„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns Eugen Barbu să fie „Patronul“ platourilor de filmare: „Regizorului i-aş face recomandarea să nu aibă prea multe idei. Cel cu ideile sunt eu! Atât!“

Autorul romanului „Groapa“ a fost şi un pasionat iubitor de film. Pe lângă multitudinea de scenarii de succes pe care le-a scris, soţul îndrăgitei actriţe Marga Barbu s-a implicat permanent şi în disputele de culise şi organizatorice ale cinematografiei româneşti.

După Titus Popovici, Eugen Barbu a fost cel mai vandabil scenarist al cinematografiei socialiste. Filmele pe care le-a scris, precum seria „Haiducilor“ şi peliculele avându-l drept protagonist pe Mărgelatu, rulează şi astăzi cu acelaşi succes pe micile ecrane. 

Cu siguranţă, cititorii „Weekend Adevărul“ ştiu destul de bine cine a fost Eugen Barbu. Romancier celebru, pamfletar redutabil, redactor-şef al revistei „Luceafărul“ şi ulterior director al publicaţiei „Săptămâna Culturală a Capitalei“, Barbu (1924 – 1993) a avut o influenţă considerabilă, decenii la rând, asupra forurilor de partid şi de stat. Dar şi asupra cinematografiei autohtone! „Patronul“, aşa cum îi spuneau apropiaţii, s-a implicat permanent şi în disputele de culise şi organizatorice ale cinematografiei româneşti. Primul scenariu pe care l-a scris a fost „Unsprezece“, la începutul anilor ’60, după romanul său de mare succes, însă filmul n-a mai intrat în producţie. A urmat apoi „Procesul alb“, ecranizare a unui alt roman propriu, „Şoseaua Nordului“. Filmul a fost realizat de Iulian Mihu şi a avut premiera la 14 februarie 1966. În paralel, a lucrat şi la „Haiducii“, primul său succes răsunător din cinematografie, film ieşit pe ecrane la 20 aprilie 1966. De această dată, a scris în colaborare cu Mihai Opriş şi Nicolae Paul Mihail, ultimul rămânând fidelul său co-scenarist la majoritatea filmelor de aventuri. Până la ieşirea pe piaţă a filmului „Lacrima cerului“, la 2 decembrie 1991, deşi lucrul la peliculă începuse în cursul lui 1989, Barbu a avut aproape non-stop scenarii în lucru.

„Patronul“ îşi merita cu prisosinţă supranumele, întrucât rolul său nu se oprea nicidecum în momentul în care propunea un scenariu caselor de film. El stabilea distribuţia şi regizorul, existând chiar cazuri de notorietate în care interpreţi de prim-plan sau realizatori să fie concediaţi de la un film la altul fără prea multe explicaţii. De fapt, Barbu nici nu ascundea faptul că este un colaborator incomod. „În raporturile scenarist – regizor ar trebui să existe mai multă înţelegere. Eu nu mă amestec ca alţii în munca celui din spatele aparatului de filmat şi când spun asta nu mă refer numai la operator, cer numai să mi se respecte textul încredinţat, nu să se vină cu idei! Cel cu ideile sunt eu! Atât!“, afirma Barbu într-un interviu publicat în numărul din martie 1984 al revistei „Cinema“.

„Mi-ar fi trebuit un Humphrey Bogart“

Într-un alt dialog cu jurnaliştii de la publicaţia amintită, apărut în numărul din martie 1980, înainte ca filmul „Drumul oaselor“, primul din seria Mărgelatu, să fie lansat în cinematografe, Eugen Barbu spunea şi ce l-a nemulţumit la regizorii cu care lucrase până atunci. „Din nefericire, majoritatea filmelor la care am scris scenariul nu m-au mulţumit. Dacă sunt mulţumit de unul, acesta ar fi «Facerea lumii», filmul lui Vitanidis. Apoi, «Procesul alb», filmul lui Iulian Mihu, care cu nişte expurgări – un personaj care a fost impus şi care dacă ar fi lipsit era foarte bine – rămâne oricum un film foarte bun în genul lui. La «Haiduci», cred că prima din cele şase serii a fost excelentă. Pe urmă regizorul (n.r: Dinu Cocea) a început să tragă de poveste, a făcut din două serii trei filme şi vă daţi seama ce-a ieşit! Parţial, serialul «Un august în flăcări», câteva din cele 13 serii, au ieşit bine“, explica Barbu. Despre personajul Mărgelatu, scriitorul afirma că „Mi-ar fi trebuit un Humphrey Bogart…Se numeşte Mărgelatu şi este un tip laconic, flegmatic, bate numai dacă e nevoit. O să-l vedeţi în interpretarea lui Florin Piersic. Cred că «Drumul oaselor» e cel mai bun scenariu pe care l-am scris în colaborare cu vechiul meu prieten Nicolae Paul Mihail“. Tot atunci, scriitorul explica de ce nu scrie şi un scenariu de actualitate: „Cine l-ar citi s-ar speria!“.

„Regizorul să lase alte preocupări“

Patru ani mai târziu, în 1984, filmele cu Mărgelatu deveniseră adevărate blockbustere ale epocii, iar serialul ajunsese la episodul cu numărul patru, „Masca de argint“. Primele trei filme, „Drumul oaselor“,„Trandafirul galben“ şi „Misterele Bucureştilor“, fuseseră regizate de Doru Năstase, însă regizorul a decedat la 29 aprilie 1983. Astfel, seria a încăput pe mâinile lui Gheorghe Vitanidis. Căruia Barbu i-a transmis câteva mesaje foarte clare, în interviul din martie 1984, când filmul se afla în pregătire: „Regizorului i-aş face recomandarea să nu aibă prea multe idei, cum am mai spus, să nu-mi ceară actori în roluri care nu li se potrivesc şi, mai ales, să lase alte preocupări, şi ele onorabile, dacă vrea să ieşim la toamnă pe ecrane! Din punctul meu de vedere, o dată încheiat scenariul, logic, totul e cum trebuie. (…) Mi se întâmplă ca din excesul de zel al regizorului să pierd câte un personaj pe drum, cum s-a întâmplat cu Buză de Iepure în Misterele Bucureştilor. Mi-au scris nu ştiu câţi spectatori că am făcut o greşeală. Nu era a mea, dar acum se să fac, o să-l înviu, cum a făcut şi Nicolaescu cu comisarul lui…“. Pe lângă „Masca de argint“, Vitanidis a mai regizat un singur episod, „Colierul de turcoaze“, pentru ca ultimul film din serie, „Totul se plăteşte“, să intre pe mâna unui alt regizor, Mircea Moldovan.

Despre Nicolaescu: „Mă disperă când văd comisari americani în haine autohtone

Eugen Barbu n-a lucrat niciodată cu Sergiu Nicolaescu, pe care nu s-a sfiit să-l şi critice. „Există la noi nişte cazuri revoltătoare de calificare peste noapte. Scriitori care au pus mâna pe aparatul de filmat şi au devenit dintr-o dată scenarişti şi regizori, ba chiar şi actori. Regizori care au fost la început operatori, au devenit interpreţi şi au terminat prin a deveni ceea ce numesc ei autori totali, adică încercând să facă totul n-au mai făcut ceea ce era esenţial, partea lor în care excelau. Am să dau un exemplu recent: «Capcana mercenarilor», făcut de un regizor foarte bine pregătit, Sergiu Nicolaescu. Un profesionist care ar putea face lucruri bune chiar şi ca actor dacă s-ar lăsa dublat, pentru că are o voce care-i diminuează tot ce este forţă în chipul lui. Dar în momentul în care devine scenarist, strică filmul! El uită că două duzini de morţi nu fac mai  dramatică pelicula devenită în ultima parte un film kitsch (…) Sfaturi e greu să dai, pentru că eşti autor, dar o recalificare a celor care aprobă filmele de acest gen este imperios necesară“, spunea scriitorul în februarie 1981. Apoi, în interviul din martie 1984, Eugen Barbu mai strecura o „înţepătură“. Chiar dacă nu l-a nominalizat pe regizor, trimiterea e mai mult decât evidentă: „Despre cineaştii de la noi am o părere bună, în general. Sunt unii dintre ei deformaţi de filmele pe care le văd, nu de cele pe care le fac. Ei vor să fie ca americanii, ca ruşii, ca englezii, ca francezii. Mă disperă când văd comisari americani în haine autohtone. Pe noi nu ne prinde genul gangsteresc şi nu vom pătrunde pe ecranele internaţionale pastişând“.

Regretul că „Princepele“ şi „Groapa“ n-au fost ecranizate

Eugen Barbu a fost extrem de mâhnit că cele mai de succes opere ale sale, romanele „Groapa“ şi „Princepele“ n-au fost ecranizate niciodată, deşi scenariile fuseseră scrise încă din 1970. „S-a propus de mai multe ori, dar casele de filme se sperie primele. Întâi Iulian Mihu a vrut să facă «Groapa», sub forma unui musical, idee pe care n-am respins-o, pentru că se jucase deja la Teatrul de Estradă unde avusese un mare succes. Pe urmă a vrut să-l turneze Sergiu Nicolaescu, şi pe urmă Constantin Vaeni. Ultimul care vrea să-l facă e tot Iulian Mihu“, spunea scriitorul în martie 1980. În februarie 1981, tot în paginile revistei, Barbu dezvăluia că fusese la un pas să-l convingă pe Liviu Ciulei să revină  pe platourile de filmare: „Era cât p-aci să fac «Groapa» şi «Princepele» cu Liviu Ciulei, ajunsesem într-o fază înaintată de lucru şi sunt sigur că ar fi ieşit ceva de excepţie. Sigur că unii regizori pot fi timoraţi, dar eu nu am mai multe pretenţii de la ei decât ceea ce le propun“.

Sunt un profesionist, nu aştept inspiraţia! Spre deosebire de roman, scenariul cere o logică de fier, poliţistă, chiar şi la filmele cele mai banale Eugen Barbu în revista „Cinema“ nr. 3 / 1984

Cinematografia noastră, nu o spun prima oară, a trăit totdeauna sub semnul unei grandilocvenţe păgubitoare Eugen Barbu în revista „Cinema“ nr. 3 / 1984 În afară de câteva fericite excepţii – patru sau cinci – n-aş spune că avem regizori. Le reproşez faptul că improvizează, că n-au cultură! Eugen Barbu în revista „Cinema“ nr. 3 / 1980

Marga i-a fost soţie şi muză

Actriţa Marga Barbu (1929 – 2009) a fost o prezenţă constantă în filmele făcute după scenariile soţului său, iar cele mai multe roluri au fost scrise special pentru ea. Întâmplarea a făcut ca Eugen Barbu s-o remarce tocmai într-un film, „Vultur 101“, regizat de Andrei Călăraşu şi apărut pe ecrane la 21 august 1957, în care Marga juca rolul Laurei Săndulescu. Apoi s-au întâlnit faţă în faţă într-o zi în care o prietenă comună îi invitase la restaurant. „Nu eram prea tentată să mă duc, dar citisem deja «Groapa» şi eram curioasă să-l cunosc în carne şi oase pe omul care a scris-o. Îmi plăcuse cartea, dar eram puţin şocată de limbaj. Eu veneam din Ardeal, unde nu eram obişnuită cu asemenea cuvinte dure. Apoi, m-a dat gata când jucam în «Cyrano de Bergerac», la Teatrul Nottara, în rolul Roxanei. În seara premierei m-am trezit cu un coş mare de liliac alb. Rămăsesem fără vorbe. În plină iarnă, că era în luna februarie, să primesc liliac alb. Coşul mai avea un bileţel cu semnătura lui, pe care scria «Succes». Nu era omul vorbelor multe. Îmi spunea mereu că «un scriitor care scrie mult nu vorbeşte mult»“, mărturisea Marga Barbu într-un interviu. Actriţa mărturisea totodată că cel mai frumos moment al carierei a fost premiera filmului „Haiducii“, din 20 aprilie 1966, cea dintâi peliculă din cele şase în care a jucat rolul hangiţei Aniţa, când oamenii au spart ferestrele cinematografului „Patria“ pentru a ajunge la casele de bilete. Marga Barbu a intrat tot de şase ori în rolul Agathei Slătineanu, actriţa care-i purta sâmbetele lui Mărgelatu, şi de două ori a jucat-o pe Zulnia. „Patronul“ începuse cu filmul „Martori dispăruţi“, care a avut premiera în 27 martie 1989, un nou serial cu haiduci, cu Szoby Cseh şi Şerban Ionescu în rolurile principale, iar Zulnia era „un personaj plin de o debordantă vitalitate, o femeie caracterizată de iniţiativă, dornică să pună în practică dictonul time is money“, după cum o descria la vremea respectivă actriţa.

Către Szoby Cseh: „Tu te pricepi la bancuri fizice, eu am fost băiat cuminte!“

Deşi lucra în cinematografie încă din 1965 şi mai interpretase diverse roluri în filme, cel mai cunoscut cascador din istoria României, Szoby Cseh (1942 – 2014), a devenit o vedetă de prim-plan abia în 1982. „A venit Doru Năstase la mine şi-mi zice că vrea să facă «Trandafirul galben». M-a rugat să-i fac scenele de acţiune. Corneliu Vadim Tudor, cu care eram ca fraţii, se tot ruga de Eugen Barbu: «Patroane, dă-i un rol şi lui Szoby, că e cel mai bun». Marga îl vroia pe unul de la Ploieşti, un actoraş, în rolul lui Buză de Iepure. Cum să facă unul ca ăla un asemenea rol?! Până la urmă l-a convins Vadim. Mi-a zis Barbu: «Ai trei apariţii în film. Numai de tine depinde ce-o să iasă». I-am zis că o să dau lovitura. Şi aşa a fost. M-a văzut şi Suzana Gâdea. A spus ceva de genul: «În sfârşit, avem şi noi un actor ca la Hollywood, atletic. Tovarăşu' Barbu, mai daţi-i roluri, tovarăşe!». Din clipa aia am fost vedetă. Le-am luat minţile tuturor. A dat ordin doamna ministru ca în filmul următor să fie rolul Buză de Iepure egal ca întindere cu cel al lui Mărgelatu. Şi aşa a fost, începând cu «Misterele Bucureştilor». După ce a murit Doru Năstase, în scenariile lui Eugen Barbu apărea scris doar «rezolvă Szoby Cseh», acolo unde erau scenele de luptă. Barbu mi-a zis: «Tu te pricepi la bancuri fizice, eu am fost băiat cuminte». Aveam mână liberă, nimeni nu se băga la partea de acţiune. Aşa că eu scriam, regizam scenele, mă duceam şi la montaj sau sonorizare, pentru că până şi zgomotele mi le făceam profesionist. Dar tot m-au păcălit, eu îmi luam banii numai pe rol, iar toate celelalte nu erau plătite. Plăteam din buzunar şi benzina, ca să ajung zilnic la studiouri. Noroc cu Dan Iosif, îmi aducea câte doi crapi în fiecare zi, ca să am ce să dau de mâncare la copii. Ieşea apoi filmul, victorie mare, iar Szoby Cseh n-avea un ban în buzunar”, îmi povestea cascadorul în urmă cu câţiva ani.

Ce am căutat noi la Buftea, când avem destule locuri în Bucureşti pentru un studio. De aici, risipă de benzină, de material rutier, de timp, dar câte şi mai câte. Eugen Barbu în revista „Cinema“ nr. 3 / 1984

Cele mai vizionate filme ale scenaristului Barbu

1. „Haiducii“ (1966, regia Dinu Cocea) – 8.850.537 spectatori
2. „Drumul oaselor“ (1980, Doru Năstase) – 6.587.344
3. „Haiducii lui Şaptecai“ (1971, Dinu Cocea) – 6.003.214
4. „Răzbunarea haiducilor“ (1968, Dinu Cocea) – 5.930.641
5. „Răpirea fecioarelor“ (1968, Dinu Cocea) – 5.302.273