VIDEO Elevul Nicolae Manolescu nu voia să-nveţe imnul de stat

Criticul literar se declară afon şi spune că „din motive muzicale, şi nu politice“, în şcoala primară nu voia să-nveţe imnul schimbat, al Republicii Populare Române. Tatăl l-a sfătuit că „nu e o idee bună“ să nu-l ştie.

I-a plăcut şcoala, dar nu şi „schimbările politice" prin care trecea, şi din cauza cărora părinţii săi, amândoi profesori, au fost arestaţi, iar el a fost obligat să-şi schimbe numele după cel al bunicului matern. Foştii colegi de facultate spun că avea „mare succes la fete", dar el însuşi susţine că afla de pasiunile pe care le stârnea doar ani mai târziu, când îşi întâlnea pe stradă fostele studente. Nu regretă implicarea în politică din anii '90, dar nu ar mai candida azi sub niciun motiv. În schimb, i-ar trimite înapoi în bănci pe mai toţi politicienii români, ca să-i înveţe Limba română şi bunele maniere.

„Weekend Adevărul": Aţi început şcoala imediat după război, la Sibiu. Cum a fost?

Nicolae Manolescu: E adevărat, am intrat în clasa I în 1946. Am apucat doi ani „pe stil vechi", până la Reforma Învăţământului din 1948, adică am făcut ce se făcea şi înainte de războaie, între care şi Religie. În '48, în schimb, s-a terminat cu foarte multe dintre materiile pe care le făcuserăm noi. S-au simplificat toate foarte tare, scriitorii români au dispărut, mai rămăseseră numai vreo doi, chiar şi pentru clasele mici... Cel mai rău pentru mine, că n-am ureche muzicală, a fost că, după Imnul Regal, pe care cu greu îl învăţasem, a trebuit să-l învăţ pe cel al Republicii Populare Române! Cum vă spuneam: n-am ureche muzicală, nici voce, aşa că în decembrie '47, m-am dus la tatăl meu, care era profesor la Sibiu, la „Gheorghe Lazăr", şi i-am spus: „Eu nu pot să învăţ imnul acesta". Sigur că tata s-a gândit că n-am motive politice de refuz, şi nici nu erau, erau muzicale... Dar mi-a zis, pe un ton că-l ţin minte şi acum, că „nu e o idee bună"... M-am gândit că tatăl meu e un om serios, avea deja atunci vreo 50 de ani, aşa că ar fi mai bine să-l ascult. Ăsta a fost primul meu contact cu schimbările politice din învăţământ.

Cât de diferită era şcoala de atunci faţă de ceea ce ştiţi că se întâmplă acum în şcoală?

Diferenţa este enormă. Generaţia mea a avut, pe de-o parte, o imensă neşansă şi anume că noi n-am avut manuale, multă vreme, până târziu, în timpul liceului... La Română, de exemplu, chiar şi în anii de liceu am avut manuale „provizorii". Erau de fapt două volumaşe micuţe ce cuprindeau o descriere a literaturii române, până la o anumită dată... Din fericire, fără comentarii. Neşansa era că învăţământul nu se aşezase încă şi se ideologiza treptat. Şansa noastră a fost că din vechea gardă de dascăli foarte mulţi au rămas în şcoli. Sigur, unii au dispărut prin vârstă, alţii au intrat în puşcărie, cum au intrat şi ai mei, amândoi profesori... Am avut totuşi parte de profesori buni, chiar dacă n-am făcut o groază de lucruri, n-am făcut nici Biologie... În loc, era o disciplină care se numea „Bazele Darwinismului", un curs de îndoctrinare, în care totul era „tras" pe Darwin şi pe maimuţe, nu era absolut nicio nuanţă... Deci, una peste alta, am făcut o şcoală foarte amestecată, foarte contradictorie, doar zece clase. Am fost una din cele trei serii cu zece ani de şcoală în total: aşa că la 16 ani şi 9 luni eram student la Bucureşti.

Dintre evenimentele vremii, care vă amintiţi să fi stârnit preocupare, la şcoală sau acasă, în acea perioadă? Plecarea Regelui? Foametea? Zăpezile din '54?

Astea erau mai mult trăite şi mai puţin discutate. Discuţii în familie au fost puţine în toată epoca comunistă şi, oricum, mai târziu, după '60. Primul contact cu realităţile politice, cum vă spuneam, a fost cu imnul Republicii Populare Române. Dar zăpada din '54, din luna februarie, mi-o amintesc. Am trăit-o când am venit la Bucureşti pentru prima dată să-mi văd mama la un vorbitor...

Îngrozitor! Deja fuseseră arestaţi...

Erau în arest din '52. Şi a fost o nenorocire! Am plecat de la Râmnicu-Vâlcea, unde stăteam la bunicii care ne luaseră în custodie, pe mine şi pe fratele meu, iar la Vâlcea nu era deloc zăpadă. La Bucureşti a început nebunia, era cât pe-aici să rămânem blocaţi în Capitală, unde nu prea aveam unde să mergem... Eram şi cu fratele meu, care era foarte mic... După aceea, când m-am mutat în Bucureşti, în toamna lui '56, am stat într-un cartier unde locuise, de pildă, Ionel Teodoreanu şi îmi făceam cumpărăturile la magazinul unde murise el dintr-un infarct chiar în iarna lui '54. Aşa că primul contact serios cu scriitorii a fost, să zic aşa, cu fantoma lui Ionel Teodoreanu şi cu locurile pe unde umbla el să-şi facă cumpărăturile.

Profesorul Manolescu a fost mereu apreciat de studente

Cum aţi trăit sovietizarea şcolii, mai ales că dumneavoastră sunteţi de formaţie francofonă, iar mama dumneavoastră era chiar profesoară de Limbă franceză, i-a predat lui Virgil Ierunca... Aţi învăţat limba rusă în şcoală, de exemplu?

Da, am învăţat, cum să nu... Dar să ştiţi, din experienţa mea vă pot spune că rusificarea n-a fost niciodată atât de profundă precum se spune... Sigur, până la o anumită dată, au existat aşa‑numiţii consilieri sovietici ai Guvernului, care dictau de fapt cum să meargă treaba. Iar economia românească a fost foarte frânată de asta. Dar, în ceea ce priveşte şcoala, în afară de faptul că am avut limbă rusă obligatorie, din clasa a IV-a primară cred, timp de câţiva ani, mare lucru nu s-a întâmplat. Sigur, manualele, mai ales la ştiinţe, erau sovietice, traduse, ceea ce dădea naştere unor situaţii de-a dreptul caraghioase. Alexandru Ivasiuc mi-a povestit cum a fost dat afară de la Filosofie, repetând în gura mare, ca să îl audă toţi, nişte fraze dintr-o prefaţă la un manual de Psihiatrie sovietic. Aici se spunea că „spre deosebire de ştiinţa burgheză, ştiinţa sovietică înaintată nu numai că îi recuperează pe oligofreni, dar îi poate ajuta chiar să ajungă în înalte funcţii în partid şi în stat". Şi pe chestia asta s-a ales cu exmatricularea. N-a făcut decât să citească cu voce tare ceea ce acolo scria negru pe alb.

Ce ore vă plăceau?

Literatura, evident, iar profesorii noştri făceau educaţie cu adevărat, şi la Sibiu, şi la Râmnicu-Vâlcea. Am făcut la Sibiu începutul liceului şi apoi, cât ai mei au fost arestaţi, am trecut la Râmnicu-Vâlcea, am făcut trei ani acolo. Dar în ambele locuri făceam o şcoală foarte serioasă. Am un criteriu absolut infailibil pentru cât de serioase erau orele: la Fizică, de exemplu, nu înţelegeam nimic! Matematica, în schimb, mi-a plăcut foarte mult şi numai faptul că am avut în ultima clasă de liceu un profesor mai antipatic m-a determinat să mă duc spre Română. Ai mei au protestat, că ce caut eu... Amândoi predau Română după ce au ieşit din puşcărie. Tatăl meu, care făcuse Filosofie, şi mama mea, cu Franceza ei, nu mai aveau niciunul ore de specialitate. „Ce să faci cu Româna? Tu nu vezi ce literatură avem?!", îmi spuneau ei. În plus, am observat asta foarte târziu, abia acum un an, când s-a prăpădit mama, la 101 ani, am găsit păstrată - ea păstra tot, eu arunc tot - un dosar gros cu mai multe caiete de-ale mele, de la 11-12 ani...

Pe astea sper că nu le-aţi aruncat...

Da, acum le am, şi am constatat că eu atunci scriam foarte mult, poezie, romane, nu mai contează, am scris o groază. N-au nicio valoare, evident, dar am constatat un lucru: că toate romanele mele istorice erau inspirate, fireşte, de Sadoveanu, şi toate erau într-un spirit naţional nemaipomenit! Ce rusificare, ce sovietism? Deci se făcea Istorie naţională fără nicio reţinere în anii '52-'54...

"Primul contact serios cu scriitorii a fost, să zic aşa, cu fantoma lui Ionel Teodoreanu şi cu locurile pe unde umbla el să-şi facă cumpărăturile.''

"Matematica (...) mi-a plăcut foarte mult şi numai faptul că am avut în ultima clasă de liceu un profesor mai antipatic m-a determinat să mă duc spre Română.''

„M-au dat afară din facultate în '58"

Dumneavoastră înşivă aţi avut de suferit din cauza faptului că părinţii dumneavoastră fuseseră arestaţi?

Da, m-au dat afară din facultate în '58. Dar mi-a prins bine într-un fel, am învăţat şi eu pe ce lume trăiesc. Am stat un an şi o lună pe dinafară; cu ocazia asta m-au dat afară şi din UTM (n.r. - Uniunea Tineretului Muncitoresc), iar când m-au primit în facultate, au vrut să mă reprimească şi în UTM, dar am zis: „Nu! De data asta este pe vrute, iar eu nu mai vreau".

Dar cum aţi reuşit să fiţi reprimit la Filologie?

E o poveste foarte lungă. În parte nici eu n-o ştiam până mai acum câţiva ani; un fost adjunct de şef de secţie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, cum era denumit atunci, în jurul anilor '60, îl cunoscuse pe tatăl meu la Cernăuţi, după Primul Război Mondial. Tatăl meu fusese profesor la Cernăuţi pentru câţiva ani, pentru că acolo se plătea mult mai bine. El avea încă vreo şase-şapte fraţi, n-avea tată şi-atunci s-a dus acolo; jumătate de salariu îl dădea acasă, jumătate de salariu îl ţinea. Şi acest om, Ţugui, mi-a povestit că era la Comitetul Central când s-au produs şi exmatricularea, şi reînmatricularea mea. Istoria este halucinantă, pentru că au intervenit în povestea asta de la tot felul de personaje mici de partid, până la Petru Groza, care nu murise încă, era prim-ministru. Dar şi preşedintele Academiei şi tot felul de personalităţi, mobilizate de Andrei Oţetea, văr primar cu tatăl meu, şi care fusese reabilitat şi numit directorul Institutului „Nicolae Iorga" de Istorie. Era academician, profesor la Universitate, dar şi-a luat misiunea asta, extrem de riscantă, de a mă ajuta; nimeni nu făcea nimic pentru cei arestaţi în momentele acelea sau pentru copiii celor arestaţi... Dar el a reuşit să rezolve situaţia.

N-aţi ştiut nimic la momentul res­pectiv...

Eu atunci ştiam că el se ocupă, dar nu şi ce face. Şi tot aşa, am aflat mult mai târziu că în '62, când eu eram de un an în şomaj, că voiam să mă duc asistent la facultate şi nu mă primeau, am fost ajutat de Ion Iliescu, pe atunci responsabil cu Tineretul Comunist. Abia, în 1996, în campania electorală pentru prezidenţiale, am aflat de la jurnalişti că cel care m-a ajutat să devin asistent a fost Iliescu. Şi eu am zis: „Dacă el spune..." Dar m‑am interesat apoi şi am aflat că s-a dus George Ivaşcu (n.r. - directorul de atunci al revistei „România literară") la el... Şi acum, când mi-am scris „Memoriile", am făcut măgăria să spun „tânărul om de viitor de ieri, bătrânul om politic al trecutului de azi". Dar nu s-a supărat pe mine: mi-a citit cartea, mi-a dat un telefon, era deja obişnuit cu maliţiile mele. 

"Am aflat mult mai târziu că în '62, când eu eram de un an în şomaj, că voiam să mă duc asistent la facultate şi nu mă primeau, am fost ajutat de Ion Iliescu.''

„Blandianei i-am prefaţat volumul de debut"

„Weekend Adevărul": Unii vă reproşează perioada de la „Contemporanul", anii '62-'72. Cum a fost de fapt?

Nicolae Manolescu: A fost euforică, să zic aşa. La 23 de ani, să ţi se propună rubrica de cronică literară la cea mai importantă publicaţie culturală din România, între rubricile lui Călinescu (n.r. - George Călinescu) şi Piru (n.r. - Alexandru Piru), deci la loc de cinste, era un lucru extraordinar! Sigur, am apreciat acest lucru de la început, dar cu orgoliul tinereţii şi cu încredinţarea că este meritată onoarea aceasta. Eu stăteam la Câmpina; eram asistent la facultate şi făceam naveta, deci eu nu mă vedeam cu scriitorii. Până la sfârşitul lui '68, veneam de două-trei ori pe săptămână, aveam abonament pe tren, era foarte ieftin, călătorii nelimitate, era extraordinar. Aveam câte zece ore, timp de două zile pe săptămână, iar în rest nu stăteam în Bucureşti, iar asta mi-a folosit, pentru că nu mă duceam la şedinţe. Cred că n-am participat în toată viaţa mea universitară de până în '89-'90, decât la vreo trei-patru. Pe de altă parte, sigur că, necunoscând scriitori, eram foarte obiectiv şi rece. Aveam rar aşa câte un ecou: „L-ai făcut ţăndări pe cutare şi îi murise copilul cu o zi înainte". Am avut şi accidente din acestea, şi îmi părea rău, dacă ştiam poate că amânam sau nu scriam, dar nu ştiam, nimeni nu îmi spunea nimic...

V-aţi cunoscut cu Nichita?

Da, bineînţeles. El era anul IV când eu eram anul I. Bine, nu se uita el la boboci, nu publicase nimic încă, dar avea aşa, un statut... L-am cunoscut mai târziu. Am început să-i cunosc mai târziu pe cei din generaţia mea sau din generaţia de dinainte, cum ar fi Doinaş, Dimov, care erau mai mari cu 10-12 ani decât mine şi care au debutat totuşi după ce am început să ţin Cronica Literară. Aşa încât am multe cazuri în care am scris primul despre scriitori din generaţiile vechi, de pildă, despre Doinaş, despre Sorescu, Blandiana... Blandianei i-am şi prefaţat volumul de debut şi i-am făcut referat la editură - eram o forţă, nu? - la 25 de ani (zâmbeşte). Mi se cerea părerea dacă se poate publica volumul unei tinere poete al cărei tată făcuse puşcărie. Eu le-am spus că dacă cer părerea unui critic al cărui tată a făcut puşcărie, se poate. Şi se putea, era o perioadă bună.

Ce vă plăcea atunci?

Norocul meu a fost că am început să fac cronica aceasta într-un moment în care apăreau unul după altul poeţii, romancierii şi criticii generaţiei '60, generaţia mea, născuţi toţi cam între 1930 şi 1942. Faptul că eu nu am fost obligat să scriu despre toate ciurucurile literare de dinainte de '60, că erau foarte multe, toate romanele acelea nenorocite realist‑socialiste, a fost un mare avantaj, am putut să scriu aproape de la început despre cărţi bune. A fost o mare şansă, şi psihologic a fost o şansă, pentru că generaţia mea a intrat în literatură pe uşa din faţă şi acest lucru mi-a dat o anumită stare. Şi acum cred că generaţia noastră e mai senină decât generaţia '80, iar aceasta se datorează intrării în literatură pe uşa din faţă.

Cum vi se par studenţii de astăzi? Mai citesc?

Da, mai citesc. De fapt, niciodată n-au citit toţi. E adevărat că acum citesc mai puţini, în măsura în care există mult mai multe de citit. Iar acum ai şi Internetul, şi televizorul, sunt şi filme, e şi muzică... Dar să ne gândim  şi că noi avem acum, după un calcul pe care l-am văzut în „România literară", vreo 700.000 de studenţi în ţară, la toate universităţile, de stat şi private. Pe vremea mea erau de zece ori mai puţin. Ori eu sunt mulţumit dacă dintr-o serie îmi ies, să spun aşa, şase-şapte care citesc şi unul‑doi buni, care intră în cultură, devin scriitori şi-aşa mai departe. Am avut cam în fiecare serie cel puţin unul-doi buni, iar unii din ei, foarte citiţi. Dar la cursurile inaugurale, de tradiţie călinesciană, le spun studenţilor: „Gândiţi‑vă bine! Asta este o facultate care se face foarte uşor, nu există severitatea din altă parte... Are o singură chestie absolut îngrozitoare: trebuie să citiţi. Uitaţi-vă: pe colţul acela e Geologia-Geografia, pe colţul celălalt e Matematica, sunt doar 30 de metri. Acum vă duceţi acolo, nu mai staţi aici dacă nu vă place să citiţi, pentru că e o tortură să citeşti dacă nu-ţi place". Bineînţeles că nu mă ascultă nimeni... (râde)

Credeţi că viitorul va fi cel al cărţilor în format electronic? Credeţi că va reuşi D'Artagnan să fie la fel de aventuros şi în format e-book?

De ce nu? Pe de altă parte însă, odată trecut valul acesta, al dezvoltării tehnologice, o să ne dăm seama că plăcerea de a citi o carte pe hârtie, şi nu pe suport electronic, nu poate fi concurată de nimic. Odată cu dezvoltarea suportului electronic, am văzut în Franţa că au reapărut cărţi la Gallimard, aşa cum erau odată, cu coala aceea de 20 de pagini, netăiată, pe care trebuie să o tai chiar tu, cu un coupe-papier şi rămâne aşa, un pic franjurată, şi cu hârtia aceea un pic galbenă, o hârtie mai groasă, nu ca asta, albă, lucioasă şi penibilă... Aşa cum era odată la Mercure de France, la Gallimard... Acestea nu sunt numai pentru bibliofili, sunt ediţii curente, dar care... de ce au apărut acum? S-a făcut o compensaţie şi ele satis­fac o nevoie pe care cartea electronică nu ţi‑o dă. Pe mine mă enervează cartea electronică, e o drăcie pe care o citeşti ca la televizor! Pe mine mă oboseşte. Cartea e altceva, o iau cu mine, mă plimb, nu stau tot timpul pe scaun, mă doare şi fundul până la urmă, în loc să mă doară capul... Nu e OK. Trebuie să am posibilitatea să mă mai întorc, să mai fac nişte însemnări pe margine. Eu am cărţile mele; când am reluat „Baltagul" în „Arca lui Noe", scrisesem deja monografia despre Sadoveanu cu vreo şase ani înainte, am vrut să recitesc romanul, pentru că era altă perspectivă. Dar nu am mai găsit volumul pe care îl citisem. M-am dus la bibliotecă şi am luat unul de acolo, imaculat. Nu-mi plăcea deloc, nu înţelegeam nimic, pentru că nu-mi găseam însemnările... Şi până nu mi‑am găsit cartea cu mâzgălelile mele, rânduri subliniate etc., n-am putut să scriu. 

"Mi se cerea părerea dacă se poate publica volumul unei tinere poete al cărei tată făcuse puşcărie. Eu le-am spus că dacă cer părerea unui critic al cărui tată a făcut puşcărie, se poate.''

"Pe mine mă enervează cartea electronică, e o drăcie pe care o citeşti ca la televizor! Pe mine mă oboseşte.''

„Habar nu am ce «priză» aveam la fete"

Legenda spune că în facultate aveaţi „priză" la fete şi că eraţi omul solicitat să daţi sfaturi colegilor care nu se descurcau la fel de bine. E adevărat?

Nu, n-am dat niciodată niciun sfat... Iar în ceea ce priveşte „priza", lucrurile stăteau cam aşa: ani de zile după ce o tânără din acestea de care vorbeaţi absolvea, mă întâlneam cu ea pe stradă cu căruciorul cu copilul sau cu burta la gură. Şi-mi spunea că „vai, ce mult m-a iubit în facultate!" Şi eu îi răspundeam că „acum îmi spune?" Deci habar n-am ce „priză" aveam eu la ele. Ele aveau o anumită priză la mine, recunosc, că erau fete foarte drăguţe, dar strict în limite profesionale, în măsura în care, ca profesor, nu-i dădeam notă mai mare dacă era frumoasă, îi dădeam notă mai mare dacă era deşteaptă! Că tot am vorbit de Ivaşcu, a venit odată la mine, la un examen, şi l-am rugat să mai stea două minute, că nu terminasem. Şi aveam în faţă o domnişoară studentă, o frumuseţe de fată. A lucrat în televiziune după aceea, ani de zile, nu spun cine. O splendoare, brunetă‑brunetă şi cu nişte ochi albaştri colosali. Până căsca gura. Cum căsca gura, numai prostii debita. Şi eu i-am spus că n-am nicio iluzie că la toamnă va şti mai bine şi că îi dau 5 numai ca să nu o mai văd. Şi Ivaşcu îmi dădea picioare pe sub masă să o mai chem şi la toamnă. Deci cam asta a fost cu „priza". (zâmbeşte)

"Aveam în faţă o domnişoară studentă, o frumuseţe de fată. A lucrat în televiziune după aceea, ani de zile, nu spun cine. O splendoare, brunetă‑brunetă şi cu nişte ochi albaştri colosali. Până căsca gura. Cum căsca gura, numai prostii debita.''

„Ce e aceea libertate dacă abuzezi de ea?"

Pentru că suntem în an electoral şi pentru că dumneavoastră aţi fost unul dintre intelectualii implicaţi în politică, în anii '90... V-aţi mai întoarce pe această scenă?

Nu!

V-aţi retras în 2000, n‑aţi mai candidat sub nicio formă...

Şi sunt fericit că am avut ideea de a mă retrage acum 12 ani, nu mi-ar fi plăcut deloc viaţa politică de azi. Ca să nu mai spun că nu mai am nici rezistenţa fizică necesară. Îi admir pe cei care se duc la televiziuni şi stau pe-acolo câte patru-cinci ore pe zi ca să explice de ce i-a luat DIICOT sau DNA. Asta e la modă acum!

Dar calitatea dezbaterii cum vi se pare? I-aţi trimite înapoi la şcoală pe mulţi dintre cei pe care îi vedeţi la televizor sau pe scena politică?

Pe toţi! Ce calitate, că în primul rând nu e dezbatere! O dezbatere presupune nişte puncte de vedere informate, autorizate, întemeiate, bazate pe ceva. Pentru mine, dreptul şi libertatea sunt asociate cu un al treilea termen, şi anume responsabilitatea. Ce e aceea libertate dacă abuzezi de ea? În Franţa, limbajul nepotrivit a pierdut alegeri. Lionel Jospin, socialistul, a pierdut alegerile în faţa lui Chirac, acum două-trei mandate, numai pentru că s-a scăpat într-un cerc de prieteni şi a spus despre Chirac că este obosit, uzat şi bătrân. Acum, succesorul lui, François Hollande, face aceeaşi eroare spunând într-un cerc de ziarişti apropiaţi, dar care bineînţeles că şi-au făcut meseria, că „Sarkozy este un «tip jegos»". Şi a pierdut automat 10 puncte în sondaje. Deci asta arată o anume cultură politică! Dacă s-ar aplica asta la noi, cred că n‑ar mai intra nimeni în Parlament. Or, noi asta facem, ne strângem de gât la televizor în direct, „zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă". Un citat din Lenin. 

CV            

- Ambasador la UNESCO
- Numele: Nicolae Manolescu (născut Apolzan)
- Data şi locul naşterii: 27 noiembrie 1939, Râmnicu-Vâlcea
- Studiile şi cariera:
- 1962 - Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti
- 1963 - asistent la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti
- 1962-1972 - „Contemporanul", cronică literară
- 1972-1989 - „România literară", cronică literară (în 1990 devine directorul revistei)
- 1991 - preşedinte al Partidului Alianţa Civică, membru al Convenţiei Democrate Române
- 1997 - membru al Academiei Române
- 1997-2000 - realizator al emisiunii „Profesiunea mea, cultura", la Pro TV
- 2000 - se retrage din politică
- 2005-prezent - preşedintele Uniunii Scriitorilor
- 2006-prezent - ambasador al României la UNESCO
- Locuieşte: la Paris şi Bucureşti