„Adevărul": Cel mai recent CD al dumneavoastră a fost editat de Ocora...

Grigore Leşe: Cred că este cel mai bun CD al meu de până acum. Nu sunt un adept al editării pe CD, dar, de această dată, a fost o provocare extraordinară şi am acceptat. Este un material deosebit, cu muzică specială, cântată de unul singur. Aici sunt eu, cel adevărat.

Patronaţi un proiect la Radio România Actualităţi. Despre ce este vorba?

Şi pe această cale vreau să aşez fiecare artist la locul lui, adică să nu se mai confunde muzica lăutărească cu muzica ţigănească, muzica folclorică, cea ritualizată din vatra satului cu muzici de divertisment. Acum am posibilitatea să explic aceste lucruri, exemplificând cu materiale din arhiva radio şi totodată să scot la lumină voci excepţionale, aproape necunoscute din cauza lipsei de promovare.

Dar în această emisiune ne raportăm şi la alte spaţii etnofolclorice, în special din Balcani şi Orientul Apropiat, subliniind interferenţele cu muzica tradiţională românească. În una dintre ultimele emisiuni am vorbit despre cum a influenţat muzica lăutarilor compoziţiile unor muzicieni precum Enescu, Ravel, Pablo de Sarasate.

Emisiunea „La porţile ceriului", de la TVR Cultural, a împlinit cinci ani. A ieşit ce vă doreaţi?

Este un proiect foarte serios care, din fericire, are şi audienţă. Prezint oameni adevăraţi şi muzici adevărate. Am bătut toată ţara pentru această emisiune. Mă duc oriunde aflu că poate fi ceva interesant, important este să găsesc ceea ce eu vreau să transmit prin aceste emisiuni. Un episod al acestei serii a fost nominalizat la cel mai important festival de film de televiziune din China.

La noi, cultura tradiţională nu este corect înţeleasă de toată lumea, este confundată de multe ori cu divertismentul, cu muzica populară. Şi eu, la rândul meu, sunt confundat cu acei cântăreţi de muzică populară care prezintă folclorul drept divertisment. Emisiunea „La porţile ceriului", cea de la radio, cursul de etnomuzicologie de la facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, cam asta e activitatea pe care o desfăşor aici în Bucureşti, oraşul tuturor posibilităţilor.

Vă place Bucureştiul?

De ce să nu-mi placă? Aici s-au amestecat civilizaţii, etnii, oameni şi oameni. Acolo unde au loc „ciocniri" de civilizaţii, interferenţe culturale, locul este foarte interesant. Pe mine mă bucură acest oraş. Mă duc în Herăstrău, mă plimb prin Cişmigiu, mă duc la Mogoşoaia, merg la muzee. Câteodată fredonez pe stradă, cânt la fluier în parc, nu mă încurcă gândurile celorlalţi.

Ştiu pentru ce am venit în Bucureşti, ştiu ce să fac şi ce să aleg. Bucureştiul nu înseamnă numai vacarm şi trafic. Singurul lucru pe care trebuie să-l ştie fiecare este să aleagă ce i se potriveşte, iar dacă nu ştie, Bucureştiul devine un oraş insuportabil.

Sunt tinerii receptivi la muzica dumneavoastră?

Toată lumea se plânge de tineret. Ei bine, eu nu mă plâng. La toate spectacolele mele vin foarte mulţi tineri, iar asta mă bucură. Predau cursul de etnomuzicologie la Universitatea Bucureşti şi îmi face mare plăcere să lucrez cu studenţii. Dacă oamenii sunt interesaţi numai de bani, atunci lucrurile se complică. Pentru mine lumea asta nu-i complicată pentru că ştiu să o trăiesc. Pe mine, horile mă întineresc.

Sunteţi numit „ultimul rapsod". Sunteţi de acord?

La noi, rapsodul este un personaj care trăieşte în hotarul satului, îşi construieşte instrumentele, îşi face singur textele, uneori despre evenimente remarcabile din viaţa lui şi a comunităţii, alteori despre stări sufleteşti, trecerea timpului, codru ... Eu nu sunt rapsod. Am terminat Liceul de Muzică din Baia Mare, apoi Academia de Muzică „Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, secţia fagot, am un doctorat.

De ce aţi ales muzica tradiţională?

Pentru că am mai terminat o şcoală... Şcoala de la mine de acasă. Muzica din vatra satului nu trebuie şcolarizată, ea se transmite precum limba maternă. Cred că muzica tradiţională m-a ales pe mine.

Şi pălăria?

Sub pălăria asta mă ascund uneori. Fiecare mă ia cum vrea. Când vezi un bărbat care umblă fără pălărie te întrebi cine i-a murit, aşa se gândeşte în comunitatea de unde vin eu. Când mă văd unii cu pălărie, strigă pe stradă „Uite bă, la ţăranu' ăsta!" Îmi văd de lumea mea, de viaţa mea, lucrez foarte mult, studiez. Nu stau într-o poveste şi nici într-o hore. Nu cânt la nunţi, la sindrofii, la spectacole electorale, nu cânt în stradă. Muzica pe care o cânt nu face altceva decât să stabilească un echilibru sufletesc, sporeşte bunătatea, demnitatea, energia pozitivă. Nu vreau să schimb lumea...

Poate mentalitatea?

Unii se regăsesc în manele, alţii în muzica lui Beethoven, alţii în muzica rock, iar alţii nu se regăsesc în nimic. Ei bine, de ăştia mi-e milă, de cei care nu se regăsesc în nici un fel de muzică. Eu mă documentez de când am ales să promovez muzica asta, de 20 de ani nu fac altceva decât să asimilez. Niciodată nu m-am grăbit, întotdeauna am ales paşii mărunţi.

Muzica este terapeutică pentru mine. Am ales muzica tradiţională pentru că aici suntem deficitari. Nu o cunoaştem nici noi suficient de bine, iar în lume, din păcate, suntem cunoscuţi cu lucruri superficiale, chiar nereprezentative pentru muzica ţărănească. De la noi se ştie Ciocârlia, Hora Staccato... Ciocârlia este o muzică de divertisment, scrisă de Angheluş Dinicu, cântată la toate expoziţiile din lume. E o piesă de virtuozitate, dar virtuozitatea nu dă măsura stilului. Ciocârlia nu reprezintă folclorul românesc genuin.

Noi trebuie să demonstrăm ce este doina, ce este horea lungă din Maramureş, prin ce muzică se exprimă românii, dacă vrem să nu fim confundaţi cu ungurii, cu bulgarii, cu muzicile din Orient (în condiţiile în care destul de multe structuri muzicale vin din Orient). Cred că în străinătate trebuie să cântăm puţin şi bine.

Căutaţi tinere talente?

Eu nu mă duc să descopăr tineri, ei trebuie să descopere modelele. Ca să poţi căuta modelul, trebuie să ai criteriu. Tinerii, în general, sunt nemulţumiţi, însă sunt şi unii cărora le convine debandada asta, nesiguranţa politico-socială, aceştia sunt cei care nu sunt competitivi. Muzica tradiţională nu se învaţă la şcoală, nu mergi la universitatea de muzică să înveţi cum să horeşti.

Profesorii „de specialitate" sunt în acest caz în vatra satului. Interpretarea muzicii ţărăneşti este şi trebuie să fie cu erori, improvizatorică, iar vocea mai zgrunţuroasă, mai sălbatică, nu o voce clară, de belcanto. Tocmai aceste „imprecizii" dau strălucire stilului tradiţional, iar lumea nu înţelege şi încearcă să clasicizeze, să îmblânzească muzica ţărănească.

Trebuie să renunţăm la modelul moscovit cu orchestre populare, la „simfonizarea" muzicii tradiţionale, la ajustarea timbrelor şi a ritmurilor. Aceasta este o muzică vie, nemăsurată, neîmpietrită în partituri, improvizatorică.

Va rezista muzica aceasta sau nu?

Nu sunt în măsură să vă spun, vremea va răspunde întrebării dumneavoastră. Noi trăim din muzica pe care ne-au lăsat-o bătrânii. Trebuie să practicăm un revivalism de calitate, atât ne-a mai rămas. Şi apoi, muzica mea nu trebuie să umple stadioane, trebuie prezentată în spaţii intime, unde ascultătorul să reuşească să intre în starea de ascultare. Şi trebuie cântată mai rar.

Omul cânta la trecerea pragurilor, de sărbători, la anumite ritualuri, după aceea mai făcea şi pauză. Trebuie să înţelegem sensul cântecului pe lumea aceasta. Muzica lirică (doina), de „năcaz", de „jele", o cânta pentru el, ca o terapie sufletească, şi este cea mai reprezentativă pentru noi. Noi vrem să facem din muzica românilor o muzică veselă. Noi nu suntem veseli, uitaţi-vă la portretele ţăranilor români din atlasele etnografice, vedeţi istoria satului românesc.

Cântecul din vatra satului are un caracter războinic, exprimă durerea, supărarea, dorul. Se răzbună în strigătură, în ţâpuritură. De ce vrem să ne luăm la întrecere cu muzica altor spaţii etnofolclorice? Putem noi să depăşim ritmul africanilor? Nu! Şi atunci care este dimensiunea potrivită pentru noi? Muzica era un fel de magie pentru omul de altădată. Avea şi un caracter utilitar: pe muzică se adormeau copiii, intrau mirii în altă lume, se ajuta dalbul de pribeag să treacă pragul în postexistenţă.

Sunteţi mulţumit?

Am o altă viaţă de zece ani, privesc lumea altfel. Am înlăturat oamenii care mă încărcau negativ. Citesc zilnic, mă documentez, exersez, am un program strict, viaţa mea privată este bine organizată, nu umblu aiurea, urmăresc fenomenul cultural din toată lumea. Am ales un singur lucru şi trăiesc numai pentru el: muzica.

''Trebuie să renunţăm la modelul moscovit cu orchestre populare, la «simfonizarea» muzicii tradiţionale, la ajustarea timbrelor şi a ritmurilor.''
Grigore Leşe
interpret

Muzica românească depăşeşte graniţele

Ocora este cea mai importantă casă de discuri din Europa specializată în muzică tradiţională din toată lumea şi se află sub egida Radio France. Albumul lui Grigore Leşe a fost editat ca parte a colaborării dintre Uniunea Europeană de Radio şi Radio România.

5 albume a lansat Grigore Leşe până acum, motivând că nu este un adept al editării muzicii pe CD.

Mini CV

S-a născut la 20 februarie, 1954, în Stoiceni.

În 1996 lansează primul său material discografic „Cântec pastoral", iar în 2000 lansează CD-ul „Cântece de Cătănie".

În 2003 obţine titlul de Doctor în Muzică, după ce studiază fagotul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca.

Predă cursul de etno-muzicologie la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

În 2008 iniţiază şi coordonează proiectul „Ultimii rapsozi" la Institutul Cultural Român .

Realizează emisiuni de etno-muzicologie la Radiodifuziunea şi Televizunea Română.