VIDEO Alexandru Andrieş: „Artistul este privit ca personaj de circ“
0Alexandru Andrieş, artistul cu cea mai prolifică discografie din România, e cântăreţ, arhitect, profesor, scriitor şi artist plastic. Ciudat sau nu, nu vrea să apară la TV, refuză telefonul, dar are un munte de umor şi îţi poate face „cea mai frumoasă zi“, muzica sa fiind cea mai bună investiţie de suflet.
Vezi aici şi aici interviul integral.
Nu te voi întreba care este cântecul care ţi se pare că te reprezintă cel mai tare, ci dacă există vreun cântec pe care l-ai cântat o singură dată?
Probabil că toate cântecele care n-au ajuns pe discuri le-am cântat măcar o dată. Cântecul care mă reprezintă n-aş putea spune eu care este. M-am uitat pe YouTube şi am văzut că cele mai multe accesări le are în continuare „Cea mai frumoasă zi", dar stă foarte bine şi un cântec care este o glumiţă cum e „Şeful" sau „Capul & gâtul", care nu mă aşteptam să fie în atenţia ascultătorilor. Statistic vorbind, „Cea mai frumoasă zi" este, la ora actuală, cântecul care mă reprezintă cel mai bine pentru că stă cel mai bine într-un astfel de top al accesărilor pe YouTube.
Citiţi şi:
VIDEO Alexandru Andrieş: Nu vreau să fiu folosit de televiziune sub nicio formă
De ce nu îţi place la TV?
Televiziunea este, din punctul meu de vedere, o instituţie care face mai mult rău decât bine, pentru că depinde de nişte bani, foarte mulţi. În clipa în care depinzi de bani foarte mulţi, faci ce spun ăia care îţi dau banii, peste tot în lume e aşa. În al doilea rând, este un mijloc foarte puternic de influenţare şi de spălare pe creier, în toată lumea, nu numai la noi. Şi criteriile sunt aproape exclusiv economice, pentru că trebuie să faci bani din publicitate. Banii din publicitate îi faci dacă dai la ce se uită lumea, iar lumea se uită de cele mai multe ori la nişte tâmpenii şi atunci tu dai tâmpenii pentru că la asta se uită lumea şi se vinde publicitatea. Atunci, pe mine de ce m-ar interesa să colaborez cu astfel de instituţii? Nici măcar ştirile nu sunt obiectiv prezentate. Şi acelea depind de cel care dă bani. La noi dacă te uiţi la două, trei posturi de televiziune o să vezi că aceeaşi ştire, în funcţie de cine e şeful postului, este spusă în feluri atât de diferite încât ai putea să crezi că sunt ştiri diferite şi de fapt evenimentul este unul singur. Nu are ce să-mi placă la aşa ceva. Altfel, ca artist, în România nu eşti privit cu seriozitate. Suntem în 2011, dar din păcate statutul artistului, asta şi din cauza multor artişti care au acceptat lucrul acesta, este privit ca un persoanaj de circ. Vine, se strânge lumea să-l vadă dând din fund sau dând din cioc sau ţipând şi atunci noi ne facem treaba, ne mai vindem nişte bere, îi mai păcălim să ne mai voteze o dată şi aşa mai departe. Eu nu vreau să fiu folosit pentru aşa ceva sub nicio formă. Mi se pare că dacă Dumnezeu mi-a dat un talent, am o răspundere. Mi se pare nedemn şi ilogic să fie folosit altfel. De aceea nu particip nici la reclame, nici nu fac lucruri de genul acesta pentru că nu mi se pare normal. Ce mi se pare foarte rău e că la noi, cei care lucrează în televiziune sau cei mai mulţi, în clipa în care îi refuzi, devin agresivi: „Cum adică nu vrei?!" „Cum, nu vrei să apari la televizor?!"
Ai câştigat foarte multe premii importante, ce înseamnă pentru tine aceste premii?
Sunt ipocriţi cei care spun că nu se bucură când primesc câte un premiu, indiferent de unde vine acest premiu. Orice premiu înseamnă o recunoaştere a faptului că ce faci tu e important pentru alţii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Eu mă bucur de orice lucru de genul acesta, de la cel mai mic premiu, până la cel mai mare premiu. Nu sunt genul care să mi le pun pe pereţi şi să mă laud cu ele, pentru că nici asta nu cred că e în regulă. Dar poate cel care e cel mai aproape de sufletul meu, e cel primit de la Asociaţia Muzicologilor din România, care mi s-a părut important pentru tot ce înseamnă recunoaşterea meritelor tale de un astfel de grup de oameni. Şi m-a mai bucurat foarte tare şi premiul primit de la Radio România Actualităţi pentu cea mai importantă activitate discografică. Sigur, că am primit şi primul premiu care s-a dat pentru cel mai mare tiraj vândut din România. A fost pentru discul „Interioare", în 1990. Prima dată când s-a dat în România un astfel de premiu. Am mai primit nişte premii pentru cel mai bun disc de jazz şi aşa mai departe.
Câte albume ai strâns până acum?
Nu ştiu. Ştiu că sunt peste 40. Mai ales că acum mă pregătesc să intru în studiou şi să imprim un alt abum nici nu are sens să le ţin socoteala. Încă nici nu ştiu cum o să se cheme, nici exact câte piese o să conţină, deocamdată suntem în faza în care alegem cântece, facem tot felul de încercări. Dacă toate lucrurile merg bine, probabil că în a doua jumătate a anului o să apară pe piaţă.
Ai scris şi cântece pentru mai mulţi artişti. Cu cine ţi-a plăcut cel mai mult să colaborezi şi de la cine a venit propunerea?
Nu cred că am colaborat astfel cu foarte mulţi artişti. Acum îmi vin în minte Nicu Alifantis, Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă. Sigur că am mai scris şi pentru Sorin Chifiriuc, Mirea Marcovici, sunt mai mulţi. Cel care m-a solicitat cel mai direct şi cel mai des a fost Nicu Alifantis pentru că de multe ori avea nişte cântece care apăruseră fără să aibă iniţial o poezie de la care să plece. Atunci avea nevoie de nişte cuvinte pe acele cântece şi mie mi se pare că au ieşit bine. Şi cele pe care le-am făcut pentru el şi cele pentru Baniciu. Şi pentru Sfinx am mai făcut nişte cântece. Au fost nişte experienţe interesante, dar nu pot să spun că este cel mai grozav lucru. Eu sunt de părere că genul ăsta de creaţie în care cineva face muzica, după care vine altcineva şi face textul şi vine altcineva şi i-l cântă, ţine mai mult de comerţ decât de exprimarea artistică. Eu cred în cantautor, în cel care îşi face singur versurile, muzica şi o şi dă publicului.
Cine îţi inspiră glumele din concerte? Trebuie spus că foarte multă lume le consideră un motiv la fel de pertinent ca şi muzica pentru a participa la concerte.
Glume fac tot timpul, aşa sunt eu. Nu este nimic special, aşa că nici la spectacole nu mă port altfel decât sunt eu. Una dintre primele „glume" pe care au făcut-o la un spectacol, bine la început când abia ieşisem din Club A, a fost prin '79- '80, când cineva din sală mi-a cerut un cântec. I-am spus: „uite ce se întâmplă, eu nu sunt aici tonomat. Eu cânt ce vreau eu şi dacă nu-ţi place n-ai decât să pleci". Unii s-au speriat, alţii au râs. Mi s-a părut absolut normal să comunici cu publicul.
Să vorbim despre creaţie. Unde se află „biroul tău de creaţie"?
Nu prea există, dar în ultima vreme majoritatea cântecelor le scriu când sunt plecat la mătuşa mea, pentru că mă rup o lună de zile de tot ce înseamnă felul meu de a trăi. Mă duc la ea la Miami. Asta se întâmplă de obicei în februarie pentru că studenţii mei atunci sunt în sesiune şi eu nu am treabă cu ei. Pe de altă parte în România este iarnă, iar la Miami este o vreme splendidă, 26-28 de grade la prânz, soare, frumos. Acolo fiind rupt de tot ce înseamnă viaţa mea de zi cu zi, lucrurile se adună între timp, se aşază şi ies cântecele. E şi răsfăţul care există, că e mătuşa mea acolo şi mă răsfaţă. E şi faptul că are pian în casă şi am linişte şi pot să cânt la orice oră din zi şi din noapte fără să deranjez pe nimeni. Acolo de obicei se pun pe hârtie cântecele, dar să-i zic „birou de creaţie" e cam mult.
Să le dăm o veste bună celor care dintr-un motiv sau altul nu au cum să îţi găsească albumele: din luna februarie, cântecele tale sunt disponibile pe amazon.com
Şi eu m-am bucurat foarte tare când am aflat că cei de la A&A Records au făcut acest lucru, nu numai pentru mine, pentru foarte mulţi artişti cu care ei colaborează. În special pentru românii care nu mai sunt în ţară este un mod foarte uşor şi realativ ieftin de a procura toate discurile mele care sunt deja puse acolo. Au făcut ei toată această muncă de convertire-n mp3 şi de pus pe site, ceea ce mi se pare grozav.
Nu se putea să nu te întreb de ce nu ai avut şi nu ai telefon.
Acasă n-am şi n-am pentru că e singurul fel în care pot să-mi fac treaba. În clipa în care ai telefon sau telefon mobil şi el funcţionează, s-a cam dus liniştea ta. Întodeauna există cineva care te sună, 24 de ore din 24. Pentru lucruri importante sau pentru lucruri mai puţin importante. Rezultatul este că îţi face programul bucăţele şi nu mai poţi să te concetrezi şi să faci cu adevărat un lucru interesant. M-am obişnuit aşa şi acum mi se pare că este extraordinar de bine ca acasă să nu sune niciun fel de aparat de acesta şi să ştiu că, atunci când am intrat şi am închis uşa, dacă vreau citesc, dacă vreau scriu cântece, dacă vreau desenez, nu ţârrr, ţârrr, nu nimic. E o formă de egoism, recunosc, dar la mine funcţionează foarte bine.
"Ce mi se pare foarte rău e că la noi, cei care lucrează în televiziune sau cei mai mulţi, în clipa în care îi refuzi, devin agresivi: «Cum adică nu vrei?!», «Cum, nu vrei să apari la televizor?!»"
"Orice premiu înseamnă o recunoaştere a faptului că ce faci tu e important pentru alţii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Eu mă bucur de orice lucru de genul acesta."
Alexandru Andrieş
artist
30 de ani avea Andrieş în 1984, când a lansat pe piaţă primul disc - „Interioare".
Se încarcă comentariile...
