Sporul de bancomat

Un domn pe nume Dănuţ Epure, profesor universitar, ales, prin voinţa liber exprimată a colegilor săi de la Universitatea “Ovidius” din Constanţa, rector, a devenit brusc, la începutul acestei săptămâni, vedetă mediatică.

Nu datorită unor ieşite din comun performanţe ştiinţifice ce l-ar face un iminent candidat la premiul Nobel. Nu fiindcă s-ar fi dovedit că e un profesor fără egal. Nu graţie exemplarelor lui competenţe manageriale. Ci pentru că a transformat cabinetul rectorial în centru de comandă al unor urât mirositoare afaceri de corupţie, adică în birou de vânzări-cumpărări de subiecte de admitere la Facultatea de farmacie.

Nu e exclus ca în zilele următoare să aflăm că rectorul-tejghetar are numeroşi complici fiindcă, în absenţa acestora, recrutaţi cu grijă dintre componenţii comisiilor de pseudo-admitere, domnul Dănuţ nu ar fi avut ce vinde, nu dumnealui revenindu-i sarcina de a întocmi subiectele comercializate la preţuri nenegociabile şi cum nu se poate mai pipărate, stabilite în valută-forte.

Nu i-am văzut încă pe micile ecrane pe eternii şi veşnic-revoltaţii lideri de sindicat din învăţământ condamnând cu un sfert de gură fapta rectorului constănţean pentru ca mai apoi să o justifice, precum părinţii iezuiţi din Provincialele lui Pascal, prin lefurile mici din “sistem”. Nici nu prea ar avea cum să o facă de vreme ce rectorul-comerciant, devenit client al DNA, numai de salariu mic nu se poate plânge. Dacă luăm de bună declaraţia sa de avere, respectivul domn încasa în medie o leafă lunară ce se ridica la frumuşica sumă de 18.000 de lei. De două ori salariul Preşedintelui României. Repet. Una sută optzeci de milioane vechi, pe înţelesul şi uimirea românilor de bună credinţă. Şi aceasta nu fiindcă retribuţiile din învăţământ, recte din învăţământul superior, ar fi crescut pe neaşteptate, ci pentru că domnul Epure s-a născut om norocos şi uite aşa a ajuns să facă parte din „sistemul” paralel al „noii clase” ce, asemenea personajelor orwelliene, gândeşte- cum altfel decât înţelept?- că toţi oamenii sunt egali, iar unii sunt încă şi mai egali.

„Plusul de egalitate” îşi află originea în interpretarea după bunul plac a legii autonomiei universitare pe care rectorii, prorectorii, preşedinţii de senate universitare  o siluesc în folos propriu, asigurându-şi un statut de bugetari de lux ce îi concurează pe membrii Consiliilor de administraţie din regiile autonome cu salariile lor „nesimţite” cu tot.

Nu contează că universităţile pe care membrii acestei noi clase se fac că le conduc sunt în pragul falimentului. Că au datorii către furnizorii de utilităţi, de consumabile şi că de abia mai plătesc salariile. Nu are nici un fel de importanţă că ele îşi asigură supravieţuirea din tot felul de taxe în inventarea cărora se cam rezumă esenţa actului managerial al nomenclaturii universitare. Puţin importă că rectorul recunoaşte senin în faţa Senatului că nu a realizat nici 70% din obiectivele cuprinse în planul operaţional. Nu se teme deloc că îi va fi redusă cu 30% indemnizaţia de conducere, aşa cum ar fi normal să se întâmple. Ba chiar cere un spor care să îi stimuleze ipoteticele lui performanţe viitoare. Care să funcţioneze drept garanţii pentru îndreptări promise. Ale lui şi ale tovarăşilor săi de “grup”. Că doar trebuie cumva alinată durerea celui ce a părăsit o frumoasă poziţie de şef al filialei judeţene a Curţii de conturi pentru un amărât loc de prorector. Nimeni nu zice nimic şi creşterea se aprobă. Preşedintele Senatului îi e amic rectorului şi instruit să conducă astfel şedinţa încât orice incident neplăcut să fie evitat. Că doar  face şi el parte din “sistem”, cu privilegii pe măsură. Şi corb la corb nu-şi scoate ochii.

Nici unui membru al acestei noi clase nu îi pasă că încalcă grav legea încărcând, prin hotărâri abuzive, puse în practică chiar dacă nu dobândesc aprobarea Senatului (mă rog, nici preşedintele acestuia nu poate să le facă pe toate, mai are scăpări şi defecţiuni mai apar), normele colegilor, norme în componenţa cărora figurează, în dispreţul oricăror criterii de calitate şi de bun simţ, tot felul de discipline. De parcă nu am fi în universitate, ci într-o şcoală de la munte, cu clase cu predare simultană.

Mare admirator al lui Pierre Corneille şi încredinţat că “valoarea nu aşteaptă numărul anilor”, fostul ministru al Educaţiei, dl. Petru Daniel Funeriu, a întocmit norme ce le-au permis tinerilor să acceadă în funcţii de conducere. Numai că, odată ajunşi în locurile unde se fac marile împărţeli, multora dintre noii “manageri” li s-a părut că ‘’nu se face” să rămână numai lectori, s-au dat de trei peste cap şi şi-au croit posturi superioare. Nu, nu de conferenţiari căci asta ar fi fost prea puţin, ci direct de profesori. Care - culmea!- pot fi şi finanţate, deşi facultatea e “pe minus”. Orice e posibil în ţara în care ministrul delegat pentru cercetare şi învăţământ superior nici măcar un doctorat plagiat sau cumpărat nu are.

Deveniţi brusc, odată cu dobândirea unei funcţii de conducere, superperformanţi în sălile de curs şi seminar, dar şi fruntaşi în cercetare, îndeosebi în semnarea de lucrări în colaborare unde deţin, fireşte, poziţia de prim autor, descoperind formula după care pentru ei ziua are mai mult de 24 de ore, membrii “noii clase” îşi stabilesc salariile la pragul superior din grilă, în vreme ce subordonaţilor lor lefurile le sunt calculate cam la jumătatea acesteia.

Şi pentru că nici asta nu le ajunge, potentaţii au grijă ca în conclavuri să întocmească în aşa fel modelul fişelor de evaluare anuală încât să fie suprapunctate funcţiile de conducere, asigurându-şi pentru ele o dublă plată, fapt ce le asigură consistente salarii diferenţiate. Iar cum “performanţa” ivită din pix şi prestidigitaţie trebuie şi ea răsplătită, că doar trăim într-o societate concurenţială şi Universitatea e prima ţinută să răsplătească meritocraţia, respectivii, epuizaţi de atâtea fapte glorioase şi de atâta inventat de  beneficii proprii, îşi mai dăruiesc gradaţii de merit ce le îmbelşughează şi ele salariile. Să fie primite!

Fiind atât de “dodoloaţe”, salariile respective devin extrem de obositor de retras din bancomat. Presupun eforturi suplimentare, lucru mecanic în plus. Toate astea ar trebui răsplătite.

Oare în virtutea aceleeaşi legi cu valenţe de gumilastic a autonomiei universitare nu se poate inventa şi “sporul de bancomat” în chip de răsplată?  Uite că încep să am idei. Să fie acesta un semn că aş fi bun de rector? Ce ziceţi, domnule Costoiu? Dar dumneavoastră, domnule Remus Pricopie?