Soluţia este în...clasă!

Cred ca avem nevoie de altceva, mai profund şi mai realist, ceva ce nu ţine de guvern, de politic sau de context. Cred că este necesară o schimbare a paradigmelor în care gândim educaţia şi şcoala, elevul şi învăţarea, evaluarea şi finalităţile din procesul educaţional.

Zilele trecute OECD a publicat rezultatele de la ciclul PISA 2012 şi am avut din nou ocazia să constatăm  cu tristeţe că elevii noştri se situează pe ultimele locuri... Nu, nu este o noutate! Ştiam acest lucru încă din 2000, când România a participat pentru prima data la o testare PISA.

Şi atunci, ca şi acum, am fost ocupanţii ultimelor locuri. Şi acum, ca şi atunci şi ca de fiecare dată când s-au publicat rezultatele am început să acuzăm, să blamăm, să găsim sau să inventăm scuze şi să căutăm vinovaţii. La 13 ani de la prima participare rezultatele sunt aproape la fel.

Prin urmare, reacţiile ce au urmat (pentru că de măsuri, strategii şi politici concrete în această direcţie nu poate fi vorba) nu au produs niciun efect pozitiv. Profesorii acuză guvernele, care au plasat şi continuă să plaseze educaţia şi copiii pe ultimele locuri în ierarhia priorităţilor lor, ceea ce, evident, conduce la „performanţe” ce ne poziţionează elevii pe ultimele locuri! Profesorii noştri predau fără asumarea rolului de actori cheie în procesul de învăţare şi spun că elevii nu învaţă şi, prin urmare, îşi merită locul. Cei mai mulţi dintre profesori sunt demotivaţi, nemulţumiţi şi neîncrezători, lipsiţi de pasiunea învăţării şi fără speranţă (şi au suficiente motive să fie aşa). Dar, cel mai trist este că toate aceste lucruri sunt duse în clase şi transmise elevilor. Un profesor demotivat, nemulţumit şi frustrat nu poate motiva copiii să vină la şcoală şi să înveţe. Un profesor lipsit de entuziasm nu poate inspira copiilor încredere şi speranţă în viitor.

Pe de altă parte, părinţii nu ştiu încă (după 13 ani) despre ce este vorba în aceste teste, care este rostul lor şi, prin urmare, nu le acordă prea mare atenţie. Vinovaţii pentru rezultatele copiilor sunt profesorii, spun ei. Pentru părinţi, mai importante sunt examenele de înscriere în clasa a V-a la o şcoală de elită, decât testele internaţionale (PISA, PIRLS, TIMSS) care evaluează în ce măsură elevii folosesc cunoştinţele în situaţii de viaţă reală, au competenţele necesare pentru a învăţa şi aplica ceea ce învaţă. Ei nu ştiu că elevii trebuie pregătiţi în primul rând pentru viaţa reală şi nu au înţeles că învăţământul obligatoriu nu înseamnă doar să mergi la şcoală 10 ani, ci acumularea obligatorie a cunoştinţelor corespunzătoare celor 10 ani de şcoală şi formarea acelor competenţe cheie ce le vor permite elevilor să-şi continue studiile, să se formeze pentru a trăi în societate ca persoane împlinite şi responsabile. Reacţia societăţii aproape că nu există, ea reducându-se la câteva articole sau postări pe Facebook care fie lovesc în profesori, fie îî consideră pe elevi vinovaţi şi ... cam atât. Reintrăm repede în rutina educaţională românească încoronată de lozinci care ne dau iluzia că avem un învăţământ de elită şi ne amintim de subiect la ... următoarele teste sau examene când, din nou, câteva valuri mici ating problema ...

Nu, acestea nu sunt soluţii! Sunt doar scuze care nu rezolvă problema! Şi totuşi, ce este de făcut, de unde trebuie să începem, cum şi mai ales cine trebuie să facă ceva? Desigur, ministerul are principala responsbailitate în ceea ce priveşte politicile şi strategiile în educaţie, dar, din experienţa ultimilor 23 de ani de democraţie, observăm că acesta eşuează în mod constant...  Apoi, guvernul şi autorităţile locale sunt responsabile pentru asigurarea resurselor financiare şi materiale care s-au dovedit a fi insuficiente şi incorect alocate. Prin urmare, a clama continuu şi obsesiv aceleaşi lucruri nu cred că va produce vreun efect care să conducă constant şi consecvent la  îmbunătăţirea situaţiei în care este sistemul de educaţie.

