Filmul... la genul feminin

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ooo

În plin iulie torid, festivalul de film Cinefemina a asigurat publicului bucureştean o răcoroasă incursiune în teritoriul filmului european de autoare (că nu am de ce să spun de autor!), adică al peliculelor realizate de regizoare care au semnat şi scenariul, pentru nouă din cele unsprezece filme incluse în program.

 Recidivează cu această a doua ediţie a festivalului iniţiatoarea lui, Ambasada Suediei, a cărui echipă o cunoaşteţi probabil din postările ei pline de umor de pe facebook.  Alături de ea au lucrat echipele reprezentanţelor culturale ce alcătuiesc  EUNIC România, adică Institutul Francez din Bucureşti, în a cărui elegantă sală Elvire Popesco s-a desfăşurat evenimentul, Goethe-Institut Bucureşti, Forumul Cultural Austriac, Delegaţia Wallonie – Bruxelles, Institutul Cervantes şi Ambasada Spaniei, Institutul Polonez, Fundaţia Culturală Greacă, Institutul Yunus Emre şi Institutul Cultural Român, cu sprijinul Reprezentanţei Comisiei Europene în România.

Că festivalul doreşte să promoveze creaţiile cinematografice şi viziunile cineastelor europene este evident, după cum declara şi Therese Hyden, Ambasadoarea Suediei la Bucureşti: “Dorim să aducem în prim-plan teme importante, precum valorile feminine din lumea artistică, inegalitatea de gen şi de şanse din industria de film, dar şi să combatem stereotipurile din societate.”

Lungmetrajele de ficţiune şi documentarele selectate în program sunt, în general, producţii foarte noi, realizate puţin înainte sau în timpul acestei pandemii încă neîncheiate. Semn că autoarele din industria cinematografică nu s-au lăsat deturnate de la ţelul lor artistic nici de piedicile obişnuite cu care se întâlnesc în mediul profesional, în calitate de femei, şi nici de dificultăţile suplimentare de filmare, aduse de restricţiile antipandemice.

Cele patru zile de festival s-au deschis pe 7 iulie, într-o manieră elegantă, cu filmul unei cineaste din Germania, de origine română. Brigitte Drodtloff s-a născut la Bucureşti, în 1959, dar a părăsit România în adolescenţă, după cum îmi spunea Oana Biţan, responsabila cu promovarea evenimentelor culturale, de la Ambasada Suediei. Iar în 2021 a semnat, ca regizoare şi coscenaristă, dramedia Los(ge)lassen, după ce a scris pentru filme şi seriale ale televiziunii germane.

Întâlnirile din bucătăria pe care sunt nevoite s-o împartă şi conversaţiile dintre şase femei de vârste diferite, ţinute prizoniere într-o casă, din cauza unui ger absolut, ce îngheaţă un oraş întreg sunt mai degrabă confruntări pe un câmp de luptă prea strâmt pentru toate decepţiile şi refulările lor. Încrâncenata proprietară a apartamentului (Silke Popp) nu are altă sursă de venit decât închirierea camerelor casei lăsate moştenire de un tată absent din viaţa ei. Ea îşi găseşte alinarea în braţele unei emigrante din Africa (Salber Lee Williamns), cu care locuieşte împreună.O chiriaşă (Mirijam Verena Jeremic) a rămas infirmă în urma unui accident şi reacţiile ei în colectivitate sunt modelate de această dramă individuală. Pentru o expansivă femeie trecută de prima tinereţe (excelenta Valentina Sauca), viaţa nu are sens fără bărbaţi.

Singurele care caută un minim de înţelegere feminină în interiorul acestui grup forţat alcătuit de constrângerile climatice sunt înţelegătoarea emigrantă Jessica, ce a reuşit să scape în Europa, din iadul unui sat tradiţional african, unde a fost circumcisă, şi Alina (Josefina Vilsmaier), tânăra care aşteaptă din clipă în clipă să nască un copil fără tată. Iar înfruntările devin lame de cuţit când grupului i se alătură şi mama Alinei (Ute Bronder), sosită pentru a da ajutor fiicei. Dar toate aceste mărturisiri înfrigurate şi încrâncenări se topesc, când femeile trebuie s-o ajute pe Alina să nască, întrucât nici salvarea nu poate ajunge la ele.

