Magnoliile. E primăvară!

Primăvară, primăvară/ Anotimp de-ndrăgostiţi/ Tu faci iarba să răsară/ Si... pe noi fericiţi! (Aurel Storin - Primăvară, primăvară)

...Şi ies eu dintr‑un birou în care fusesem chemat, convocat urgent de o bovină încălţată; totul trebuie să se întîmple grabnic în anumite sfere înalte ierarhic. Şi lumea se roteşte mai repede! Sînt bun, am reuşit să duc pînă la capăt un dialog forţat binevoitor şi cu un zîmbet fals arborat generos. (Bine că n‑am zis „rictus”, sigur nu‑i înţelegea sensul, de conexiune la net nu sînt bani, DEX‑ul hăt, tocmai la bibliotecă şi e la vreo trei sute de metri, dar şefu’ n‑are fişă, nu mai are timp de lucruri de‑astea mărunte, oricum bibliotecara era la chioşc să mănînce ceva şi astfel am preîntîmpinat mari mişcări de trupe; ce mai, o adevărată aplicaţie militară.)

Închid uşa cu atenţie, un curent pizmaş care mi‑o poate lua din mînă trîntind‑o cu zgomot îmi poate afecta calificativul anual, pe care, prin atribuţiile din fişa postului, mi‑l va acorda chiar idiotul tocmai părăsit. Da, am scăpat, chinul facerii de conversaţie a trecut, dar a şi meritat. L‑am făcut! Merit o sută de Metaxa, dar asta abia sus, vinovat şi clandestin, în birou.

La capătul de hol, cîteva scări de urcat. Nu‑i nimeni şi pot să fac cîteva gesturi obscene de uşurare, după corvoada conversaţiei avute. Particip activ şi afectiv, cu mimică, degete şi braţe ajutătoare. Pentru expresivitate şi descătuşare nervoasă. Lua‑te‑ar dracu’ de…!

Prima parte a treptelor se termină pentru o curbă în ac de păr. Dar eu încă nu mi‑am terminat scurtul şi determinantul rol. O mică pauză, cît să trag aer în piept, şi trec la actul doi. Îmi pregătesc degetele mîinii drepte pentru o reprezentaţie comună. Dar… în fanta ce mi‑o deschide noul grup de scări, pe banca din faţa lor, alt şef, cu faza lungă a felinarelor îndreptată spre mine. Cu un gest de prestidigitator, frîng rolul neterminat şi, printr‑o insesizabilă tranziţie, încerc să par a fredona o cîntare. Cu acompaniament de orchestră şi sunet de alămuri. Buna dispoziţie rămîne, la ea nu trebuie schimbări, gesturile sînt problema. „Sînteţi fericit, domnule?”, mă întreabă conturul ceremonios. „Da, domnule: primăvară, soare, magnoliile înflorite…”, încerc să îngaim, surprins de promptitudinea inspiraţiei de moment a unui unic neuron personal.

Şi o concluzie moralizatoare:

Nicăieri, niciodată, nu eşti suficient de singur pentru a te putea bucura.

Mi-a bătut primăvara-n geam,

În zori de zi luminoasă.

Am deschis fereastra cît mai larg,

Să intre soarele-n casă.

Şi-a venit vesel cum îl ştim,

Aducînd cu el numai zîmbet.

Mi-a bătut primăvara-n geam,

Şi-a rămas la mine în suflet.

(Mi-a bătut primăvara-n geam – Andreea Andrei)

*

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional “Vasile Voiculescu”, 2015.

Citiţi şi:

- De Sîn' Andrei
- Cronica unei cărţi în curs de apariţie