Doctorate pentru toţi

Pe vremuri, în epoca democraţiei populare, se folosea frecvent sintagma „ştiinţa pentru toţi”. Existau şi o revistă şi o colecţie de carte cu acest titlu, ales anume ca să sugereze nu numai buna intenţie a „popularizării”, ci şi ideologia dreptului fiecărui cetăţean de a avea acces la un domeniu rezervat - pe vremea exploatatorilor - numai unor privilegiaţi ai soartei.

Evoluţia vieţii academice de la noi mă îndeamnă să propun un imperativ simetric: doctorate pentru toţi! De ce să ne mai încurcăm în proceduri, în „criterii”, în „comisii” (de etică sau de specialitate), în standarde învechite. Să facem din doctorat „un bun al întregului popor”, un drept acordat democratic tuturor românilor. De ce ar fi trebuit să refuzăm aprozaristului Genică Boerică titlul de doctor în drept? Dar lui Dinel Staicu (cel care a avut umorul să-şi intituleze „contribuţia”: „Economia subterană în perioada de tranziţie la economia de piaţă în România”). De ce să nu ne intereseze ce gîndeşte Nicolae Mischie despre „Deontologia funcţionarului public”? Sau Robert Negoiţă despre „criza economico-financiară şi impactul acesteia asupra echilibrului social”? Avem antecedente încurajatoare. Elena Ceauşescu (absolventă a patru clase elementare) era şi ea doctor.

Dar nu numai politicienii s-au dedulcit la „elitisme” universitare. Suntem nedrepţi cu ei, dacă nu aruncăm o privire şi în ograda universitarilor înşişi. E plin de „prof.dr.doc” şi printre „cadrele” facultăţilor de profil. E plin de conducători de doctorate cu doctorate neclare sau direct suspecte. Cum mi-a spus odată dl profesor Ioan Bondrea de la Universitatea sibiană, cîtă vreme facem din titlul de doctor o condiţie imperativă a promovării academice, nu e de mirare că toţi vînează acest titlu ca pe o formalitate cochetă, de agăţat la butonieră, ca pe un ornament, cvasi-birocratic, al carierei profesionale (şi financiare…).

Ar fi, prin urmare, mai cinstit, mai puţin demagogic, să acordăm, din oficiu, titlul de doctor, de la bun început, oricărui absolvent de şcoală medie. Altfel, vom fi vinovaţi de discriminare. Începutul e deja făcut. Aflu că avem deja zeci de mii de „doctori”. Sau că 44 dintre cele 49 de universităţi de stat existente la noi au căderea să „consacre” doctori (în vreme ce numai 13% dintre cele 4000 de instituţii echivalente din SUA au acest privilegiu…). Una peste alta, Robert Negoiţă avea dreptate să spună, cînd a fost acuzat că şi-a adjudecat un titlu fără acoperire, că „toată lumea o face”!

Lăsînd gluma la o parte, este evident că „doctoratul” - înţeles ca performanţă academică de vîrf - se află într-o profundă criză de statut. Nu e vorba atît de epidemia de plagiate cu care ne confruntăm de mai multă vreme. E vorba de o radicală deplasare de sens, care pare să fi ocultat definiţia tradiţională a termenului: încununare a unui îndelungat şi tenace efort ştiinţific, avînd ca rezultat o idee nouă, sau un unghi nou de vedere asupra unei probleme vechi. Esenţială este, deci, dimensiunea contributivă a lucrării, componenta ei de originalitate şi de consistenţă profesională. Cu alte cuvinte, nu e suficient ca o teză de doctorat să nu se alcătuiască prin compilaţie sau furt. Ea poate fi o teză slabă, în speţă nevalidabilă, chiar dacă nu trişează grosolan, prin copiere nătîngă, fraudă, fals.

Ocupaţi să pescuim dovezi de plagiat, uităm să evaluăm sporul propriu-zis de cunoaştere al textului propus, adică exigenţa de fond a calificării academice pe care un doctorat o presupune. Şi dacă n-ar fi vorba de plagiat, e puţin plauzibil ca cineva de genul lui Gabriel Oprea, cu vizibile dificultăţi de manevrare a limbii române, să fie capabil de mari performanţe universitare. De curînd, aflu că domnul Tobă, fostul ministru de Interne acuzat de palgiat (după o încercare de „inocentare” semnată de alt „doctor” incert pe nume Marin-Claudiu Ţupulean) a depus o contestaţie către „forurile competente”, plagiată ea însăşi după modele pre-existente. Dar pentru orice om de meserie e limpede că, începînd de la titlu, teza dlui Tobă e suspectă: „Poliţia română - forţă de stabilitate şi securitate. Optimizarea managementului de cooperare internaţională în vederea combaterii ameninţărilor neconvenţionale”. Dacă această formulare ar fi fost folosită pentru un articol triumfal în fosta „Scânteie” sau pentru un raport pe garnizoană, ea n-ar fi sărit în ochi. Dar tonul nu e al unui program ştiinţific, ci al unui birocratic limbaj de lemn. După cum nici titlul lucrării de doctorat măsluite de dl Victor Ponta („Curtea Penală Internaţională”) nu sună a disertaţie contributivă, ci a capitol de manual.

Vin acum la problema „plagiatului” în cazul dnei Laura Codruţa Kövesi. Consiliul General al CNADCU a stabilit că nu se poate vorbi de plagiat decît pentru aproximativ 4% din ansamblul tezei sale de doctorat. O discuţie savantă despre procentul „admisibil” de fraudă într-un asemenea caz mi se pare fastidioasă. Mult mai grav mi se pare verdictul „tehnic” al aceleiaşi comisii, care recomandă nepublicarea lucrării, dat fiind că ea se situează „sub standardele de calitate ale unei teze de doctorat”. Prin urmare, potrivit experţilor consultaţi, avem de a face cu o teză ratată. Un motiv suficient pentru anularea ei.

În ce mă priveşte, sunt un suporter al ofensivei necomplezente pe care dna Kövesi o desfăşoară de ani buni împotriva corupţiei autohtone. Cîtă vreme e plin de infractori, e ridicol să ai reacţii de genul: „DNA exagerează!” Pot accepta că, ocazional, ies la lumină inadecvări procedurale, excese, abuzuri. Dar cînd buba e purulentă, e deplasat să deplîngi „pripa” sau stîngăciile vindecătorilor. Pe de altă parte, tocmai pentru că instituţia condusă de dna Kövesi funcţionează pe principiul moralităţii riguroase, al judecăţii severe, este inacceptabil să fim confruntaţi, la nivelul conducerii ei, cu abateri vădite de la acest principiu. Dna Kövesi avea oricînd la îndemînă amenda onorabilă: să-şi ceară scuze şi să renunţe la titlul de doctor. E trist că n-o face şi că se expune, astfel, unei penibile fisuri de credibilitate. E trist, e contraproductiv, e greu de înţeles. Rezultă că a căzut în capcana descrisă de Robert Negoiţă: „m-am lăsat dus de modă; toată lumea o face!”.

Dacă te miri cine capătă, te miri cum, titlul de „doctor”, de ce să nu-l obţin şi eu?! E, în fond, un mod de a nu lua în serios o învestire, pe care alţii o dobîndesc cu greu, prin muncă asiduă. Păcat! Încă o instituţie vitală a încropelii noastre democratice alunecă în clar-obscur. O superficială ambiţie academică curăţă calea pentru foarte eficiente ambiţii politico-finciare şi pentru malversaţiuni lucrative. Aşa că revin la propunerea de mai sus: decît atîţia doctori problematici, mai bine o decizie radicală, prin care se acordă titlul de „doctor” întregului nostru popor, „eroic şi martir” (vorba - ironică - a lui Adam Michnik despre poporul său). Votez pentru!