A fost un zeu

„Pentru un om ca David Bowie, pot aştepta oricât“

Pentru mine, David Bowie a fost o fereastră colorată: după ce ascultam fiecare album al lui, vedeam lumea mai frumoasă. Nu ştiu cum reuşea şi ce punea în muzica lui, era ca o hipnoză a inimii.

În afara capodoperelor lui din anii ’70, l-am iubit pentru albumele care n-au avut succes la public sau la critică. Pentru complexul “Black tie, white noise” (straturi peste straturi de texturi hip-hop şi jazz, în 1993), pentru delicatul “Hours” (1999), pentru complexul “1. Outside” (1995), realizat cu Brian Eno, ca şi capodopera lui absolută ”Low”(1976). Pe acest album, împărţit în două părţi distincte, muzica este abstractă şi precisă în acelaşi timp, complexă şi simplă totodată. Nu ştii ce este real şi ce e vis, e ca un tablou impresionist  care-ţi spune de fiecare dată altceva.  Nu găsesc o comparaţie muzicală mai bună decât cu (poate) cea mai bună piesă Beatles din toate timpurile: “A Day in the Life”. Te emoţionează şi nu poţi spune exact de ce.

Un artist schimbă vieţile altora, fără ca ei să resimtă întotdeauna acest lucru. Numărul mare al celor care-l plâng astăzi pe David Bowie reprezintă mai mult decât un indice al ipocriziei: el chiar a lăsat urme în sufletele multor oameni, de la fanii disco până la metalişti, de la cei care ascultă funk până la iubitorii de muzică ambientală. Spunea că a regretat deschiderea spre muzica pop din anii ’80; n-avea de ce – a cântat cel mai bun pop din câte pot exista.

Ca în piesele de pe ultimul album, “Blackstar”, oamenii au căutat mereu mesaje ascunse în deghizările lui sau în textele cântecelor, dar toate acelea costume şi toate acele personaje, de la Dory cea chipeşă până la Ducele cel subţire şi alb, de la Ziggy Praf-de-stele până la Câinele-om, mascau, ca într-o gigantică iluzie colectivă, un adevăr clar: muzica lui era mai ales despre şi pentru cei însinguraţi, respinşi, deprimaţi. Nu erau măşti, ci straturi, căci el era toate acele personaje şi încă multe altele, un om incredibil de complex.

În era în care haterii pot roade postamentul oricărei statui, nu veţi găsi un ins care să-l fi cunoscut şi care să vorbească urât despre el, după cum nu veţi găsi o înregistrare video în care să-l vedeţi supărat. Era un zâmbet pe două picioare, talentat în atâtea domenii şi direcţii: muzică, pictură, actorie, tehnologie, afaceri. A fost unul dintre cei mai frumoşi oameni de pe Pământ sau de oriunde, un manual viu de stil. Puţini ştiu că îşi proiecta singur costumele de scenă. Numai el putea asorta un sacou verde la cămaşa albastră şi pantofii maron, iar efectul vizual să fie minunat.

Cu trei zile înainte să ne părăsească, apărea zâmbitor într-un set de fotografii, îmbrăcat în costum, cu pălărie şi pantofi, dar fără ciorapi. Îşi permitea: era un zeu şi putea face orice. Nu vă ascund că, într-un colţ al minţii, sper în continuare că şi-a înscenat plecarea şi că va reveni din moarte, asemenea lui Lazăr, ca dintr-o banală deghizare. Pentru un om ca David Bowie, pot aştepta oricât.

Articolele autorului pot fi citite pe adriangeorgescu.ro