Facultăţile pe vremea comuniştilor. Studenţii de rangul I, de rangul II, III, IV şi V

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe vremea comuniştilor, lumea studenţească avea o complexitate, o stratificare, un sistem de valori şi o ierarhie pe care puţini dintre cei care nu au trecut pe acolo le puteau bănui, măcar.

Cred că acum s-a cam uitat asta, dar atunci să fii student îţi dădea un statut social foarte bine conturat, pe care mulţi şi-l etalau cu îndreptăţită mândrie, care mândrie creştea în intensitate proporţional cu depărtarea faţă de Bucureşti. Dacă pentru cei din afara “cercului” (şi, în special pentru cei care nu trecuseră vreodată pe acolo) statutul de student însemna deja ceva atât de mult încât nu mai conta prea tare şi ce fel de student erai, pentru cei “dinauntru” lucrurile stăteau cu totul altfel. Stratificarea şi segregarea erau foarte bine delimitate, pe vreo patru sau cinci ranguri, şi greu, tare greu era să fii tolerat sau acceptat într-un rang superior, aproape niciodată cu unu mai mult decât cel în care erai plasat automat prin facultatea din care făceai parte.

Tot ce scriu de aici încolo se referă doar la percepţiile studenţilor unii faţă de alţii şi la relaţiile dintre ei, nu mai ies din acest “cerc” până la sfârşitul articolului. şi scriu doar despre universităţile şi facultăţile din Bucureşti, pe celelalte nu ajunsesem să le cunosc prea bine.

Deci, în general, respectul faţă de o anumită categorie de studenţi era direct proporţional cu greutatea cu care se intra la respectiva universitate/ facultate, adică de câţi erau pe loc la admitere, şi asta cu destul de multă precizie: medicină, arhitectură, electronica… O oarecare excepţie făcea dreptul, unde competiţia era printre cele mai mari, însă erau alte lucruri care îi trăgeau în jos pe cei de acolo de la statutul de studenţi “de rangul I”.
 
În primul rând, marea separare se făcea între tabăra “intelectualilor”, unde intra Universitatea, evident, cu toate facultăţile sale, apoi Arhitectura, Conservatorul, Teologia, IATC-ul şi Nicolae Grigorescu, şi cea a “politehnistilor”, cărora li se asociau, vrând-nevrând, cei de la Construcţii şi de la Instalaţii. “Medicinistii”, cu “rudele de la ţară” Farmacia, Stomatologia şi Medicina Militară incluse, erau o lume cu totul aparte, însă asociată întotdeauna “intelectualilor”. şi Medicină Veterinară era tot cam pe acolo, deşi aveau un statut inferior evident faţă de mediciniştii “adevăraţi”.

Cei de la ASE formau un grup cât de cât distinct doar prin număr, pentru că erau mulţi, însă nu aveau aproape nicio identitate proprie, cât de cât conturată, şi erau adesea ţintă ironiilor şi subiect de bancuri pentru cei din “taberele principale” (“Am două vecine noi de săptămâna trecută. Una e studentă, cealaltă e la ASE…”).

Alt grup distinct, cu un statut inferior ASE-istilor, erau cei de la Agronomie, apoi cei de la Academia Tehnică Militară, urmaţi de unii despre care nu se vorbea aproape niciodată, cei de la facultatea de trei ani de chimie-fizică, şi cei de la IEFS, la coadă. Oricum, Academia Tehnică Militară nu era socotită o facultate “normala”, chiar dacă şi acolo se făcea destulă carte serioasă; cei de la trei ani făceau doar trei ani, aşa că nu puteau fi egali cu cei care făceau cinci sau chiar şase, iar IEFS-ul nu prea era socotit o facultate. Sigur, despre Stafan Gheorgiu nu vorbesc, aceea era altceva. Dacă am uitat ceva, va rog să-mi atrageţi atenţia, revin şi completez articolul.

Cărţile pentru intelectuali, faptele pentru politehnişti

Voi continua să scriu la acest articol în zilele următoare, în detaliu despre aproape fiecare dintre “intelectuali” şi despre “politehnisti”, dar şi despre ceilalţi. Erau din lumi diferite, paralele…
 
Mai departe: Vedetele intelectualilor erau pe atunci, de departe şi cu un statut niciodată pus în discuţie, studenţii de la Arhitectură. Faima o datorau, în bună parte, Clubului A din subsolul de pe strada Blănari, lipit de biserica Sfântul Nicolae.
 
La intelectuali se discuta, că nu erau multe altele de făcut, şi un loc în elita studenţească era asigurat prin vorbe, în primul rând. Sigur, cei care citeau cel mai mult dintre toţi şi, mai ales, cei care şi înţelegeau tot aveau un avantaj semnificativ pentru câştigarea unui rol de lider, însă nu chiar întotdeauna decisiv.
 
La politehnişti, conduderea era preluată prin fapte. Acolo, adică în Regie, se întâmplau lucruri, şi cei care le regizau şi le montau cu cel mai mare răsunet ajungeau automat reprezentanţii legitimi ai comunităţii. La ei totul era mare, şi Politehnica, şi căminele, şi cantinele, şi aveau avantajul că toate erau în acelaşi loc, aşa că aveau asigurată o comunicare eficientă, orice se întâmpla semnificativ ajungea repede în orice colţ al lumii lor.

La intelectuali, căminele au avut un rol semnificativ mai redus în viaţa studenţească şi în construcţia de “brand”, erau mici, împrăştiate (măcar erau în centru aproape toate), şubrede (era de preferat să te prindă cutremurul în altă parte), aşa că intelectualii erau nevoiţi se se adune prin alte părţi, însă niciodată în grupuri atât de mari pe cât reuşeau ceilalţi să adune.
 
La intelectuali, aşadar, erau avantajaţi cei care puteau aduce în conversaţie direct ce învăţau la şcoală, nu mai era nevoie de “extra work”: cei de la Litere, Limbi, de la Grigorescu, Arhitectură, Istorie… Cei de la Matematică, de la Chimie, de la Medicină trebuiau să citească şi să asculte în afara facultăţii aproape tot ce era nevoie ca să poată intra în conversaţie şi, mai ales, ca să şi rămână în ea.
 
În general, calitatea studenţilor e legată direct de ataşamentul lor pentru domeniul respectiv, şi toate studiile ştiinţifice demonstrează asta. Calitatea academică, în primul rând, însă şi calitatea “sociala”, dacă se poate folosi o astfel de alăturare de termeni. Majoritatea intelectualilor mergeau la facultăţile lor (Universitate, Arte, Conservator etc.) din dragoste pentru lumea aceea şi din pasiune, pe când la politehnisti numerele erau mai degrabă pe dos. Acolo doar la Electronică, la Aeronave şi la Automatică erau mai mulţi pasionaţi de ale lor decât de obţinerea unei (foarte valoroase, pe atunci) diplome de facultate, oricare ar fi fost aceea. Or, asta i-am împărţit întotdeauna (şi peste tot) pe studenţi grupuri distincte, cu activităţi şi relaţii sociale deosebite unele de altele.

Apoi, o altă diferenţă care se vede şi care lasă urme în viaţa cuiva este direcţia interesului către ştiinţă, dacă e spre ştiinţă fundamentală sau spre cea aplicată, dacă e spre ştiinţe naturale sau către cele sociale sau tehnice, dacă e creaţie sau măiestrie. Pe atunci, respectul era mai mare pentru ştiinţele fundamentale (cunoaşterea de dragul cunoaşterii) şi pentru practicanţii lor decât pentru ştiinţele aplicate, creată era mai apreciată decât măiestria, iar umaniştii şi tehnicienii se apreciau fiecare pe ei înşişi, spunând unele şi altele despre ceilalţi, însă cu argumente diferite. Din acest punct de vedere, ştiinţa fundamentală se făcea (se face) numai la Universitate, şi nu miră pe nimeni că intelectualii aduceau mereu asta ca argument de necontestat şi se foloseau de el de câte ori aveau ocazia.

Clubul A, asul din mâneca arhitecturiştilor

Prestigiul în rândurile intelectualilor era distrubuit astfel: arhitecturiştii în vârf, singuri, după cum am spus. Se intra greu, făceau şase ani, făceau şi ştiinţă şi cultură, aveau nevoie şi de inteligenţă şi de talent ca să intre şi să facă o treabă bună acolo, comuniştii nu prea îşi băgau coada acolo, nici la intrare, nici la ieşire, că nu aveau unde. însă, de departe, cel mai de preţ lucru era Clubul A, unde nu puteai intra decât dacă te aducea un arhitecturist, şi şi atunci cu multă greutate. Făceau dezbateri acolo, aveau invitaţi care vorbeau despre lucrurile mari, despre cele frumoase sau despre amândouă, din când în când, puneau şi nişte filme pe perete, erau concursuri şi, mai ales, celebrele discoteci, cred că în zile fixe, o dată sau de două ori pe săptămâna. Nu în ultimul rând, aveau cea mai bună cantină studenţească din oraş, în rondul de la Piaţa Rosetti, în care am avut şi eu onoarea să fiu hrănit mulţi ani la rând, locuind peste drum, în Armenească.

Urmau, apoi, Literele, Limbile, Matematica, Fizica şi Medicina, în grup. Evident, cei de la Litere erau cei mai avantajaţi, nu trebuia să facă nimic în plus pentru a fi intelectuali, pentru a avea subiecte de conversaţie interesante, pentru a vorbi elevat şi corect gramatical, aveau tot trecutul al picioarele lor, aveau clădirea Universităţii, cu tot simbolismul ei, se intra greu, nu erau nici multi… Literele era(u) printre foarte puţinele facultăţi la care veneau la cursuri studenţi de peste tot. La cursurile lui Ion Alexandru, de pildă, veneau cu mult timp înainte că să mai prindă un loc.
 
Cei din Pitar Mos erau un pic mai puţin intelectuali, însă compensau cu limbile lor străine, cu cărţile pe care le aveau acolo, în bibliotecă şi cu accesul ceva mai uşor către lumea largă, aşa că se îndrepta balanţa.

Fizicienii, mai buni vorbitori ca matematicienii

Matematică era matematică, nu mai avea nevoie de vreo explicaţie, aşa ca studenţii matematicieni erau întotdeauna în elită, chiar şi când nu deschideau prea mult gura, puţini dintre ei fiind meşteri la vorbit şi la spus lucruri care ar putea să-i fi interesat pe ceilalţi. însă ştiam ca sunt foarte deştepţi, şi asta era de ajuns.

Fizica a avut un salt spectaculos de prestigiu odată cu deschiderea marelui complex ştiinţific de la Măgurele, unde Ceauşescu a dus toate institutele de cercetare fundamentală şi aplicată din fizică, dar şi din alte câteva doemnii de vârf, a făcut un reactor nuclear experimental, a dus facultatea, a făcut chiar şi un liceu de fizică, foarte bine cotat. Mii de cercetători de top, o bună parte din elita academică şi tehnologică din cercetare era acolo. Totul nou, clădiri şi echipamente moderne (cât se putea – oricum, cele mai avansate din ţară), biblioteci, spaţii verzi şi de agrement, chiar cu o piscină. Căminele facultăţii erau cele mai bune din ţara, fiecare cameră cu baia ei, şi asta a contat foarte mult. Facultatea avea sală de cinema şi de spectacole, şi adesea se întâmplau acolo lucruri care nu se puteau face în altă parte.
 
Cele mai interesante erau nişte întâlniri şi dezbateri filosofice, interdisciplinare, la care cei mai intelectuali dintre cercetătorii de pe platformă, împreună cu cei din facultate, invitau acolo, la Măgurele, pe cei mai intelectuali din toate celelalte domenii (istorie, biologie, filosofie, arte, medicină etc.) şi discutau despre lucrurile mari din lume. Au scos şi nişte volume cu aceste discuţii, “Interferente” se chemă, a fost o surpriză că i-au lăsat să o facă, chiar şi după ce au fost periate bine de tot. Oricum, pe vremea aceea nu erau multe altele de făcut, aşa că în Facultatea de fizică se vorbea întruna, cât era ziua de lungă, după care discuţia se mută în cămine, până dimineaţa, continuând apoi în facultate, şi tot aşa. Numai când plecau în oraş puteau studenţii fizicieni să mai vadă şi să facă şi altceva.

Mai mult de jumătate din ce se făcea la Fizică era matematică pură, de fapt, şi se făcea aproape la acelaşi nivel cu cel de la Matematică (şi câţiva din top chiar peste, erau la nivelul Institutului). În plus, prin natură domeniului, era şi multă filosofie şi se făceau legături cu multe alte domenii (chimie, biologie, medicină etc.), aşa că nu era de mirare că fizicienii erau mai buni vorbitori decât matematicienii şi îşi puteau revendica mereu un loc în top. Şi nu în ultimul rând, faptul că Ceauşescu şi-a trimis amândoi băieţii să facă facultatea la Măgurele era o confirmare în plus a locului în ierarhia vremii. Mai mult, lui Nicu Ceauşescu i-a construit o casă chiar acolo, lângă facultate.

