O sinucidere de neuitat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Gestul final al lui Robin Williams a fost o autoeutanasiere, nu o sinucidere, măsura la care a trebuit să recurgă ca să evite ultimul capitol, deja scris, al unei vieţi care avea să iasă, curând, de sub cenzura propriei voinţe” FOTO AP
„Gestul final al lui Robin Williams a fost o autoeutanasiere, nu o sinucidere, măsura la care a trebuit să recurgă ca să evite ultimul capitol, deja scris, al unei vieţi care avea să iasă, curând, de sub cenzura propriei voinţe” FOTO AP

Se împlinesc azi doi ani de la unul dintre cele mai neliniştitoare gesturi de autosuprimare pe care o personalitate le-a comis în zilele noastre: sinuciderea lui Robin Williams.

Actorul roşcovan, cu zâmbetul tremurat şi privirea surâzătoare, parcă tocmai stoarsă de lacrimi, care apărea în filme ca să predice renunţarea la obiceiul păgubos al tristeţii.

În primele ore ale dimineţii de 11 august 2014, Robin Williams şi-a tăiat venele de la încheietura mâinii stângi cu un briceag militar, apoi şi-a aşezat gâtul în ochiul unei curele de nailon, petrecute pe după uşa unui şifonier.

Odată ce pârghia eşafodului pe care l-a improvizat a început să lucreze, a aşteptat, stoic, să se golească de viaţă.

Fusese diagnosticat recent cu o maladie neurologică foarte gravă, înrudită cu bolile lui Alzheimer şi Parkinson.

Criminalistii sosiţi la faţa locului i-au găsit în browser-ul de la iPad multe pagini web care afişau prospectele medicamentelor pe care trebuia să le înghită.

Nicio urmă de alcool şi de droguri ilegale în sânge, aşa cum au supralicitat ziarele, la prima transmisiune a ştirii.

Niciun bilet în care să îşi fi explicat gestul.

Doar corpul lui neînsufleţit, îmbrăcat, de sus până jos, în negru.

Aşa a arătat sfârşitul actorului care a făcut cele mai multe şi mai de neuitat roluri de terapeut al disperării şi care a crezut, cu un fanatism cumsecade, că imaginaţia şi umorul pot face suportabilă chiar şi cea mai apăsătoare dintre existenţe; trăind şi jucând cu convingerea că cei care le au în exces sunt datori, conformându-se unui fel de jurământ al lui Hipocrate, la actul medical de a le împărtăşi cu alţii.

Trecând prin rolul sinucigaşului cu pretenţii de psihiatru din „Patch Adams”, al DJ-ul ireverenţios din „Good morning, Vietnam!“, al evreului care inventează ştiri de front din „Jakob the Liar“, al pedagogului liric din „Dead Poets Society“ şi prin multe, foarte multe altele, Robin Williams a facut demonstraţia exorcizării depresiei prin râs.

Un râs de toată gama — mut, sarcastic, hohotitor, trist, victorios sau pur şi simplu nebun — dar niciodată steril, accesoriu mimic al farsei, ci mereu grav, mobilizat în lupta cu spectrul ameninţător al ratării, cu iminenţa morţii.

La o zi după anunţul morţii lui Robin Williams, chipul actorului s-a materializat pe un zid din Belgrad, desenat de un artist anonim. FOTO Andrej Isakovic / AFP

robin williams 2 ani de la sinucidere foto AFP

În orele de după ce vestea dispariţiei sale a făcut înconjurul Pământului, o revistă din America a publicat mărturia unui californian care avusese şansa să îl întâlnească în carne şi oase.

Se întâmplase cu mulţi ani în urmă, într-o gogoşerie.

Tânărul se întorcea, împreună cu părinţii săi, de la înmormântarea bunicii — omorâta de bunic, sinucis după comiterea crimei.

Trecuse de ora 2 dimineaţa.

Robin Williams era printre puţinii clienţi ai localului. Mânca gogoşi într-un separeu.

Imediat ce le-a observat hainele îngrijite de doliu, s-a ridicat de pe scaun şi s-a invitat singur la masa lor, prezentându-se: „Robin”.

Au stat de vorbă, i-a ascultat şi a început să le spună glume. Au râs atunci, poveşteste californianul, cum nu credeau că vor mai apuca să râdă vreodată.

Acesta a fost unul dintre multele sale roluri de din afara platourilor de filmare, care le continuau pe cele din filme, în care îşi îndeplinea, cu un voluntariat subînţeles, misiunea de a-i ajuta pe oamenii simpli sa găsească ieşirea de urgenţă din infernurile personale.

Pleda, în Congres, cauza persoanelor fără adăpost, vizita clinici de oncologie pediatrică, mergea în taberele soldaţilor mobilizaţi în războaiele din Orientul Mijlociu, apoi, le cerea numerele de telefon şi le suna familiile, acasă, îndeplinind, fără rezerve, insolitul său rol de remorcher al celor lipsiţi de speranţă.

Robin Williams, alături de Whoopi Goldberg, în 1990, la audierile unei comisii a Senatului SUA, susţinând adoptarea unei legi care să protejeze persoanele fără adăpost. FOTO AFP / KEVIN LARKIN

robin williams 2 ani de la sinucidere foto AFP

Gestul final al lui Robin Williams a fost o autoeutanasiere, nu o sinucidere, măsura la care a trebuit să recurgă ca să evite ultimul capitol, deja scris, al unei vieţi care avea să iasă, curând, de sub cenzura propriei voinţe.

Şi-a acceptat sfârşitul cu o înţelepciune socratică, primind chiar şi faptul că trebuie să îl grăbească el însuşi, ca să nu aibă parte de degradarea penibilă în care l-ar fi împins o boală la care ştiinţa de astăzi nu are răspunsuri.

Nu există o concluzie de tras de pe urma deciziei sale, nici o învăţătură de luat aminte.

Putem doar contempla ciocnirea dintre limitele biologiei umane şi nevoia lipsei de limite pe care a respirat-o un artist uriaş.

Şi, pe măsură ce refacem, în imaginaţie, ultimele săptămâni din prezenţa lui Robin Williams în această lume — de la lupta sa cu simptomele înfricoşătoare ale unei boli incurabile până la momentul în care familia, incinerându-l, i-a împrăştiat cenuşa în Golful San Francisco n-ar strica să ne urcăm şi noi cu picioarele pe mese, asemenea studenţilor săi din „Dead Poets Society“, şi, imitându-le, până la capăt, salutul, să îi omagiem plecarea cu versul acesta al lui Walt Withman:

„O Captain! My Captain! Our fearful trip is done“!

Ar fi, poate, o comemorare bufă, nebunească, dar pe măsura acestui actor magnific, care, cu mijloacele restrânse ale mimilor, a creat o adevărată metafizică a umorului, graţie căreia mulţi au găsit puterea să se ridice dintre ruinele propriilor vieţi şi să o ia, încrezători, de la început.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite