„Din culisele cinematografiei“. Când mahalaua devine personaj de film: „L-am bătut pe Bănică cu frânghia de rufe“

Publicat: 16.11.2017 00:21

Ultima actualizare: 05.08.2022 01:46

Regizorul Mircea Mureşan, care a intrat definitiv în inimile românilor datorită serialului „Toate pânzele sus“, lansat acum 40 de ani, a reuşit să atragă mereu distribuţii de excepţie în filmele sale

Mircea Mureşan a realizat o adevărată frescă de moravuri în mediul periferiei bucureştene a anilor ‘40, în filmul „Bariera“, care s-a bucurat şi de o distribuţie excepţională, cu Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Toma Caragiu şi Dan Nuţu în frunte. Atmosfera de la marginea Capitalei, cu lumea ei pestriţă, este redată fidel şi de Francisc Munteanu în „Dincolo de barieră“.

În perioada în care Bucureştiul a căpătat renumele de „Micul Paris“, iar centrul Capitalei s-a reconstruit după principii moderne, învăţate la marile şcoli de arhitectură din străinatate, în lumea mahalalelor uliţele şi străzile erau tot pline de noroaie, lumea era săracă, iar rufele se spălau în apa Dâmboviţei.

Prezenţa mahalalei în filmul românesc este rară, în ciuda potenţialului său cinematografic, deşi viaţa din cartierele mărginaşe ale României interbelice, cu oamenii săi care se chinuiau să supravieţuiască într-un mediu ostil, a fost mai fost amintită, în treacăt, prin peliculele realizate la Buftea. În context, filmul lui Mircea Mureşan, „Bariera“, ecranizare după romanul omonim al lui Teodor Mazilu, este o adevărată revelaţie. „Mureşan a reuşit să reconstituie sensul poetic al unei lumi, să dea o imagine mai reală a periferiei Bucureştiului din anii aceia, a oamenilor care o locuiau... Oamenii din «Bariera» nu sunt terorizaţi de mizerie, nu sunt victimele mizeriei şi n-au, ca în atâtea alte filme, nostalgia centrului. Ei nu vor să parvină, ei vor să fie liberi...Lumea interlopă — hoţii, prostituatele — este privită în ceea ce are birocratic, nu e idealizată după un vechi obicei al celei de a şaptea arte...Pentru că întunericul nu este numai mârşav, ci şi monoton. Singura lume vastă e lumea candorii...Eu niciodată n-am idealizat întunericul şi m-am străduit să demonstrez că ticăIoşia, formă de atroce contradicţie, de frustrări adunate, este într-un fel demnă de mila noastră sacră. Nu e nimic de invidiat în întuneric…“, povestea Teodor Mazilu în numărul din decembrie 1972 al revistei „Cinema“.

„Mazilu cunoştea bine periferia, era lumea copilăriei lui“

Proiectul s-a născut în 1971 şi a fost aprobat repede de Casa de Filme nr. 5, condusă de Dumitru Fernoagă. „Într-o seară, Teodor Mazilu, enervat că i-am spus Theodor, m-a luat la rost că n-am memorie. Îmi dăduse cu vreo doi-trei ani în urmă să-i citesc romanul «Bariera», pe ideea unei ecranizări. Literatură bună, dar nu mă învrednicisem să-i dau un răspuns. «M-am pierdut printre cele 500 de pagini...», i-am spus. «Ia versiunea asta de 200!». Peste două zile, l-am căutat la Mogoşoaia şi am bătut palma. Ne-am concentrat pe anii războiului, viaţa de mahala, «dincolo de barieră». Mazilu cunoştea bine periferia, era lumea copilăriei lui, pe care a surprins-o dintr-un unghi personal, deosebit de alte proze, cum ar fi, de exemplu, «Groapa» lui Eugen Barbu sau literatura lui George Mihail Zamfirescu, în sensul că a căutat mai puţin pitorescul mediului alcătuit din declasaţi, borfaşi, hoţi de cai. Or, în afară de ei şi de mica burghezie care visează să evadeze «dincolo de barieră», cartierele mărginaşe bucureştene reprezentau în acelaşi timp şi centura muncitorească a oraşului, zonă socială în care a încercat Mazilu să facă o secţiune şi, împotriva tuturor aspectelor de natură materială, a sărăciei evidente în străzile, curţile, casele oamenilor, să descopere trasătura esenţială, demnitatea“, şi-a reamintit regizorul Mircea Mureşan.

Filmat într-un ritm extrem de alert, între 3 mai şi 1 iulie 1972, „Bariera“ a avut o distribuţie de zile mari, în frunte cu Octavian Cotescu (Nea Viţu), Toma Caragiu (Plutonierul Eftimie), Ion Besoiu (Pictorul Rădulescu), Dan Nuţu (Speculantul „Treişpemii“), Mircea Albulescu (inspectorul de la Siguranţă), Gheorghe Dinică (Ionel Călăreţu), Mihaela Mihai (Rădiţa), Draga Olteanu-Matei (Veştemeanca), Nucu Păunescu (Veştemeanu), Florin Scărlătescu (Preotul Chirică) şi Gina Patrichi (Tuţuleasa). „Actori mari! Vorba unui umorist: să-i laşi singuri şi tot... Regizorul poate bea o bere în timp ce ei joacă. Toţi au recreat chipuri memorabile ale locuitorilor mahalalei bucureştene de altădată“, a povestit regizorul.

«Bariera» este filmul unui mediu social şi nu filmul unui personaj. E vorba de o lume din care face parte Viţu, din care face parte jandarmul, din care fac parte cei doi tineri, Rădiţa şi «Treişpemii», Tuţuleasa, hoţul şi comisarul... Mircea Mureşan regizor E o diferenţă de optică între «Bariera» lui Francisc şi «Bariera» asta, ca şi între Zamfirescu şi Mazilu. Dacă mă gândesc bine, periferia Bucureştiului este o zonă socială care a fost înfaţişată într-un mod mai degrabă unilateral în literatură. Pe Zamfirescu şi chiar pe Eugen Barbu, în «Groapa» i-a interesat mai ales latura senzaţională sau pitorească a cartierului - câteva categorii umane relativ limitate Mircea Mureşan regizor

Mircea Mureşan, la 89 de ani!

Decanul de vârstă al regizorilor români, Mircea Mureşan, a împlinit 89 de ani la 11 noiembrie. În perioada 1939-1947 a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Ulterior, a fost angajat ca actor de ansamblu al Teatrului Orăşenesc. Acesta a devenit, în 1948, Teatrul de Stat Sibiu, iar tânărul Mureşan a fost încadrat, prin concurs, actor titular. Între 1951 şi 1955 a urmat cursurile Institutului de Artă Cinematografică, clasa Regie.

Filmografia sa include următoarele titluri: „Partea ta de vină” (1963), „Răscoala” (1966, „Première Oeuvre” la Cannes), „K.O.” (1968), „Baltagul” (1969), „Asediul“ (1971), „Bariera” (1972), „Porţile albastre ale oraşului” (1974), „Toate pânzele sus” (serial TV, 1977), „Împuşcături sub clar de lună” (1977), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980), „Întoarcere la dragostea dintâi” (1981), „Lumini şi umbre” (serial TV, 1981-1982), „O lebădă iarna” (1983), „Horea” (1984), „Maria şi marea” (1988), „Miss Litoral” (1991), „A doua cădere a Constantinopolului” (1994), „Sexy harem Ada Kaleh” (2001), „Azucena – Îngerul de abanos” (2006). Între 1996 şi 2014 a fost director general la DACIN SARA („Drepturi de Autor în Cinematografie - Societatea Autorilor Români din Audiovizual”).

Dichiseanu: „M-am sprijinit de oglindă cu amândouă mâinile şi am spart-o cu capul!“

Francisc Munteanu a realizat, în 1965, o ecranizare liberă după piesa „Domnişoara Nastasia“ de George Mihail Zamfirescu, dramă pasională din lumea mahalalei bucureştene a anilor ‘20. Intitulată „Dincolo de barieră“, pelicula a fost filmată îndeosebi în cartierele Pantelimon şi Obor, dar şi la Buftea sau Constanţa, avându-i în distribuţie pe Ion Dichiseanu (Vulpaşin), Anca Irina Ionescu (Nastasia), Silviu Stănculescu (Luca), Leni Pinţea-Homeag (Paraschiva), Mircea Constantinescu (Ion Sorcovă) sau Fărâmiţă Lambru (Lăutarul). Pentru Anca Irina Ionescu, „Dincolo de barieră“ a fost primul şi ultimul film.

Citește și: „Din culisele cinematografiei“. Scandal de proporţii la Buftea: „Regizorul Colpi a zis că suntem un neam de ţigani“

„Mi-a părut rău că nu m-a mai căutat niciun regizor“

„A fost norocul meu sau destinul care m-a împins atunci spre Platoul nr. 4, unde am mers însoţind o delegaţie. Eram studentă, terminasem anul I, iar în vacanţe exersam limbile străine şi mai făceam şi un ban. În programul delegaţiei era şi o vizită la studiourile din Buftea. Şi-am nimerit să vizitez exact studioul unde se filma, atunci, «La patru paşi de infinit», în regia lui Francisc Munteanu, cu Irina Gărdescu în rol principal. Şi, dacă vă amintiţi, primul film al lui Francisc Munteanu, la care el a fost asistent de regie, pe lângă scenarist, s-a numit «Valurile Dunării», cu Irina Petrescu. Pe mine, de fapt, mă cheamă Anca Irina Ionescu. Până atunci şi până în anul I de facultate, mă strigau la catalog Ionescu Anca. Dar când m-a întrebat Francisc Munteanu cum mă cheamă, i-am spus Irina. De ce? Pentru că mi-am zis că aşa o să mă ţină minte mai uşor. Şi bineînţeles că a făcut asocierea imediat cu Irina Petrescu şi Irina Gărdescu. Imediat după vacanţă, eram la un curs, a venit un tânăr, cred că era asistentul de regie al lui Francisc Munteanu, Mişu Constantinescu, şi a întrebat de o tovarăşă Irina Ionescu, cum se spunea la vremea aceea. Am răspuns, am întrebat de ce mă caută, am mers, am dat mai multe probe şi am fost aleasă. Mi-a părut rău că nu m-a mai căutat niciun regizor după aceea, dar cred că viaţa de actor nu ar fi fost potrivită pentru mine, pentru că nu aş fi rezistat la stresul extraordinar pe care îl presupune munca pe scenă, în faţa aparatului de filmat“, şi-a reamintit Anca Irina Ionescu. Întâmplarea a făcut ca ea să locuiască pe strada Cezar Bolliac, care în film a ţinut locul străzii Popa Nan, acolo unde Nastasia visa să se mute împreună cu Luca, bărbatul pe care-l iubea, „dincolo de barieră“. „Strada era deja aleasă înainte să mă distribuie pe mine. Toată lumea din cartier umbla după mine după aceea şi mă striga Nastasia“, a mărturisit Anca Irina Ionescu.

„Bănică ţipa, eu dădeam tare, că aşa mi-a spus regizorul“

Pentru Ion Dichiseanu, Vulpaşin a fost unul dintre cele mai dragi personaje cărora le-a dat viaţă pe marele ecran. „Îmi amintesc că trebuia să filmez o scenă la Buftea, la Vulpaşin acasă. Personajul se întorcea acasă pălmuit de Nastasia. Secvenţa era aşa: mă uitam în oglindă şi mi se făcea silă de mine, un caracter ca Vulpaşin nu se lasă pălmuit, cu atât mai puţin de o femeie. Eram nervos, nu-mi găseam locul pe platou. Francisc Munteanu mi-a spus: «Dă-ţi palme, intră cu capul în oglindă, e ca şi cum ai vrea să-ţi pui ştreangul de gât!». După ce Francisc a strigat «Motor!», m-am sprijinit de oglindă cu amândouă mâinile şi pur şi simplu, fără nicio vorbă, am spart-o cu capul! Eram tânăr şi neliniştit, trăiam rolul cu adevărat. Bineînţeles, Francisc a strigat «Stop!» şi aşa a rămas, nu a mai existat nicio dublă. Filmul a fost foarte veridic. O altă scenă îi avea ca protagonişti pe Ştefan Bănică şi Anna Széles. El o violează pe un maidan, după care a luat-o la palme. Vulpaşin nu accepta să fie lovită o femeie, aşa că l-am luat la bătaie pe Bănică cu o frânghie de rufe. Amuzant e că Bănică ţipa, eu dădeam tare, că aşa mi-a spus regizorul. Şi s-a tras o singură dublă, că Bănică nu mai putea!“, a povestit, amuzat, actorul.