În scurta prezentare pe care a făcut-o înainte de proiecţia filmului Eliberare , Brigitte Drodtloff a mărturisit că filmarea a fost un tur de forţă, fiind realizată într-un timp record, din cauza resurselor financiare limitate.  Şi poate că, fără aceste constrângeri, filmul ar fi avut altă fluiditate a naraţiunii, adăugată portretelor puternice pe care le construieşte.

Şi n-am putut să nu mă gândesc la faptul că două talente născute în România, Brigitte Drodtloff şi Valentina Sauca, nu şi-ar fi construit carierele în lumea largă, ci în România, dacă politicile naţionaliste ale statului comunist şi precaritatea vieţii de zi cu zi nu i-ar fi determinat pe atâţia germani să părăsească ţara în care au văzut lumina zilei.

Tot din Germania a venit impresionantul documentar Walchensee Forever, în care autoarea, Janna Ji Wonders, spune povestea femeilor din familia ei, de la stricta străbunică, proprietară de pensiune pe malul lacului Walchensee, la sud de München, până la autoarea actualului documentar, lansat în 2020, pe piaţă şi în circuitul festivalier, unde a câştigat mai multe premii, între care Compass-Perspektive-Award, acordat celui mai bun film din cadrul programului de filme germane, la Festivalul de Film de la Berlin şi Premiul de debut la Festivalul International de film documentar de la Salonic.

Pe trunchiul unui dialog extins cu mama ei, de profesie fotografă şi fructificând arhiva video a familiei, regizoarea (şi scenarista) germano-americană redă, prin istoria descendenţelor feminine din familie, evoluţia unor mentalităţi, de-a lungul mai multor decenii. Dar accentul cade pe perioada hippie din viaţa mamei ei (Anna Werner), de totală opoziţie la constrângerile sociale, de călătorii prin lume, cântând alături de sora ei (care se va sinucide de tânără), urmate de alcătuirea unei comunităţi nonconformiste, intitulate Harem, în care “cinci femei aveau un bărbat”, experimentând un stil de viaţă liber ales. Regizoarea actualului documentar a crescut în atmosfera acestei comunităţi şi i-a intervievat pentru acest film, pe câţiva dintre membrii ei, acum bătrâni şi neputincioşi, dar la fel de entuziaşti în susţinerea filosofiei de viaţă din tinereţe.

În canavaua acestor destine feminine iese în relief un frumos portret al bunicii autoarei, proprietară à contrecoeur a pensiunii, dar necontestându-şi soarta, filmată de-a lungul anilor, până la momentul final al trecerii ei la cele veşnice. Şi nechestionând nici alegerile de viaţă ale fiicelor ei rebele. Conformism resemnat versus rebeliune activă. Două opţiuni de viaţă pe care acest documentar le descrie cu emoţie.

La festivalul Cinefemina, spaniolii au adus o peliculă din 2020. Un film de autoare, dar una aflată la început de drum în lungmetrajul de ficţiune. Şcolăriţele reprezintă un debut sigur pe sine, semnat de Pilar Palomero. Înainte de a scrie şi regiza această poveste a unor adolescente ce descoperă atracţiile benigne ale vieţii, regizoarea, absolventă a Şcolii de film din Madrid, a făcut de toate: asistent de camera, electrician, operator, editor, scenarist şi regizor de scurtmetraje. Cunoaşte, adică, profesia, din interior, de aceea nu e de mirare că a dat prin Las niñas o operă matură, ce i-a adus mai multe premii internaţionale, între care, în 2020, Premiul juriului la Festivalul de film de la Bruxelles şi două nominalizări la Berlin, iar în 2021, patru Goya şi patru Gaudí.

Pregenericul filmului are valoare simbolică, reprezintă sigiliul sub care se desfăşoară viaţa într-un liceu catolic de provincie, în Zaragoza: tăcerea şi ascultarea. O maică repetă cu corul de fete, dar le cere doar să mimeze cântatul, fără niciun sunet. În acest univers strâmt, în care tradiţia strictă încă nu a cedat pasul modernităţii, şi nu în anii ’50, ci în 1992, Celia (Andrea Fandos), o fată timidă de 11 ani, ghidată de o nouă prietenă cool (Zoe Arnao), sosită din metropola Barcelona descoperă o altă lume, lipsită de oprelişti: cea a muzicii pop, a fardurilor, a whiskey-ului  şi a fumatului pe stradă. Dar şi a mersului pe motocicletă, cu un băiat, noaptea. Ceea ce stârneşte un adevărat scandal în această comunitate în care orice impuls ce depăşeşte limitele sociale acceptate este drastic reprimat.

