Cum puteţi ajunge la Stanford şi Harvard

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ceremonie de absolvire la Harvard Business School. Sursa: arhiva personala
Ceremonie de absolvire la Harvard Business School. Sursa: arhiva personala

A început un nou an şcolar, cu emoţii şi cu zarvă. Este încă un prilej pentru a dezbate situaţia disperată a sistemului românesc de educaţie – un subiect despre care nu vorbim niciodată prea mult, având în vedere uriaşa sa miză: pregătirea celei mai importante resurse a acestei ţări, oamenii săi.

Sau în cuvintele lui Marian Staş: „România pe bune începe cu şcoala pe bune”. Discuţiile din ultimele săptămâni nu sunt însă despre valorile în jurul cărora trebuie reconstruit acest sistem sau despre adaptarea curriculum-ului la evoluţiile social-economice, ci, din păcate, despre incapacitatea politrucilor cu pixul în mână de a asigura o infrastructură de bază elevilor noştri, fie că vorbim de manuale pregătite la timp sau de şcoli sigure. Este un nou eşec al statului român, la vârful căruia domnesc prostia şi hoţia şi care dovedeşte (a câta oară?) că nu este pregătit să gestioneze sistemul nici măcar în forma sa actuală.

Pentru a ilustra toată această stare de fapt, nici că se putea un exemplu mai grăitor decât îndemnul părintesc al deputatului PSD Călin Matei, absolvent de patru facultăţi conform CV-ului său: „Nici mie nu mi-a fost draga şcoala,ca la majoritatea dintre voi. Da nu am avut ce face, tot ca majoritatea dintre voi! Pana la următoarea vacanţa ,pune-ţi mâna pe carte, fiţi cuminţi şi nu fumaţi in budă! Succes!” Ca la examenul de capacitate, rămâne să identificaţi erorile din textul reprodus întocmai. 

Dar ce aşteptări privitoare la reforme structurale sau politici vizionare putem avea de la cei care conduc statul român când în Capitala ţării, din 420 de şcoli şi grădiniţe, doar 22 au autorizaţie pentru securitate şi incendiu? Ni se răspunde de către dl. Tudose că asta este un moft sau o simplă scăpare birocratică. Cine răspunde oare în cazul unei tragedii? Şi cât ne încălzeşte o declaraţia aruncată în vânt când ne trimitem în fiecare zi copiii să studieze în clădiri neautorizate? Soluţiile cu care vin aleşii noştri, precum compendiul cu 12 materii, sunt rezolvări tipice modului de gândire a celor care ne-au condus până acum: improvizaţii pe ultima sută de metri şi idei creţe experimentate pe elevii români, toate acestea pe banii noştri. „Las-o bă că merge şi aşa”. Halal exemplu pentru cei care, într-o bună zi, vor trece de pe băncile şcolii pe piaţa muncii, sau chiar în sectorul public, unii în funcţii de decizie. Să vedem dacă şi cine va mai rămâne în România să îşi urmeze visurile...şi să ne plătească şi nouă pensiile (pilonul 1 şi, mai nou, 2).

Cândva în toamna anului trecut am susţinut o prezentare la Colegiul Naţional Petru Rareş din Piatra Neamţ. În faţa a peste 100 de elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, am început cu o întrebare: „Cine doreşte să rămână în Piatra Neamţ după absolvire?” O singură mână ridicată. „Dar în România?” Mai puţin de o treime.

O ţară în care cel mai mare vis al unui tânăr este să plece este condamnată la dispariţie.

Soluţia nu este să-i ţinem cu forţa acasă sau să-i ardem la buzunar dacă îndrăznesc să plece, după cum a propus, culmea, chiar Academia Română. Soluţia este să-i ajutăm să ajungă cât mai sus posibil, să aibă acces la cea mai bună educaţie din lume şi să găsim soluţii de a-i aduce înapoi acasă pe termen mediu şi lung. Prin Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) am propus încă din 2013 o strategie naţională de sprijinire a întoarcerii în ţară – SMART Diaspora. Fără exagerări şi fără falsă modestie, documentul e făcut ca la carte şi predat la cheie: cu o bază de date de bune practici ale altor state, cu un set de 10 recomandări, cu ministere şi instituţii responsabile. Guvernele care s-au succedat în ultimii cinci ani nu au considerat că este o prioritate să aducă România de dincolo de graniţe acasă. Soluţiile există, trebuie doar voinţă şi pricepere de a le pune în aplicare.

Spun din capul locului că nu sunt de acord cu cei care blamează tot sistemul de educaţie din România, cu toate bubele sale binecunoscute (de la infrastructură la plagiat). Sunt şi aici şcoli foarte bune şi profesori remarcabili (în prezent sunt doctorand bursier la ASE Bucureşti). Dar nu recomand nimănui să refuze şansa de a studia în străinătate la cel mai înalt nivel.