Cei de la Medicină aveau viaţa cea mai grea dintre toţi! Învăţau ani de zile mai mult decât oricare alţi liceeni ca să intre, şi apoi învăţau şi mai mult ca să termine facultatea cea mai lungă. Foarte puţini îşi făceau planul că vor intra din prima la Medicină, ar fi fost mulţumiţi să ştie şi că intră în al treilea sau al patrulea an. şefa de promoţie de la Liceul de biologie din Galaţi a intrat abia în al şaptelea an, la Iaşi, după ce în primii cinci a dat la Bucureşti. Cu toate acestea, surprinzător de mulţi studenţi de la Medicină erau în locuri şi ştiau să spună şi să facă lucruri la care nu mulţi ajungeau, discutau de la egal la egal pe aproape orice subiect, te întâlneai cu ei şi la teatru, şi la Atheneu, la Radio şi la cenaclu, la bibliotecă francezilor de pe Dacia sau la cea a englezilor de pe Jules Michelet, la Club A şi cine mai ştie pe unde. Probabil că o parte din explicaţie, în cazul medicinistilor, era că cei mai mulţi erau copii de doctori, la rândul lor, oameni cu bani şi cu statut social înalt, care îşi permiteau să le dea copiilor, încă de mici, o educaţie pe care mulţi alţii nu ar fi putut-o avea decât din vorbe.

Intelectualii de rang trei

Al treilea strat cu intelectuali era şi cel mai gros, cu Istoria şi Filosofia, Dreptul, Biologia, Chimia pură (mai era o Chimie industrială la Politehnica), IATC-ul, Conservatorul, Grigorescu, Teologia, Farmacia, Stomatologia, Medicină veterinară, Medicină militară. Cred că Psihologia fusese deja desfiinţată când am ajuns eu student, mai rămăsese ceva pe la Istorie şi Filosofie, însă erau aproape absenţi din peisaj.

Cu Filosofia şi cu Istoria era deja o problemă, erau din zona “contaminată” de comunişti, la fel ca şi Dreptul şi ASE-ul, în care nu mai puteai şti cu adevărat până unde ţine adevărata ştiinţă şi de unde începe pseudoştiinţa, cea fabricată şi pusă în loc de comunişti.
 
Cei de la Filosofie nu ieşeau deloc în evidenţă pe măsura aşteptărilor, nu ştiu de ce, însă erau lângă ceilalţi prin aura numelui, ar fi fost acolo oricum, indiferent ce ar fi spus şi ar fi făcut, la fel ca şi matematicienii. Erau şi complexaţi, e drept, comuniştii au marginalizat intenţionat şi sistematic filosofia şi pe filosofi, în general. Cred că atunci erau o ramură a Facultăţii de Istorie, care Istorie, şi ea, avea cam aceeaşi soartă. Se ştia că sunt puternic cenzuraţi şi nelăsaţi să-şi facă treabă, aşa că nimeni nu era sigur că ceea ce citeau şi erau învăţaţi, şi ceea ce spuneau, la urmă urmei, e adevărat sau nu şi dacă nu cumva te faci de râs repetând ce se spunea acolo.
 
Chimia, Biologia şi celelalte medincini făceau lucruri serioase, aşa că studenţii lor aveau baza de respect cuvenită, diferenţa făcându-se pe ce făceau ei peste asta, ca să poată intra în discutile în care trebuia să arăţi că ai citit mai mult decât notele de curs că să îţi revendici un loc în elita intelectuală a vremii. Nu erau mulţi care se aventurau până acolo, faţă de cei de la alte facultăţi.

Îmi aduc aminte că cei de la Teologie aveau o imagine bună, erau doriţi în conversaţie, şi nu doar ca “o pată de culoare”. Păcat, doar, ca erau cam scumpi la vedere, aveau şi ei problemele lor…
 
Tot dintre intelectuali, însă din afara Universităţii, cei de la IATC se pozitionau ceva mai bine faţă de cei de la Conservator şi cei de la Grigorescu, însă cei de la secţia de Istorie a artei de la Grigorescu aveau o imagine aparte, peste medie.

Talent, nu intelect

La IATC se intra foarte greu, erau doar câteva locuri, şi se şoptea peste tot că se intră cu pile, aşa că prestigiul lor avea serios de suferit, chiar dacă nimeni nu ştia sigur ce e adevărat şi ce nu. În plus, se consideră că muzicienii şi artiştii citesc mai puţin decât ceilalţi, se bazează şi se folosesc mai mult de talent decât de intelect, ceea ce îi punea în inferioritate faţă de intelectualii cu mintea, însă îndreptau balanţa cu frumuseţea lucrurilor pe care le aveau în mână, cu expresivitatea şi cu elocvenţă (la IATC-işti), cu misterul şi cu boemă la ceilalţi. Doar cei de la Istoria artei erau consideraţi la fel de citiţi ca cei din elită şi erau puşi pe picior de egalitate din acest punct de vedere.
 
Şi la Conservator se intra foarte greu, erau câteva locuri, la unele instrumente chiar din doi în doi ani, parcă. Despre ei nu prea se vorbea că ar intra pe pile – oricum, nu aşa cum era la IATC. Lucrau foarte mult, trebuia să studieze zilnic, unii dintre ei încă din şcoala generală cu acest program infernal, aşa că aveau mai puţin timp pentru citit decât alţii, şi asta se vedea, uneori, în discursul lor. însă, când deschideau gura, aveau câteva lucruri de spus de interes pentru ceilalt, aşa ca erau mereu bineveniţi peste tot. În special la Atheneu şi la Sala Radio era întotdeauna de dorit să stai lângă unul. Nu era un lucru uşor, însă, la cât de puţini erau…

Cu Dreptul era o situaţie ceva mai aparte. Se intra foarte greu, concurenţa era printre cele mai mari dintre toate facultăţile. Suspiciunile de necinste erau mari, şi acestea cântăreau greu în imaginea studenţilor de acolo. Însă mult mai mult îi marginaliza statutul Dreptului şi al Justiţiei, în general, în viziunea şi practica de zi cu zi a comuniştilor. Toţi ştiau ca, la un moment dat, ar putea să fie obligaţi să facă lucruri imorale, sau chiar profund imorale. Atunci de ce se înghesuiau atâţia pe acele locuri? Bună întrebare, cum se zice acum… I-am întrebat de multe ori. Cei mai mulţi preferau să nu se gândească deloc la asta, ocoleau subiectul. Alţii s-au gândit, însă nu au înţeles întrebarea, credeau că e vorba despre altceva. Iar câţiva (dintre cei pe care îi ştiu eu) ştiau că nu vor face nimic imoral, însă ştiau, la fel de bine, că doar posturile mărunte şi periferice te pot ţine cu adevărat la adăpost.

Securitatea, cu ochii pe Drept

Studenţii de la Drept erau primiţi în cercurile elitiste, însă cu rezerve şi suspiciune. şi foarte puţini ieşeau în evidenţă cu ceva, cultura generală nu era punctul lor forte, deşi aveau una dintre cele mai bune biblioteci din mediul universitar, chiar dacă pe unele cărţi le puteai vedea doar cu aprobare – şi aceea pe mai multe niveluri. Republica lui Platon, de pildă, se putea citi numai cu pile şi numai acolo, în sală, nu o puteai lua acasă, Doamne fereşte!

Însă vreo doi sau trei studenţii de la Drept aveau ceva din Steinhardt, fostul lor coleg, din vremurile bune ale facultăţii. Nu ştia aproape nimeni cine e Steinhardt, evident, nu avea cum, deşi încă trăia. Afrodita, de pildă, ştia mai mult despre muzică decât aproape orice student de la Conservator, doar că nu cânta, însă de citit citise cât jumătate din viitorii muzicieni la un loc. şi despre literatură (în special despre scriitorii contemporani, pe care îi cunoştea personal până la unul, nu ştiu cum) ştia mai multe decât aproape toţi de la Litere, şi despre teatru decât cei de la, şi despre multe altele. Şi, ca să telenovelizez puţin, Afro era fiica unui şofer de autobuz de la ITB, mamă ei nu mai traia…
 
Şi Afrodita, şi alţii câţiva, au dat acolo pentru partea filosofică a Dreptului, era o alternativă la Facultatea de Filosofie, care nu mai era nici ea ce fusese înainte. Înainte de comunişti acela era unul dintre locurile în care se învăţau, se dezbăteau şi chiar se făceau Lucrurile Mari, mai ales când era vorba despre Filosofia Constituţională. Nu mai ştiu dacă există că disciplină de studiu în vremea noastră, însă nu a apărut vreodată în discuţii. Facultatea de Drept avea o atenţie specială din partea Partidului şi a Securităţii, nu trebuia ca studenţii de acolo să aibă prea mult de a face cu filosofia, ba dimpotrivă! şi şi-au făcut bine treaba, eficient, chiar dacă au mai avut şi unele scăpări.
 
Tot înainte de comunişti se făcea multă Logică la Drept, erau nişte cărţi şi cursuri care nu se găseau în nicio altă bibliotecă din ţară. Nu mai ţin minte dacă se mai făcea logica la ei la facultate şi pe vremea noastră, însă dacă se făcea, atunci şi pe aceea au reinterpretat-o comuniştii şi pe aceea, cu siguranţă, pentru că nu prea mai semăna cu logică formală pe care o ştiam noi, consumatori de logică.

Pe ultimele locuri pe scara prestigiului de la Universitate erau Geografia şi Geologia; ştiinţe eminamente desriptive, fără mult challenge gnoseologic. Acolo erau studenţii cei mai veseli, mai de viaţă, aveau multe de povestit din lungile lor expediţii şi tabere de studiu în grup, se întâmplau lucruri. Erau, într-un fel, veriga dintre Universitate şi Politehnica.

Unde se strângeau intelectualii

Intelectualii erau răspândiţi prin oraş, nu aveau un adevărat campus sau locuri bine stabilite de întâlnire, aşa cum aveau politehnistii. Cantinele studenţeşti aveau un rol important în timpul zilei. Cele mai bune erau cele de la Medicină, una lângă Teatrul Bulandra de la Izvor, altă unde începe Calea Victoriei din Dâmboviţa, şi parcă mai era una. şi cea de la Arhitectură din rondul de la Piaţa Rosetti, despre care am mai spus. însă erau mici, nu se adunau niciodată mulţi oameni la un loc atunci, nu aveau unde. Cea de la Drept era mai mare, lângă Operă, unde e şi acum, presupun. Acolo veneau mulţi studenţi de la Universitate, şi nu numai de acolo, puteai face rost de nişte bonuri cu destulă uşurinţă.
 
 Mai erau chioşcurile din facultăţi, unele aveau chiar şi câteva mese la care se putea sta cu o eugenia şi un brifcor (când aduceau, rar, era aproape un eveniment) în faţă. Era un astfel de loc în Universitate, la subsol, nu ştiu dacă ţinea de vreo facultate anume, însă acolo se adunau studenţi de peste tot, oricum. Mai erau bibliotecile mari, în special BCU, mulţi mergeau aproape zilnic, şi nu doar pentru citit. La BCS-ul mare mergeai când chiar aveai treabă, era o bibliotecă bună şi serioasă, găseai destule. Colecţiile speciale de la BCS erau în Piaţa Amzei, adevărate comori pentru noi atunci, cu albume şi discuri care pe care nu le mai găseai în altă parte. şi puteai profita ca să dai o tură şi pe la atelierele UAP de acolo, în aceeaşi curte, în partea din faţă.

O bibliotecă puţin cunoscută, însă cu multe cărţi pe care nu te-ai fi aşteptat să le găseşti în ţară era la INID, lângă Eva, dar acolo riscai să dai nas în nas şi cu unii pe care nu prea ai fi vrut să-i vezi de aproape. Foarte animate erau bibliorecile Americană, de la Rosetti, cea Engleză, din incinta ambasadei, pe Jules Michelet, şi cea Franceză, unde e şi acum. îţi asumări riscuri serioase dacă mergeai acolo, mai ales regulat, erai imediat pus la fişă şi aceea rămânea toată viaţa. Se dadaeau şi filme (netraduse). Cei de la Limbi şi de la Litere poate că mai aveau o scuză în faţa securiştilor, însă cei de la alte facultăţi nu, era clar că trebuiau reeducaţi.
 
Sunt sigur că era şi o bibliotecă Germană, tot în zonă, însă acolo nu am fost niciodată, eram complexat din cauza limbii. La fel şi una Maghiară, cred că m-a şi dus Oskar de câteva ori, deşi nu înţelegeam nimic, iar el îmi explică doar pe sărite, şi nu întotdeauna ce aş fi vrut eu să aud. Însă era frumos şi ungurii au avut întotdeauna o imagine de intelectuali superiori românilor din multe puncte de vedere. Aveau săpun străin la toaletă, şi chiar hârtie igienică, obiecte cu care Oskar pleca întotdeauna în buzunar. Într-o zi am găsit o gaură în mijlocul săpunului, şi prin gaură trecută o sforicică, înnodată, celălalt capăt fiind legat de ţeava de la calorifer. Oskar m-a chemat să o văd, de fapt, consultându-se cu mine dacă ar fi cazul să deznoade sforicică, să o smulgă, pur şi simplu,  niciuna dintre cele  variante de  înainte. Nu minte ce soluţie  .

Mergeam, însă, la ARLUS, pe Batistei. Cred că aveau şi bibliotecă, însă nu ştiam rusă în asemenea măsură încât să trec de uşă ei, dar sala de spectacole, mare, cu cele mai moi şi mai comode fotolii din Bucureşti, din catifea, era de mare interes. Aveau şi pian, erau concerte şi, parcă, şi filme. Ruşii nu erau deloc bine văzuţi în elita studenţească, şi în cea intelectuală, în general, însă cultură lor era foarte apreciată, mai ales marea literatură, muzica, şi chiar o bucăţică de cinematografie. Însă, în mod special, era respectată performanţă lor academică în ştiinţele fundamentale, în matematică şi în fizică îndeosebi. Matematica şi fizica de top-top se învăţau din faimoasa colecţie de cărţi roşii, via franceză, trimise în toate ţările comuniste. Şi în ştiinţă experimentală stăteau bine, şi în câteva ramuri de ştiinţe aplicate.
 
Acum, scriind, cred că îmi aduc aminte şi de o bibliotecă sau chiar un centru cultural italian, la fel şi unul spaniol, însă doar din povestiri, nu cred să fi intrat.
 
Seară, însă, se stabileau întâlnirile, cele din timpul zilei erau ocazionale, mai degrabă. Se mergea în grup mai peste tot. La film rar de tot reuşeai să intri fără bilet, însă la teatru şi la concert se găseau întotdeauna soluţii. Modă zilei erau Teatrul Mic şi Teatrul Foarte Mic, Nationalul şi celelalte intrau la cultură generală. De multe ori aşteptai cu groază întrebarea de după: “Ei, ia spune, ce ai înţeles de aici?” şi întrebarea venea de fiecare dată, fulgerătoare, necruţătoare, cristal-clear, fără putinţă de eschivă, niciodată nu a lipsit. Cei care aveau un răspuns mulţumitor după întoarcerea de la Blow-up, de la un film de Tarkovski, de la Godot sau de la un Alban Berg erau adevărate vedete în ziua respectivă…

La restaurant nu se mergea aproape niciodată, şi nu doar din lipsă banilor. Nu prea existau restaurante mici, toate erau mari şi foarte mari şi nu aveai ce face acolo. Se mergea la terase, însă, şi doar pentru suc şi bere. Nici nu am fi putut merge pentru altceva, pentru că nu era ce. După film, teatru, concert sau terasă, discuţiile continuau în cămine sau pe la câte cineva acasă, dacă găseam loc.
 
La politehnisti, cei mai respectaţi, elită, erau electroniştii, automatistii şi cei de la Aeronave, adică facultatila la care mulţi mergeau din pasiune, şi nu doar pentru o diplomă, la care se intră cel mai greu şi la care se învaţă cel mai mult. Electroniştii formau un grup distinct faţă de ceilalţi şi făceau şi eforturi să se individualizeze şi să-şi construiască o identitate de grup, ceva asemănător cu Arhitectura. Se organizaseră bine, aveau un fel de club al lor, construiau sau reparau diverse lucruri din care le mai ieşeau şi nişte bani, ştiau să desfacă un casetofon, un video sau chiar un Spectrum fără să-l strice. Şi clădirile separate de ale celorlalţi îi ajutau să-şi scoată brandul şi cultură organizaţională în evidenţă, deşi, din alte puncte de vedere era un dezavantaj. Şi electroniştii aveau cele mai numeroase şi mai dese legături cu cei din tabără intelectualilor, de departe. Şi automatistii aveau câte ceva, însă aerienii cel mai puţin.

Urmau Electrotehnica, Energetica şi Chimia Industrială, cam pe acelaşi nivel. Apoi, mai jos, TCM-ul, urmaţi de Maşinile Agricole. Ultimii erau cei de la Metalurgie, se consideră că ajung acolo cei care erau convinşi că nu au şanse să intre nici măcar la TCM, că să nu mai vorbim de electrice.
 
Politehnistii scoteau la înaintare vitalitatea, virilitatea, rezistenţă fizică şi tehnicile sofisticate de trecere a examenelor, criterii plasate spre vârful sistemului lor de ierarhizare internă. Chefurile din Regie erau celebre în toată ţara, nu doar în Bucureşti. Cele de trei zile intrau la diverse, mai degrabă, în folclorul studenţesc erau înregistrate câteva care depăşiseră săptămâna. Grupul Vouă atunci şi acolo a apărut, şi a avut un succes fulminant.

„Aici nu se vinde nimic!”

O altă trăsătură distinctivă a politehnistilor era comerţul care se făcea în facultăţi, însă, mai ales, în cămine. Cine nu a trăit atunci şi acolo nu-şi poate imagina febrilitatea. Se cumpăra şi se vindea orice: piese de orice (tranzistori, leduri, scule), casete video şi audio, mâncare, bere, reviste, anticoncepţionale, fiţuici şi sisteme de copiat, locuri în cămin, scutiri medicale, bilete la teatru, toate serviciile imaginabile, de la transcriere de cursuri la serviciul la cantină în locul cuiva care îşi permitea să plătească un înlocuitor. Aproape că nu era cameră în cămin la care să nu găseşti câte ceva. Fiindcă nu puteai să-ţi faci reclamă ca în zilele noastre, advertisingul era pe dos, de fapt, pentru că cei câţiva care nu făceau comerţ anunţau asta public, cu un bilet mare pe uşă: “Aici nu se vinde nimic!”

Nu ştiu nici acum dacă acest comerţ era tolerat de către comunişti, dacă era tolerat parţial, scăpat de sub control sau or fi fost alte raţiuni şi calcule la mijloc, fiindcă în alte părţi erau foarte stricţi, doar mărţişoarele şi cărţile ce mai erau tolerate, însă şi acelea cu discreţie. însă de ştiut se ştia, chiar cu detalii, şi asta aveam să aflu într-un mod neaşteptat şi fără loc de interpretare. Eu vindeam cărţi, le cumpărăm mai ieftin şi le vindeam mai scump, pe atunci se ştia exact cu cât se poate vinde fiecare carte în parte, în funcţie de autor, de tiraj, de anul apariţiei, de raritate. Mai mult, ştiam dinainte şi care sunt cărţile care urmau să apară, făcuserăm rost de planul editorial pe un an înainte şi ştiam când să ne aşezam la coadă la librărie că să apucăm unul dintre cele câteva preţioase volume care se puteau vinde, peste o luna, la un preţ cel puţin dublu, triplu sau chiar mai mult. După câţiva ani am ajuns şi la ediţiile bibliofile, şi atunci am aflat, fără să vreau, ce era în spatele celor câţiva bătrânei, ponosiţi şi invalizi (unul dintre ei), cei mai mari şi aproape singurii bibliofili ai Bucureştiului.

Dar nu de la ei am aflat ce am aflat, ci de la un general din armată, cu fiul căruia făceam meditaţii la matematică. Se vede treaba că era în mai multe locuri decât ne spunea nouă, sau ca, oricum, ştia mult mai multe decât se credea. într-o zi când m-am dus la meditaţii, mă ia deoparte şi îmi spune să-mi bag minţile în cap, să fiu atent că am depăşit nişte limite şi că să nu mai vând cărţi, sau să le vând la o scară mică şi cu discreţie. Şi atunci mi-a spus autorii şi titlurile aproape tuturor cărţilor mai importante pe care le vândusem în ultima vreme, ba pentru unele dintre ele şi cui (unuia, Dinu Patriciu, de pildă, căruia îi vândusem un mare dicţionar de arhitectură Viollet-leDuc), de m-a lăsat mai întâi cu gură căscată, apoi cu o sudoare rece pe şira spinării.
 
Cei care îşi mai aduc bine aminte sunt rugaţi să mă corecteze sau să mă completeze, când e cazul.
 
Cum e acum nu ştiu, s-or fi schimbat lucrurile. Tare aş vrea că unii din generaţia mea să completeze tabloul schiţat de mine aici, şi cei din generaţia momentului să scrie despre cum arată lucrurile astăzi, cum s-au reaşezat ierarhiile. Cine ştie, poate se pot face şi nişte predicţii despre următoarea generaţie…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite