Vara trecută, mă plimbam prin grădina părinţilor, bucurându-mă de vremea frumoasă, de revederea familiei, de zilele pe care urma să le petrec în Timişoara. "Cosmina! Eşti acasă!" Tot timpul uit că în România, vecinii sunt omniprezenţi. Nu o cunosc prea bine pe vecina din dreapta. Ştiu că tata îi dădea ore de fizică când eram mică şi ea venea să îmi dea injecţii. Mă aşteaptă la gard şi când mă apropii, îmi pune o întrebare de care m-am împiedicat de multe ori: "La ce liceu să dea fiul meu ca să ajungă la Oxford?"

Sunt de patru ani jumate la Oxford. Am terminat un masterat, iar acum îmi fac un doctorat în economie. La 14 ani, nu-mi stătea gândul la Oxford. Îmi făceam planuri să dau la drept, undeva în ţară. La 18 ani, nici atât. Îmi găsisem un job în Chile, care consta în număratul broaştelor ţestoase de pe o plajă. Nu aş fi fost plătită, dar aş fi avut cazarea şi masa asigurate şi aş fi lucrat pentru un scop nobil: conservarea unei specii de animale pe cale de dispariţie. Planul cu Chile, din păcate, nu s-a materializat. N-am reuşit să fac rost de bani pentru biletul de avion. Dar nici planul cu facultatea de drept nu a devenit realitate. La 18 ani, nu-mi doream încă 4 ani de şcoală. Vedeam în faţa mea o lume mare, plină de necunoscut şi de provocări. În lumea asta îmi doream să plonjez, cu capul înainte. Şcoala o ştiam prea bine. Avusesem, timp de 12 ani, parte de teme, examene, premii şi probleme. Ce puteam să mai învăţ de la şcoală?

Am fost singura elevă din clasa mea care nu a mers la facultate imediat după terminarea liceului. E o poveste pe care o repet tuturor mămicilor care mă întreabă cum pot ajunge copiii lor la Oxford şi pe care niciuna dintre ele nu vrea să o audă. Ca părinte, vrei să ştii că există o reţetă a succesului, pe care copilul tău o poate urma cu uşurinţa cu care urmăreşti o reţetă în cartea de bucate. Patru ani de informatică, doi de meditaţii la engleză, şase luni de sport şi copilul e ca intrat. Le înţeleg frustrarea când aud povestea mea. Ca şofer, dacă vreau să ajung într-un oraş anume, sper să mi se recomande un drum cu o porţiune cât mai lungă de autostradă. Nu vreau să o iau pe drumuri lăturalnice, cu toate că pe drumurile acelea, prăfuite şi pline de gropi, aş învaţa cel mai bine să conduc.

În anul de după terminarea liceului, am lucrat ca voluntar în cadrul unui program pentru ajutorarea familiilor cu copii bolnavi de tuberculoză. În timp ce colegii mei de liceu mergeau la seminarii şi învăţau pentru examene, eu mergeam din casă în casă, ascultând poveşti. Oameni săraci, care vroiau să facă mai mult pentru copiii lor şi nu puteau. Familii despărţite, mămici îndurerate, copii care îmi săreau în braţe cu toate că nu mă cunoşteau. Vroiam să fac mai mult pentru ei. Baxul de ulei şi sacul de făină pe care le duceam erau ca un pansament minuscul aplicat pe o rană care ajunsese până la os. De ce nu aveau oamenii aceştia un loc de muncă? De ce nu aveau acces la servicii medicale de calitate? De ce nu aveau copiii ce mânca?

În casele acestor oameni m-am hotărât ce vreau să fac in viaţă; pe drumul lăturalnic. La 19 ani, am plecat la facultate în State. Găsisem ce puteam să mai învăţ de la şcoală. Vroiam să studiez economia. Îmi visam, când voi fi mare, să fiu cea care propune măsurile economice care sa corecteze dezechilibrele pe care le-am întâlnit la vârsta de 18 ani. Am citit sute de cărţi. Am scris zeci de eseuri. Am căutat cei mai buni profesori din lume care să mă înveţe unde s-a greşit în procesul de tranziţie din Europa de Est. Am ajuns la Oxford, nu fiindcă m-a sfatuit cineva ce profil să îmi aleg, ci fiindcă mi-am descoperit pasiunea. Am avut un vis, al meu, şi mi-am propus să nu mai dorm liniştită până nu îl văd împlinit.

Mă gândesc că, la rândul lor, şi părinţii mei au avut un vis. Acum doi ani, în timpul ceremoniei în care am primit diploma de masterat la Oxford, i-am vazut mândri de mine şi sper că şi de ei. Probabil că au visat şi ei la momentul acesta, dar nu au lăsat niciodată visul lor să mă sufoce. M-au sfătuit, m-au susţinut, m-au încurajat, dar m-au lăsat să îmi aleg singură viitorul. Sper că, atunci când voi avea copii, să fac şi eu la fel. Să le dau libertatea să îşi găsească pasiunea. Să am rabdare şi încredere în deciziile lor. Să realizez că ei trebuie să fie îndrăgostiţi de ce ceea ce fac, fiindcă ei se vor trezi dimineaţa, timp de 40 de ani, să meargă la servici. Îmi veţi aduce aminte, când voi avea copii, că tot ce ar trebui să îmi doresc ca părinte este ca ei să se trezească fericiţi?