Regizoarea reuşeşte să obţină de la adolescentele cu care lucrează un aer de spontaneitate, ce dă nota de autenticitate a acestui film, care nu explorează backgroundul politic sau social altfel decât prin reflexul lor asupra universului personal al adolescentelor.

Tot în universul (pre)adolescenţei este plasată şi pelicula belgiană din 2021, Un monde, semnată tot de o autoare debutantă in lungmetraj, care a câştigat, cu acest Loc de joacă, mai multe distincţii internaţionale, între care Premiul FIPRESCI, la Secţiunea Un certain regard a Festivalului de la Cannes, Cel mai bun debut la Festivalurile de la Londra, Haifa şi Istanbul, Cel mai bun film la Haifa şi a reprezentat Belgia la Premiile Oscar, unde a intrat pe lista scurtă.

Când a scris, regizat şi câştigat premii cu acest studiu despre cruzimea copiilor, Laura Wandel avea 37 de ani şi maturitatea artistică necesară, pentru a reda nuanţat psihologia copiilor şi a adolescenţilor, care îşi alcătuiesc grupurile de interacţiune pe principiul forţei şi al violenţei, pe terenul de joacă. Aici, al unei şcoli primare belgiene. Dar oriunde în lume o fetiţă din clasa întâi, care încearcă să se adapteze la realitatea nouă a şcolii, poate fi traumatizată la fel, când îşi vede fratele mai mare agresat de colegi şi descoperă că, de fapt, adulţii nu prea îi pot ajuta. În jungla acestei şcoli, doar cei puternici supravieţuiesc, aşa că, după numeroase umilinţe indurate, fratele ei “cuminte” (Günter Duret, Premiul Magritte pentru debut) nu are altă cale de a se face acceptat, decât devenind el însuşi, precum colegii săi, agresorul altora mai slabi.

Regizoarea nu nutreşte iluzii în privinţa copilăriei şi a lumii ei de frici şi dureri. Dar nu a ales să deseneze această poveste din perspectiva adultului, ci exclusiv din cea a fetiţei Nora (Maya Vanderbeque, Premiul Magritte pentru debut). De aceea, în stilul compatrioţilor ei, fraţii Dardenne, Laura Wandel, alături de directorul de imagine Frédéric Noirhomme (Premiul Criticilor din Dublin) alege să filmeze această realitate colorată, dar în esenţă cenuşie, numai din perspectiva şi de la înălţimea celor doi fraţi, cu camera ţinută în mână şi strâns apropiată de ei. Doar când intră în câmpul vizual al fraţilor, vedem şi celelalte personaje. Altfel, tot ce e în jurul lor reprezintă o masă neclară şi ameninţătoare. O transpunere vizuală a angoasei interioare a acestor copii.

Câştigătoare a Premiului  special al juriului, la secţiunea Encounters a Berlinelei şi a numeroase alte premii internaţionale, drama austriacă The Trouble with Being Born îmbracă hainele science-fiction-ului, pentru a vorbi despre memorie, identitate de gen, sau exploatarea copilăriei, ceea ce a atras filmului îndepărtarea din programul Festivalului de la Melbourne.

Dar filmul Sandrei Wollner este o reflecţie provocatoare, despre mintea şi comportamentul uman, ca reflex al interacţiunilor oamenilor cu un android, ce este la început o adolescentă, fiind remodelat apoi într-un tânăr, ambele pentru a satisface nevoile afective ale unui bărbat, apoi ale unei bătrâne.

Bărbatul căruia Elli (Lena Watson) îi spune tati (Dominik Warta) trăieşte cu “fiica” într-o vilă izolată şi relaţia lor capătă treptat accente sexuale, când bărbatul pretinde a-şi revedea soţia, în pubera pe care o răsfaţă cu diverse rochii, fotografiind-o. Când ajunge, remodelată ca “nepot”, la bătrâna austriacă (Ingrid Burkhard), relaţia lui cu femeia, care la început îl respinge, este incertă şi nu sfarşeşte bine.

Nimic nu este sigur în această naraţiune stranie, fiindcă, în al doilea său film, Sandra Wollner a mizat pe ambiguitate: nu ştim dacă “tati” e creatorul sau doar utilizatorului lui Elli, androidul pleacă în lume şi nu ştim cum de e găsit, timpul nu are o curgere lineară. Poate pentru că, de fapt, filmul vrea să vorbească despre meandrele minţii umane, în care legile fizicii sunt suspendate. Iar la aceasă performanţă contribuie din plin stilistica elaborată a imaginii şi a designului de sunet.

Această lume de azi, care practic şi-a externalizat obligaţia de a ţine minte, prin apariţia oceanului de informaţii disponibile online, pare obsedată de ceea ce (mai) înseamnă Memoria. Tot despre ea şi disfuncţiile ei vorbeşte filmul Fuga, o coproducţie din 2018, a Poloniei, Cehiei şi Suediei, câştigătoare a mai multor premii la Festivalul filmului polonez, nominalizată la Marele Premiu, în Săptămâna Criticii, la Cannes şi la Cel mai bun film, la Festivalul de Film de la Stockholm,

Regizat de Agnieszka Smoczynska şi scris chiar de actriţa principală, Gabriela Muskała, pelicula, inspirată dintr-un caz real, urmăreşte drumul unei femei înapoi către casa şi viaţa ei de familie, de care a fugit fără să ştie şi pe care nu le mai poate accepta la revenire, fiindcă realizează că ea nu mai e aceea care a fugit. Tulburarea disociativă de fugă, boala psihică rară de care suferă, i-a şters memoria, inclusiv cea afectivă, soţul, copilul nu-i mai spun nimic. Aşa că la final va pleca spre nicăieri-ul ce i-a devenit casa fiinţei. Nu putem, ne spune acest film care şi-a asumat mijloace simple pentru a vorbi despre lucruri complexe, nu putem să trăim cu ceilalţi fără amintirea trecutului comun, iar lipsa ei ne metamorfozează în altcineva. Ne pierdem identitatea, fără memorie. Devenim alţii.

Sigur că selecţia filmelor incluse in programul festivalului Cinefemina s-a îndreptat spre regizoarele interesate de poveştile construite în jurul unor personaje feminine, ele însele apariţii rare în postura de prim-plan narativ, în filmele realizate de bărbaţi, care perpetuează inegalitatea de gen din societate şi în dezechilibrul reprezentărilor cinematografice.

Dar Suedia a adus la Bucureşti My Life as a Comedian, o peliculă în care regizoarea Rojda Sekersöz şi scenaristul- romancier Jonas Gardell descriu necruţător, printr-un amplu flashback cu tot felul de nuanţe emoţionale, ţesutul moral al unui bărbat. De fapt, al unui actor de succes (Johan Rheborg) care, revenind împotriva voinţei, dar pentru ciştigul financiar şi pentru reglarea moştenirii după părinţii săi decedaţi, în orăşelul adolescenţei sale din anii ‘70, rememorează în Viaţă de actor, episoade din existenţa tânărului care a fost (Loke Hellberg): relaţia ambiguă cu vecina care îl iubeşte, o tânără asiatică adoptată, pe care o cultivă, dar o şi umileşte; relaţia cu grupul de băieţi agresori, care nu îl acceptă decât atunci când devine si el agresor, sau face pe clovnul. Iar victima în final mortală este chiar băiatul timid, cu care pretinde că este prieten.

Din toate aceste secvenţe ce-i revin în minte reiese imaginea “bărbatului duplicitar în tinereţe”: mincinos, vanitos, alunecos, superficial, rasist cât trebuie, ipocrit. Iar fantomele trecutului nu-i dau pace actorului de azi, pe care vizita nedorită, la cabină, a unui fost coleg îl face să se gândească din nou la responsablitatea sa şi a grupului de colegi, în sinuciderea timidului elev şi a crudei umiliri a mamei sale. Ceea ce nu-l împiedică să facă bani, (s)punând în scenă povestea adolescenţei sale.

Cu rolul din Până la ultima suflare, Esme Madra a câştigat Premiul pentru Cea mai bună actriţă, acordat de criticii de film din Turcia, care au conferit şi peliculei Premiul Cel mai bun film al anului 2015.

Şi aici avem în centrul atenţiei viaţa banală a unei tinere care o duce greu, lucrând într-un atelier de confecţii, al cărei vis este să locuiască într-un apartament, cu tatăl ei. Numai că acesta, indiferent la soarta fiicei sale, îi ia banii strânşi cu greu, dar şi furaţi de la un potenţial iubit, îi cheltuieşte pe femei şi în final o părăseşte, promiţându-i că o va aduce şi pe ea în Germania. Înşelată în ultima speranţă, Serap se răzbună, reclamându-l la poliţie, pentru contrabandă.

O lume mică, cu visuri mici, cu speranţe frânte, pe care tânăra crescută la orfelinat, cu chipul ei comun şi existenţa sa banală, trebuie s-o înfrunte, pentru a supravieţui. Cu orice preţ: furt, trădare, minciună. Universul acesta nu are eroine. Doar înfrânţi.

În coproducţia grecească-germană Mare verde, eroina (Angeliki Papoulia) îşi pierde memoria, dar, cum aflăm dintr-un scurt flashback din timpul unei scene de dragoste, nu din cauza unei boli, ca în Fuga, ci în urma unui accident. Pierdută de sine, ajunge bucătăreasă într-un mic local pescărest. Şi găteşte atât de bine, încât le trezeşte amintiri vechi, muncitorilor care mănâncă aici. Ea e singura care nu mai poate pătrunde în tărâmul amintirilor ei, ca să afle cine e.

Deşi încearcă din greu, nicio aromă şi niciun chip nu o conduc spre vechea ei identitate. Iubirea unui bărbat îi dă curajul să iasă din izolarea autoimpusă, dar nu va afla cine este, până într-o zi, când vederea unei cărţi (scrise chiar de ea) îi readuce în minte, asemenea madeleine-i lui Proust, trecutul ei de scriitoare şi antropolog, un timp aflat atât de departe de această lume de provincie, care a adoptat-o temporar.

Angeliki Antoniou a scris şi regizat această coproducţie premiată în 2020 de publicul Festivalului de Film de la Kitzbühel. Autoarea şi-a asumat o redare realistă a acestei lumi, cu unele accente poetice sau comice şi cu un apetit evident pentru materialitatea plină de culoare, a materiei cu care bucătăreasa îşi împlineşte micile minuni culinare. Iar întoarcerea ei finală la lumea creaţiei artistice, adică la lumea ei adevărată, te face să te gândeşti că autoarea filmului investighează, cu mijloace cinematografice, fluiditatea conceptului de identitate umană, descoperind, sub straturile culturale, un fel de simplitate esenţială a fiinţei. Dar care, celei cultivate, nu-i e de ajuns, pentru a fi ea însăşi.

La Festivalul Cinefemina, Franţa a adus o producţie din 2021, intitulată foarte franţuzeşte, Playlist. De ce un anglicism? Pentru a exprima cât mai exact că e vorba despre o listă de experienţe întâmplătoare sau căutate, prin care trece o tânără franţuzoaică aflată în căutarea unui drum în viaţa artistică.

Comedia, mai mult dulce decât amăruie, co-scrisă şi regizată de Nine Antico este debutul cunoscutei autoare de romane grafice şi ilustratoare, în lungmetrajul de ficţiune şi s-a inspirat, fără îndoială, din căutările de tinereţe ale acestei autoare, acum în vârstă de 41 de ani.

Personajului Sophie (Sara Forestier) îi place să deseneze şi crede în talentul ei, dar nu poate pătrunde la Scoala de artă (ca şi regizoarea, în tinereţe), care i-ar deschide noi oportunităţi. Aşa că îşi câştigă existenţa ca chelneriţă şi temporară secretară de editură (prilej de ironii muşcătoare la adresa industriei de carte) , are aventuri sexuale întâmplătoare, trece printr-un avort, dar continuă să iubească rock-ul (precum  regizoarea) şi desenul, prin care înregistrează fiecare din experienţele ei.

Pelicula, filmată în alb şi negru, are un ritm alert, într-o atmosferă de tinereţe neliniştită, în care sunt “listate” toate aceste experienţe mai mult sau mai puţin ciudate (precum camera închiriată, infestată cu ploşniţe şi subsecventa relaţie cu un vânzător de saltele). Rutine ce nu par să ducă nicăieri, dar alcătuiesc o comedie nu a erorilor, ci a faptelor, nepreocupată de vreo adâncime psihologică sau de altă natură, dar vioaie în ton.

Din motive de furtuni anunţate, ultima peliculă inclusă în programul Cinefemina nu a mai putut fi văzută la închiderea festivalului, pe 10 iulie, ci s-a bucurat de proiecţia în aer liber o săptămână mai târziu, tot pe terasa Institutului Francez.

Otto Barbarul, filmul de debut al Ruxandrei Ghiţescu, i-a adus absolventei Şcolii de Artă Media din Karlsruhe, premiul pentru Cel mai bun film, la TIFF 2021. Pe bună dreptate! Scenarista şi regizoarea acestei coproducţii româno-belgiene pătrunde cu curaj, într-un teritoriu nu prea explorat până acum, cel al neliniştii şi al experimentului existenţial, precum şi cel al traumei şi responsabilităţii, aşa cum sunt trăite la vârsta adolescenţei.

Iar antieroul filmului este un tânăr punkist de 17 ani (Marc Titieni), rebel şi suferind năpraznic după iubita lui (Ioana Bugarin), care s-a sinucis de câteva zile. Şi nu s-a sinucis oricum, ci chiar sub ochii lui, ca un final ce încoronează un joc vicios,  atrăgător prin exces, al încercărilor de sinucidere, pe care l-au jucat împreună de ceva timp şi pe care Otto Barbarul l-a înregistrat pe video.

În starea de disperare interioară pe care o trăieşte, Otto îşi ignoră sau brutalizează părinţii (Adrian Titieni şi Mihaela Sârbu), dar are grijă de bunicul bolnav şi mut (ultimul rol al lui Constantin Drăgănescu), vandalizează maşina asistentului social (Iulian Postelnicu) care încearcă să-l ajute, dar îi cere ajutorul când îşi pierde bunicul în noapte, are grijă de mama iubitei moarte (Ioana Flora), într-o relaţie care la început, până să aflăm cine e personajul, e destul de ambiguă, încât să credem că asistăm la despărţirea unor amanţi secreţi.

De altfel, regizoarea mizează pe expresia corporală ca mijloc de comunicare, pe privirile lungi şi apăsătoare şi pe apropierea ameninţătoare, pe tensiunea nonverbală, pe care o transmite Otto Barbarul, cu creasta Mohawk şi geaca sa de satanist. Iar această presiune a disperării creşte, până când explodează fizic, fără vorbe, la o întunecată petrecere unde adolescentul face exces de băutură, de iarbă, de aurolac şi o posedă pe o scară murdară de subsol, pe fata care îl iubeşte şi nu-i dă pace. Ca un viol neterminat, suprema singurătate în doi!

Iar între toate întâmplările din aceste zile speciale, ascuns în camera lui, Otto mai respiră din când în când, privind imaginile înregistrate cu seducătoarea Laura pipăind extremele periculoase ale sinuciderii, ba pe balustrada unui pod, ba înecându-se în apa din cadă, ba purtând în palmă focul. Şi reuşind în final să-şi pună capăt zilelor prin spânzurare. Treptat, tensiunea interioară întunecată a pierderii pe care a suferit-o băiatul pare să ajungă la o anumită lumină în sufletul lui, căci Otto îi mărturiseşte, în sfârşit, asistentului social că a fost martorul sinuciderii şi nu a făcut nimic s-o împiedice.

Autoarea filmului nu dă verdicte în această spinoasă problemă morală şi nu îşi diminuează personajele, îngroşând liniile portretelor lor: şi Otto, şi părinţii, şi asistentul social au dreptatea lor. Este Otto responsabil pentru moartea Laurei, pentru că nu a intervenit?

Finalul poetic al filmului ne face să evităm o grăbită judecare a faptelor: filmul (lui Otto) încheie filmul (Ruxandrei Ghiţescu) cu imaginea detaliului mărit al ochiului Laurei, care şopteşte cu vocea ei magnetică, ca într-n fel de adio, că niciodată prezenţa ei fizică nu va depăşi în intensitate, imaginea pe care o lasă în amintirea lui. Fiindcă a înţeles acest adevăr şi a respectat atracţia ei adolescentină spre ceea ce este dincolo de trăitul cotidian (atracţie maladivă, zice asistentul social) să nu fi făcut Otto gestul salvator? Vom rămâne cu această întrebare la sfârşitul filmului.

Festivalul Cinefemina se dovedeşte a fi o nouă piesă semnificativă, în tabloul cultural al capitalei şi desigur că, prin operele cinematografice prezentate, semnate de autoare  şi având, în general, în prim-plan femei, evenimentul îndeamnă publicul să reflecteze la paritatea de gen, atât pe ecran, cât şi în industria filmului şi să se întrebe de ce peliculele aflate în reţelele de difuzare obişnuite ne redau, în general, imaginea unei lumi masculine. Când jumătate din populaţia lumii este feminină. Ceva trebuie, cu siguranţă, schimbat.  

ooo
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite