Andreea Liptak: „Ştirile nu-mi guvernează viaţa“

Alături de Mihai Dedu, trăieşte zilnic trei ore de maraton de ştiri la Pro TV. De la 9.00 la 10.00, când evenimentele sunt în derulare, adrenalina este la cote maxime.

Numele de familie, puţin obişnuit, dă naştere unor semne de întrebare. Tatăl ei este maghiar, dar arborele genealogic arată că familia sa este un amestec, neam de şvabi. „Ultimele generaţii au trăit în Ungaria, de aici şi naţionalitatea mea maghiară. Însă suntem nişte colonişti.

E un aspect care mă preocupă foarte mult. Îmi doresc cu ardoare să pot da timpul înapoi şi să aflu exact cine suntem, de unde venim. Mi-ar plăcea să-i privesc în ochi pe strămoşii mei, măcar în fotografii... Simt o oarecare apartenenţă la trecut, fără să fiu însă fatalistă“, spune Andreea Liptak despre rădăcinile ei.

„Numele meu se scrie cu accent ascuţit şi de aceea se citeşte cum se scrie. Însă în copilărie, oamenii îl pronunţau aşa cum le suna lor că ar fi în maghiară. Amuzant...“.

Pentru că mama ei este bucovineancă, a vorbit mai mult româneşte. Născută la Arad, Andreea a urmat şcolile în limba română şi i-a plăcut la nebunie gramatica.

Fosta corespondentă de Arad îşi aminteşte de începuturile ei de jurnalist la staţia locală: „Aveam 20 de ani şi participam la campania «Nouă ne pasă» (în sprijinul sinistraţilor afectaţi de inundaţii - n.r.), prima de o asemenea anvergură.

Salvator din partea Pro TV

Eram mândră că oameni de vârsta părinţilor şi bunicilor mei căutau în mine încă un salvator din partea Pro TV. Şi mi-am luat rolul de «erou» în serios. Trăiam intens senzaţia aceea, simţeam că pot să dau dovadă de bravură, de vitejie... Eroi au fost însă cei care au fost loviţi de soartă şi au mers mai departe. Nu eu, o novice“, mărturiseşte Andreea. 

Neoficial, nu vrea să fie vedetă

Bucureştiul, ca destinaţie pentru noua carieră, i-a schimbat modul de viaţă, dar nu şi felul de a se privi pe sine: „Dacă spun că nu-mi place termenul de vedetă, pare şablonard. Oficial, pot să mă consider vedetă, dar neoficial, să ştiţi că fug de această noţiune care în România a căpătat o conotaţie peiorativă.

Încep să devin anacronică, nu mă identific deloc cu lumea showbizului. Poate că am îmbătrânit, însă cred că modernul rareori mai reuşeşte să vadă şi altceva în afara propriei persoane, e prea plin de propria-i individualitate, ceea ce nu mi se pare  «cool» deloc”.

Andreea se consideră omul ansamblului, „ansamblu pe care îl cultiv acasă, şi la serviciu - în echipa de ştiri. Investesc într-un mediu care îmi permite luxul să mă consider un om obişnuit şi îmi dă ocazia să mă cunosc mai bine“. 

Căsătorită cu Răzvan Spiridon, redactor-şef la revista „Men’s Health“, Andreea este mama a două fetiţe, Maia, de patru ani şi jumătate, şi Sofie, de zece luni. „E un avantaj să ai un soţ care îţi înţelege munca. Dar nu se rezumă totul la timp consumat la birou, isterii între departamente şi termene-limită pentru proiecte.

Dacă am trăi într-o hală automatizată, eu şi Răzvan am fi cel mult nişte roboţi stricaţi. Îmi place unde muncesc şi ce fac, pentru că ştirile nu-mi guvernează viaţa. Sunt doar o prelungire a ceea ce aşteaptă publicul de la noi şi în acelaşi timp o expresie a identităţii noastre, ca popor. Mi-a luat ceva timp să accept asta.”

Un autodidact prea zelos

Povestea de dragoste­ dintre Andreea şi Răz­van­­ n-a început, după­ cum s-ar crede, pe holurile de la PRO. „Răzvan mi-a mărturisit că a rămas cu gândul la mine după ce a plecat din Mediapro. După doi ani, m-a sunat şi m-a invitat la o cafea.

Cafea n-am mai apucat să bem, dar am stat la poveşti vreo zece ore şi mă intriga faptul că nu am reuşit să remarc până atunci ce om deosebit este!“ Dincolo de reguli, de dragoste şi valorile pe care le cultivă fetiţelor, Andreea vrea să fie cea mai bună prietenă a lor. „Filozofia noastră de viaţă poate părea banală.

Noi credem că fericirea stă în lucruri simple. Încercăm să le ferim pe fetiţele noastre de sterilitatea timpurilor pe care le trăim şi sperăm ca noi, ca părinţi, să reuşim să fim un sanctuar în tumultul cotidian, atât cât ele au nevoie.“ Pe Andreea nu o deranjează ora matinală la care se trezeşte - este în redacţie la ora 5.00, după şapte ore de somn -, ci gafele inerente meseriei de prezentator.

„Acum câteva zile am fost în offside. Am făcut o gafă la ştiri şi tocmai încercam să găsesc pârghii să scap de propria-mi ruşine şi de autocritică. Şi iată că mi-aţi dat ocazia cu acest articol.... Găsesc o breşă aici să mă eliberez de tensiunea de a fi un idiot până la capăt.

Sunt un autodidact prea zelos ca să nu o fac.“ Şi din greşeli se poate învăţa! Gafa ei s-ar putea numi „minoră“ (cele majore, ale altor colegi de breaslă, fac de ani buni deliciul Cârcotaşilor - n.r.): într-o corespondenţă telefonică în direct, Andreea a pus o întrebare inutilă.

Atentă la ce îi comunica în cască producătorul, a pierdut şirul celor relatate de corespondent, astfel că l-a întrebat ceva despre care tocmai vorbise. „Nu-i o catastrofă, dar dacă tăceam, filosof rămâneam!“, îşi face autocritica. 

Calităţi şi defecte

Văzută din altă perspectivă decât cea a imaginii pe care o construieşte de ani zile televiziunea, Andreea Liptak este o cititoare care a deprins din copilărie obiceiul lecturii.  „În ultima vreme am prins gustul biografiilor, ale căror ultime capitole merg de minune în combinaţie cu filozofiile orientale.

Cred că deja fac exces de ele“, spune ea. Calităţile şi defectele care se întâlnesc în omul Andreea Liptak parcă se învârt într-un cerc vicios, de care ea însăşi este conştientă: „Defecte? Sunt predispusă să intervin în munca altora - ceea ce nu-i drept, acestea sunt veleităţi de Mafalda.

Uneori zac prietenii pe lângă mine, dar eu mă întreb cum pot salva planeta.” Calităţile sunt o continuare a neajunsurilor enumerate mai sus: „Cred că îmi dau seama de propriile defecte şi încerc să le corectez.

Dar această permanentă grijă pentru perfecţionare mi-a guvernat simţurile, de mică, devenind o emfază, aşa că poate fi foarte uşor privită ca încă un defect major.“

Dacă am trăi într-o hală automatizată, eu şi Răzvan am fi cel mult nişte roboţi stricaţi. Îmi place unde muncesc şi ce fac.

Sunt doar o prelungire a ceea ce aşteaptă publicul de la noi şi în acelaşi timp o expresie a identităţii noastre, ca popor. Mi-a luat ceva timp să accept asta.