Acest articol este pentru cei care vor să plece din România pentru a studia în străinătate. Sper că cei mai mulţi vor vrea şi vor putea să revină acasă după terminarea studiilor. Ca absolvent de Stanford şi Harvard, am avut şansa de a experimenta un sistem de educaţie construit în jurul studenţilor şi pentru studenţi. Multă lume mă întreabă cum am ajuns acolo. Anul acesta, în primele zile de şcoală, vă împărtăşesc câteva idei, cu gândul la viitorul pe care îl aveţi în faţă.

În primul rând, nu uitaţi că niciun vis nu e prea îndepărtat. Se spune că dacă un vis nu te sperie, nu e suficient de mare. Dacă vrei să ajungi la oricare dintre marile universităţi ale lumii, te asigur că nimeni şi nimic nu îţi va garanta succesul: nici rezultatele de până în prezent, nici inteligenţa, nici banii. Există doar două certitudini: vei reuşi doar dacă vei încerca şi doar dacă vei munci pe brânci pentru asta.

N-am să uit niciodată ce m-a întrebat o elevă după una dintre prezentările susţinute: „Domnule Burduja, toate bune şi frumoase, dar ştiţi ce înseamnă să nu aibă încredere în mine nici măcar părinţii mei, care îmi spun că n-am nicio şansă...?” Este cea mai importantă lecţie pentru voi toţi cei care vreţi să ajungeţi sus: să aveţi curaj. Să nu lăsaţi pe nimeni să vă impună limite, nici măcar pe părinţii voştri, ca în cazul elevei pe care am amintit-o. Limitele nu există, iar singura încredere de care aveţi nevoie este în forţele proprii. În ultimii 10 ani, am cunoscut personal şi am ajutat sute de tineri români să fie admişi la universităţi din străinătate. Toţi aveau ceva în comun: îşi depăşiseră propriile temeri că ar putea eşua.   

Apoi, trebuie să ştiţi că aveţi enorm de muncă. Nicio mare satisfacţie nu poate veni fără muncă pe măsură, iar admiterea la o faculate de top nu face nici ea excepţie. Marile universităţi sunt unele dintre cele mai competitive medii din lume: de exemplu, anul acesta Stanford University a admis numai 4,8% din totalul de 44.073 de candidaţi, iar Harvard a admis 5,4% din totalul de 39.506 de candidaţi. Dincolo de orice teorie conspiraţionistă pe care aţi auzit-o, admiterea – şi parcursul academic ulterior – se bazează doar pe valoarea şi pe munca voastră.

Până acolo, însă, totul porneşte de la voi. Primul şi cel mai important pas în procesul de admitere este cel de soul searching: „cine sunt?” Pentru a ajunge la o universitate de top, trebuie ca rezultatele voastre să vă recomande, iar oamenii care sunt cei mai buni în ceea ce fac sunt cei care muncesc din pasiune. Identificaţi întâi această pasiune. Faceţi o muncă de introspecţie şi găsiţi valorile care vă definesc şi vă motivează: să contribuiţi la dezvoltarea unei comunităţi, să reduceţi inechităţile din societate, să găsiţi un tratament nou pentru cancer, să contribuiţi la gestionarea schimbărilor climatice, să vă ajutaţi semenii printr-o nouă invenţie etc.

Auto-cunoaşterea este crucială. Este ceea ce susţine şi Cosmina Dorobanţu, în articolul său despre cum a ajuns să studieze la Oxford. În cazul meu, totul a plecat de la momentul Revoluţiei din 1989. Deşi nu aveam nici 5 ani, impactul acelor zile a fost decisiv. N-am cum să uit imaginea părinţilor mei plângând de bucurie, cu tatăl meu într-o şubă muncitorească şi banderola tricoloră la braţ. Am simţit atunci ceea ce au simţit milioane de români: speranţă. Au urmat însă 27 de ani de deziluzii. După toate experienţele trăite în cenuşiul anilor 90, am ştiut că vreau să-mi dedic viaţa acestui ideal: recâştigarea speranţei din decembrie 1989 pentru toţi românii, într-o Românie aşa cum ne-o dorim. Poate vi se pare un gând naiv, bizar sau prostesc, mai ales în contextul României de azi. Este, însă, ceea ce mă defineşte şi ceea ce explică deciziile pe care le-am luat pe parcursul anilor.

Ingredientul secret al oricărui dosar de admitere de succes este tocmai acest fir narativ al vieţii fiecăruia, un factor mai important pentru comisia de admitere decât scorurile la teste, calitatea eseurilor, scrisorile de recomandare, sau notele de la şcoală. Pentru a aprecia gradul de compatibilitate cu respectiva comunitate, evaluatorii vor urmări să distingă o poveste coerentă: de unde aţi plecat, unde sunteţi, unde vreţi să ajungeţi şi cum poate să vă ajute în acest parcurs absolvirea acelei universităţi. Asta nu înseamnă că restul dosarului nu contează. La orice universitate de top, toate elementele trebuie să fie cât mai aproape de nota maximă (de la rezultatele academice de până în prezent la recomandările profesorilor sau angajatorilor), dar într-o competiţie globală cu cei mai buni povestea personală pot face cu adevărat diferenţa.

După tot acest proces de soul searching, vă sfătuiesc să luaţi legătura cu toate cunoştinţele pe care le aveţi şi studiază deja sau au studiat la o universitate din străinătate. Puneţi-le întrebări cât mai multe şi mai diverse. Vor fi bucuroşi să vă ajute. În cazul meu, eu o aveam pe sora mea, care a absolvit Magna Cum Laude Boston University. Găsiţi-vă un mentor şi nu ezitaţi să cereţi ajutorul. Dacă nu cunoaşteţi pe nimeni care să vă poată îndruma, apelaţi la Liga Studenţilor Români din Străinătate şi la programul lor de mentorat. Este creat special pentru cei ca voi, care doresc să urmeze cursurile unor universităţi din străinătate. Catalogul membrilor LSRS este o altă resursă preţioasă, pentru că vă permite să căutaţi între cei 13.000 de membri studenţi/absolvenţi în ţările şi la universităţile de interes.

În continuare, este obligatoriu să vă informaţi cu privire la toate aspectele proceselor de admitere şi studiu. Faceţi o cercetare extinsă asupra opţiunilor de studiu, cum sunt facultăţile, ce profesori predau acolo, ce cursuri există. Pentru ca o aplicaţie să aibă şanse de reuşită, trebuie ca din aceasta să reiasă că ştiţi totul despre acea universitate, până la nivel de exemple de cursuri la care aţi dori să vă înscrieţi. Ulterior, identificaţi care sunt abilităţile cerute şi dezvoltaţi-le. Am mai spus-o şi în alte rânduri, universităţile de renume îşi propun ca studenţii lor să ştie să scrie, să citească şi să vorbească, obiectiv pe care ar trebui să şi-l însuşească rapid şi şcolile din România. Par deprinderi banale, dar vă asigur că a şti să scrii o lucrare ştiinţifică, să citeşti rapid pentru a parcurge cursuri de sute de pagini de pe-o zi pe alta, sau să vorbeşti în public sunt abilităţi greu de dobândit, dar esenţiale pentru a avea succes în mediul academic de peste hotare (mai ales în SUA).  

Nu în ultimul rând, vreau să demontez un mit: la universităţi de top se intră doar dacă te cheamă Bush sau Clinton sau dacă ai bani. Nimic mai fals. Pare ciudat, mai ales în comparaţie cu o societate unde banii sau pilele reprezintă tot mai des reţeta succesului. Am petrecut şapte ani în mediul academic american. Pot spune cu mâna pe inimă că totul acolo este pe merit. Eşti bun, ai rezultate. Nu eşti bun, nu te menajează nimeni, indiferent cine eşti. Din păcate, genul ăsta de „argumente” nu servesc decât în a-i descuraja pe tinerii din România care îndrăznesc să viseze la continuarea studiilor lor peste hotare.

Chiar dacă taxele de şcolarizare sunt într-adevăr mari, astfel de instituţii de învăţământ îşi propun să-i atragă pe cei mai buni, indiferent de statutul lor social, nu pe cei mai bogaţi. Există numeroase programe de burse care vă pot ajuta să urmaţi cursurile unor facultăţi de top. Chiar eu am fost beneficiarul a două astfel de burse atunci când am aplicat la programul de dublu masterat de la Harvard Business School şi Harvard Kennedy School. Mai nou, graţie eforturilor Ligii Studenţilor Români din Străinătate, există companii private care se obligă să suporte financiar şcolarizarea unor tineri dotaţi, cu condiţia întoarcerii în ţară şi a angajării în cadrul companiei respective, pentru o perioadă. În decursul anilor, am întâlnit zeci sau poate sute de tineri care au rezolvat problema lipsei de finanţare prin tot felul de idei creative: unii au făcut crowdfunding, alţii au apelat la rude şi prieteni, alţii au făcut împrumuturi, alţii au mers cu scrisoarea de admitere la tot felul de firme (şi au avut succes nu doar la multinaţionale, ci şi la companii româneşti mai mici). Din nou, nu vă impuneţi limite.

Pentru a ajunge sus de tot, aveţi nevoie de un vis mare. Urmaţi-l, aveţi încredere în voi şi, dacă va fi suficient de puternic, vă va motiva suficient pentru a depăşi orice obstacol. Poate vi se par cuvinte prea mari. Sau poate vă inspiră. În oricare dintre variante, am o provocare pentru voi: încercaţi! Doar aşa veţi ajunge să faceţi exact ce nu reuşesc cei care încă ne conduc: să reuşiţi prin muncă şi merit.

A contribut Alin Iliescu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite