120 BPM: un alt fel de Rezist!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce credeţi că reprezintă acronimul BPM? O nouă marcă de parfum? Sau o nouă companie petrolieră? Nu. Este titlul celui mai nou film al lui Robin Campillo, 120 bătăi pe minut, câştigătorul, în 2017, a patru distincţii la Festivalul de la Cannes, între care Marele Premiu al Juriului şi cel acordat de Federaţia

Internaţională a Presei Cinematografice, FIPRESCI, într-o competiţie care a inclus nume precum Sofia Coppola, Yorgos Lanthimos, sau Michael Haneke.

Nu se putea un moment mai potrivit pentru a distribui acest film de autor, încărcat de tensiune, în România, ţară străbătută de un an de zile de o energie similară a protestului împotriva vinovăţiei autorităţilor.

Cu 120 bătăi pe minut, francezul de origine marocană Robin Campillo scrie cinematografic povestea tinereţii revoltate din anii ’90. Şi o face cu o autenticitate remarcabilă. A fost el însuşi, alături de coscenaristul său, Philippe Mangeot, membru al grupului francez ACT UP – PARIS, organizatorul acţiunilor publice de protest împotriva indiferenţei autorităţilor şi a industriei farmaceutice, faţă de SIDA, maladia care, într-un deceniu, atinsese proporţiile unei adevărate epidemii. Dacă la începutul anilor ’90, tema infecţiei cu virusul HIV a explodat şi în România, unde era o problemă a copiilor infectaţi în orfelinatele morţii din perioada comunistă, în Franţa, ca în tot restul Occidentului, maladia afecta mai ales comunitatea de homosexuali.

Aceştia sunt activiştii din organizaţia franceză ACT UP: sunt aproape toţi seropozitivi şi pentru ei tratamentul este o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu mai au timp să aştepte, resping inerţia agenţiei oficiale de luptă împotriva SIDA şi nu acceptă strategia industriei pharma, care, din motive comerciale, întârzie intrarea pe piaţă a unui tratament mai eficient decât AZT-ul.

Aşa începe filmul, cu tinerii activişti  atacând simbolic, cu cătuşe şi cu pungi de „sânge“ cinematografic, fabricat în cadă, pe un politician ţinând un discurs public. Şi aşa continuă, cu tulburarea liniştii dintr-un laborator farmaceutic, unde se fac cercetări – prea tihnite, cred protestatarii – pentru găsirea moleculei, care să vindece maladia. Sângele fals, aruncat din pungile pregătite în baie produce în rândul celor atacaţi, repulsie şi groaza de a fi astfel infectaţi de activiştii seropozitivi.

Dar tinerii nu militează doar pentru respectarea drepturilor lor, ci ale tuturor adolescenţilor, care, spun ei, trebuie să fie educaţi, pentru a avea un comportament sexual preventiv. Aşa că activiştii iau cu asalt o oră de curs la un liceu, pentru a protesta împotriva deciziei administratorului de a împiedica plasarea în şcoală a unui automat de prezervative, pentru uzul elevilor.

image

„Tăcerea înseamnă moarte“ scrie pe una din crucile cu care tinerii participă la parade gay, unde vin cu fluiere, cântă, dansează, scandând sloganuri (auto)ironice şi epatante, precum Des molécules pour qu’on s’encule! (Molecule, ca să ne-o tragem!).

Robin Campillo nu a alcătuit o elegie cinematografică şi nu a ţintit să-şi îndemne publicul a lăcrima pe umărul trecutului apropiat, ci, dimpotrivă, a construit un adevărat elogiu artistic al activismului politic al tinerei generaţii. Venind din interiorul acestei mişcări, considerată a fi fost precursoarea acţiunilor civice ale mileniului 3, în favoarea drepturilor unor minorităţi, regizorul a putut observa de aproape metabolismul afectiv al grupului şi dezbaterile aprinse, privind strategiile de acţiune: câtă violenţă (vizuală) este acceptabilă, pentru a obţine maximă vizibilitate publică şi, deci, eficienţă a mesajului?

Aceasta este, de altfel, tema dominantă, care structurează întreaga poveste: cum acţionezi, pentru a-ţi impune drepturile, într-o societate ale cărei instituţii de stat şi private te ignoră? Dezbaterile de idei din amfiteatrul de curs, ca şi acţiunile directe ale tinerilor se  desfăşoară într-un ritm alert, membrii grupului îşi asumă contrarietăţile şi consecinţele faptelor lor şi nimic nu-i reţine, merg mai departe, sunt oameni cu o misiune.

Regizorul şi-a centrat demersul cinematografic exclusiv pe această privire echilibrată din interior, asupra practicilor grupului, fără a ocoli neînţelegerile şi disputele dintre radicali şi moderaţi, reprezentate într-o asemenea cadenţă, încât ai impresia, ca spectator, că alergi într-o cursă de formula 1. Iar când te afli într-un asemenea bolid, pe pistă, lumea exterioară nu mai există. De aceea, de pildă, nu ştim nimic despre viaţa personală a membrilor grupului. Şi nu vedem nimic din urmările operaţiunilor lor provocatoare, care sfârşesc, desigur, la poliţie, ci auzim doar o scurtă discuţie amuzată a tinerilor, despre experienţele lor din celulă. Ceea ce contează sunt acţiunile, desfăşurate în cascadă şi reprezentate într-un tempo cinematografic ameţitor, pentru care, între altele, Robin Campillo a şi fost premiat de Academia Europeană de Film, care l-a declarat cel mai bun editor al anului 2017.

Dar 120 BPM nu este o peliculă doar despre activismul politic al unei organizaţii gay pariziene, ci este un film despre viaţă şi despre moarte. Tinerii din grupul ACT UP trăiesc intens fiecare moment al vieţii lor, fiindcă ştiu că undeva un ceas ticăie pentru ei, iar excelenta echipă de actori gay cu care a lucrat Campillo transmite plenar acest sens al urgenţei din existenţa cotidiană a personajelor. Pare că toţi se află într-o alergătură perpetuă, ca să găsească idei şi să le exprime cât mai penetrant, să-şi pregătească atacurile şi să le execute. Iar când le rămâne timp, seara, evadează în ritmurile electronice ale muzicii de discotecă.

Îmi place să cred că tocmai acesta este înţelesul misteriosului titlu al filmului, exergă simbolică a vieţii trăite pe repede înainte, de toţi aceşti tineri militanţi, cu sângele pulsând în vine, cu 120 de bătăi pe minut.

scena 120 MP

Cu experienţa sa de scenarist, dovedită în alte nouă filme, între care Clasa, care a câştigat în 2008  Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, sau Băieţii din Răsărit, pe care l-a şi regizat, câştigând în 2013  Premiul Orizonturi pentru Cel mai bun film, la Festivalul de la Veneţia, Campillo găseşte şi în 120 BPM echilibrul ideal între politic şi personal, între activism şi intimitate.

Rutina spectaculoaselor acţiuni de protest, cu ritmul lor ameţitor, este contrabalansată de povestea de dragoste dintre cel mai insurgent şi cel mai liniştit dintre activişti. Sean (Nahuel Pérez Biscayart) este un vechi  şi nesupus militant, Nathan (Arnaud Valois) este nou venit. Cei doi lucrează îndeaproape şi astfel ia naştere între ei o relaţie de intimitate.

Prilej pentru Campillo de a oferi astfel cinematografului una din cele mai frumoase scene de sex din istoria sa. Petrecută în semiîntunericul dormitorului, într-o fascinantă lentoare, scena este construită cu totală francheţe, arătând poezia senzuală, dar şi pericolele unei astfel de relaţii: Sean e seropozitiv, partenerul său, nu. Iar fluxul emoţional dintre cei doi îl determină pe Nathan să renunţe la protecţia prezervativului, asumându-şi riscul. Şi transmiţând astfel şi lui Sean un sentiment de siguranţă, de apartenenţă, care deschide calea mărturisirilor: tânărul povesteşte cum a fost infectat, la 16 ani, de unul din profesorii săi de liceu.

Dacă în restul secvenţelor din film, Campillo a adoptat o stilistică cinematografică apropiată de redarea nesofisticată, cvasidocumentară a faptelor, aici a simţit nevoia elaborării: în clar-obscurul catifelat al încăperii se consumă căutarea erotică a celor doi, încheiată cu descrierea trupului fusiform al lui Sean, în timp ce în fundal se insinuează amintirea, adică silueta profesorului vinovat, care i-a schimbat viaţa.

Şi i-a şi scurtat-o, căci filmul se încheie cu moartea tânărului, privegheat de mamă şi de membrii grupului de acţiune, care au fost familia sa. Deşi regizorul a mărturisit la o conferinţă de presă că a trebuit să-şi îmbrace chiar el un prieten care murise, secvenţa finală nu face excepţie de la tonalitatea neutră a filmului, ocolind melodrama. „Când ai această experienţă directă, îţi dai seama că acestea sunt momente foarte simple. Nu te frângi de durere şi nu plângi“, mărturisea Campillo. Aşa fac şi personajele sale: se adună şi merg mai departe împreună.

Căci cine cunoaşte mai bine valoarea vieţii, decât cei care simt prezenţa morţii, ascunsă în capsula fiecărei clipe?


FOTO Oana Ivan

image

Distribuitorii filmului, Voodoo Films, au organizat o avanpremieră a peliculei semnate de Robin Campillo, la sfârşitul săptămânii trecute, cu prilejul celei de a patra ediţii a evenimentului lor , Oscar Weekend, ce a cuprins o selecţie a filmelor propuse la Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin.

Vizionarea peliculei a fost urmată de o sesiune Q&A, în care peste 150 de elevi din licee bucureştene, cadre didactice, medici şi psihologi au dezbătut o temă ce este încă tabu în România: educaţia sexuală a tinerilor. Este această problematică prezentă în şcoli, este ea discută, în conditiile în care România are cel mai mare număr de mame adolescente din Uniunea Europeană, iar din cele peste 14.600de  persoane cu HIV, înregistrate în prima jumătate a anului 2017, 65%  au fost infectate prin relaţii heterosexuale? Nu cumva auzim prea des replica nefondată, pe care i-o dă în film o trecătoare lui Sean, prezent la parada gay: asta pe mine nu mă priveşte?

Filmul 120 bătăi de minut trebuie văzut, mai ales de  cei tineri, pentru că este o frumoasă poveste despre ei, despre revoltă, despre dragoste şi pericol şi despre schimbare politică. Şi trebuie, desigur, văzut de noi toţi, ca să ne (re)amintim că, într-o societate democratică, totul ne priveşte.

120 bătăi de minut

Producţie: Franţa, 2017
Regia: Robin Campillo
Scenariul: Robin Campillo, Philippe Mangeot
Director de imagine: Jeanne Lapoirie
Editare: Robin Campillo, Anita Roth, Stephanie Leger
Muzica: Arnaud Rebotini
Din distribuţie: Nahuel Pérez Biscayart, Arnaud Valois, Adèle Haenel, Antoine Reinartz
Durata: 140 minute

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite