora lui (interpretată de Laura Linney) şi familiile lor ştiu că tatăl este atins de demenţă şi tocmai de aceea a fost adus aici, şi pentru nişte investigaţii medicale, şi pentru a rămâne cu ei, spre a fi supravegheat.

Numai că la întâlnirile de familie, adevărate probe de răbdare pentru copiii bătrânului fermier, orice discuţie pune în evidenţă diferenţele fatale de valori dintre părinte şi fiul său homosexual, căsătorit cu un asiatic (Terry Chen) şi crescând împreună o fată, şi copiii fiicei sale, purtători de cercei în nas şi de şuviţe de păr mov. Iar diferenţele devin de fiecare dată dispute, fiindcă bătrânul conservator nu se mulţumeşte să observe, ci îşi atacă familia pe aceste teme, cu superioritatea unui abuziv pater familias: îşi numeşte fiul poponar, se miră că l-au acceptat în armată şi în aviaţia comercială, îşi întreabă nepoata (Ella Jonas Farlinger) dacă poate să respire cu inelul în nas etc.

Prezenţa tatălui îi prilejuieşte fiului amintiri dureroase din adolescenţă, despre brutalitatea tatălui atât faţă de copii, cât şi faţă de mama lor, care a şi murit, doborâtă de această atmosferă de teroare casnică. Iar seria de flash back-uri începe cu o înfricoşătoare secvenţă în care părinţii lui tineri revin de la maternitate, iar tatăl se apleacă deasupra pruncului, pentru a-i cere iertare că l-a adus pe lume, doar pentru a muri. Înţelegem, deci, de la început că în structura psihologică a acestui bărbat (tânărul Willis e interpretat de actorul suedez Sverrir Gudnason) supravieţuieşte tentaţia depresivă şi suicidară a popoarelor din ceţosul nord al Europei, din care se trage, deşi trăieşte în însorita Americă.

Neliniştile create în jur de acest sulfuros personaj, căruia demenţa i-a accentuat atracţia naturală spre partea întunecată a vieţii nu sunt de natură a asigura o existenţă normală, cu el alături, acestei familii care s-a refugiat în vestul Statelor Unite, tocmai pentru a fi cât mai departe de tatăl dominator, care le-a produs coşmaruri, cât erau copii. Şi nici el nu îşi doreşte să rămână, căci, ca orice bătrân, este legat de casa lui, unde se poate gândi până la moarte la soţia sa, pe care a iubit-o aşa cum a putut el, cu o dragoste (auto)distructivă.

Iar toată această luptă de gherilă psihologică este minuţios şi elegant redată, printr-o performanţă de calitate a întregii distribuţii, bine coordonate de actorul-devenit-regizor, care face el însuşi un rol memorabil, construit cu mijloace artistice discrete, dar foarte expresive, pentru care a fost nominalizat la Premiul Cel mai bun actor, de Academia Europeană de Film.

Remarcabilul debut regizoral al lui Viggo Mortensen a avut premiera la cel mai mare festival de film independent din America, cel de la Sundance, în plină pandemie – ianuarie 2020- şi a primit apoi câteva nominalizări la diverse festivaluri internaţionale şi Premiul pentru Cel mai bun film, la Festivalul de la San Sebastian.

Tot un produs cinematografic care a sfidat pandemia este şi Neidentificat, prezentat publicului pentru prima oară în România, ca şi Întregalde, la TIFF Cluj, anul acesta, unde a câştigat Premiul FIPRESCI. 

Lansat în cinematografele din toată ţara, de Transilvania Film, acesta este al doilea lungmetraj al tânărului regizor Bogdan George Apetri, după multipremiatul Periferic şi reprezintă prima parte dintr-o trilogie românească, din care, nerăbdător şi eficient ca management al acestei coproducţii, regizorul a filmat în paralel şi pentru partea a doua, Miracol, aflată deja în faza de montaj. Spun trilogie românească, fiindcă acest fiu al Moldovei, după ce a studiat dreptul la Iaşi, a plecat la New York, să studieze regie de film, la Columbia University, unde a realizat numeroase scurtmetraje americane, fiind producător, scenarist, editor, operator şi regizor. Iar în final, rămânând să predea regie la prestigioasa universitate, dar visând să se întoarcă în România cândva, cum mărturisea într-un interviu din Variety, prilejuit de filmul Neidentificat.

Pentru  a filma acest amestec bine dozat de policier, thriller şi film noir, Apetri s-a întors în micul său oraş natal, Piatra Neamţ, pentru a urmări felul în care evoluează tânărul poliţist Florin Iespas (Bogdan Farcaş), atunci când devine obsedat de ceea ce consideră a fi o crimă rămasă nerezolvată, cu două victime. Este convins că incendiile în care mor cele două femei au fost puse, pentru ca proprietarul să poată încasa banii de asigurare şi e sigur că paznicul rom Bănel (Dragoş Dumitru) a aprins focurile.

La început, insistând pe lângă şeful său (Vasile Muraru) ca să preia el cazul ce fusese aproape închis, pare un poliţist mânat de înalte scopuri profesionale, dar treptat, când îşi însuşeşte dosarul, în ciuda interdicţiei formale a comisarului şef şi începe să urmărească personajele bănuite, ceea ce descoperă îi va schimba fatal viaţa. Fiindcă în această urbe în care pare că nu se întâmplă nimic, tocmai cineva apropiat se dovedeşte a aduce marea trădare sentimentală. Un “cineva” pe care nu-l descoperim decât în finalul exploziv, dar care este precedat, ca un leit-motiv emoţional, de Preludiile lui Chopin, pe care poliţistul Iespas le ascultă constant în maşină. În timp ce în mintea lui se naşte un plan de răzbunare en grand guignol, în care îşi calculează fiecare bucăţică din puzzle, pentru ca vinovatul să pară în final paznicul rom.

Văzută din exterior, povestea scrisă de Bogdan Apetri şi Iulian Postelnicu pare o combinaţie de pariuri asumate: a ridica o construcţie narativă în care începutul nu pare să aibă de a face cu sfârşitul; a face din locul unde nu se întâmplă nimic, locul în care se întâmplă totul, de la viaţă la moarte; a pune mare parte din greutatea filmului pe umerii unui actor (Bogdan Farcaş).

Iar toate pariurile sunt, în mare, câştigate. Micile întâmplări pe care le bănuim la început a fi nodurile plasei unui conflict poliţist se dovedesc treptat a fi etape din traiectoria mentală a poliţistului, încărcată de pasiunile, frustrările şi rasismul său nu prea ascuns. Stăpânit de o patimă oarbă, personajul se transformă dintr-un erou al corectitudinii profesionale, într-un antierou, salvat totuşi de sistem.

Bogdan George Apetri (ca regizor şi editor) şi directorul său de imagine (Oleg Mutu) reuşesc să facă din peisajul molcom şi din cele câteva locuri anodine implicate în conflict (sediul poliţiei, pensiunea, apartamentul poliţistului, benzinăria) elemente semnificative în construcţia tensiunii dramatice.

Am putea spune că acesta este filmul unui actor, dar n-ar fi adevărat. Căci, deşi camera îl urmăreşte constant pe protagonist, pentru a-i surprinde reacţiile şi a-i citi gândurile, pe acest drum al pierzaniei, pe care şi l-a ales, tocmai interacţiunile cu celelalte personaje îi definesc profilul, ca într-o partitură corală cu solist. Bogdan Farcaş, un actor cu combustie interioară intensă, alcătuieşte un personaj fugos, hotărât şi chinuit de o obsesie ce îl face să treacă fără remuşcări graniţa dintre etică şi abuz, atunci când îl anchetează pe prezumtivul vinovat rom sau în gestul său final (pe care îl veţi descoperi, vizionând filmul).

Conflictul nu ar fi însă întreg, dacă de partea cealaltă nu s-ar afla actorul Dragoş Dumitru, ce întruchipează un personaj blând, umil, obişnuit a fi discriminat din cauza culorii pielii şi, de aceea, gata a accepta ce i se impune, chiar dacă aceasta este o capcană mortală. Cei doi actori au obţinut, de altfel, Premiul special al juriului, la Festivalul de Film de la Varşovia, în 2020.

Ca observator şi, în final, ca salvator al poliţistului este şeful s­ău, interpretat cu sevă de Vasile Muraru, un comisar mai viclean decât pare, căruia îi place ca subalternii să râdă la glumele lui, dar care nu-şi lasă oamenii pradă justiţiei, deşi etica simplă, nu doar cea profesională, i-ar impune-o. 

Dar poate că următoarele două părţi ale trilogiei, în care vor apărea aceleaşi personaje, vor dovedi că nu am dreptate şi că iertarea din finalul primei părţi nu este rezultatul mărinimiei comisarului şef şi al unui spirit de castă, ci este doar încă un calcul venal, în această lume cu aparenţe domoale, dar cu incinerări rapide.