Cred ca avem nevoie de altceva, mai profund şi mai realist, ceva ce nu ţine, în primul rând, de guvern, de politic sau de context. Cred că este necesară o schimbare a paradigmelor în care gândim educaţia şi şcoala, elevul şi învăţarea, evaluarea şi finalităţile din procesul educaţional. Schimbările de paradigmă trebuie să vizeze, în primul rând redefinirea rolului profesorului, care trebuie să accepte că fiecare copil este important, să-şi asume responsabilitatea învăţării în clasă şi să creeze o atmosferă care promovează şi susţine învăţarea, să relaţioneze cu elevul, să-l încurajeze şi să-l susţină în mod constant. Predarea trebuie să producă învăţare pentru toţi copiii, la fiecare oră. Una dintre principalele cauze ale rezultatelor slabe ale elevilor noştri este faptul că ei nu înţeleg sarcinile de lucru, nu înţeleg ceea citesc. Ei vin la şcoală dar nu învaţă. Altfel spus, cei mai mulţi dintre elevii noştri sunt analfabeţi funcţional: citesc şi nu înţeleg, nu fac conexiuni cu ceea ce ştiau dinainte, nu-şi pot formula un punct de vedere cu privire la textul lecturat şi nu sunt în stare să-şi exprime opinia (lucru confirmat de toate testele internaţionale la care România a participat). 

Şcoala trebuie să devină un loc atractiv pentru copiii noştri şi, deşi ştim că nu este deloc aşa, nu facem nimic în acest sens. Un studiu la nivel european ne spune despre copiii români că ei se consideră a fi cei mai nefericiţi, iar rezultatele PISA 2012 spun că mai mult de 70% dintre  elevii români se simt singuri la şcoală. Pare exagerat, dar aşa este! Am avut curiozitatea să întreb câţiva elevi de la o şcoală considerată bună, „de câte ori aţi fost întrebaţi în ultima lună de unul dintre profesorii voştri, cum îţi merge, ţie ca persoană?” Răspunsul... ”nu m-a întrebat nimeni! Dar în ultimele două luni sau în acest an şcolar? Răspunsul a fost acelaşi: nu m-a întrebat nimeni”. Am continuat, „de câte ori ai fost solicitat să pui o întrebare?” Răspunsul... ”niciodată!”.  Am continuat, din nou, „câte întrebări ţi-au fost adresate ţie, ca elev în clasă?” Am avut răspunsuri diferite. De la „nicio întrebare” până la „doar atunci când mi s-a pus o notă”. Cum să nu te simţi singur atunci când tu exişti în clasă doar pentru a primi o notă în catalog şi nici asta nu e sigur că se întâmplă, pentru că poţi primi nota şi fără a răspunde la vreo întrebare directă într-un semestru întreg...

Mai mult, elevilor români nu le place şcoala. Ca să ne convingem de acest lucru este suficientă o discuţie informală cu elevii. Profesorii ştiu acest lucru (iar dacă nu sunt convinşi ar trebui să-i întrebe pe elevi de ce absentează atât de mult de la şcoală), ştiu şi părinţii, toata lumea ştie!

Cu toate acestea, continuăm să ne comportam ca şi cum lucrurile nu ar fi deloc aşa. Finlanda are ca principiu fundamental în educaţie, asumat de către TOŢI profesorii,  „FIECARE copil este important”. Danemarca este ţara în care profesorii şi-au asumat un motto simplu „Este distractiv la şcoală!”. În Republica Moldova se vorbeşte de „şcoala prietenoasă”, un concept introdus şi susţinut de copii şi luat în serios de către profesori în clasă şi în şcoală.

Care o fi motto-ul nostru, al profesorilor din România?

În toate cele trei exemple, profesorii au mai înţeles ceva, şi anume, că ei trebuie să colaboreze, să fie parte ai aceleaşi comunităţi de practică în care împărtăşesc aceleaşi valori, principii şi idealuri educaţionale.  Au înţeles că în şcoală învăţarea este mai importantă decât competiţia, încurajarea mai eficientă decât critica sau ironia, iar ei, profesorii sunt modele pentru copii.

Aceste câteva lucruri nu ţin de politicile ministerului, de direcţiile de acţiune ale inspectoratelor şi nici de planurile manageriale ale directorilor. Ele ţin de fiecare profesor care este în clasă. Dacă profesorul înţelege că este acolo pentru copii şi că nu are ce cauta în clasă dacă nu a înţeles acest lucru, dacă el este gata să schimbe paradigmele educaţionale în care gândeşte şi acţionează oră de oră, dacă el doreşte să facă din fiecare oră de predare una de învăţare pentru toţi copiii, dacă el are curajul să facă schimbarea, atunci ea se va produce şi va fi una autentică, de durată şi aducătoare de speranţă pentru copiii noştri. Pentru că, în final, victimele a ceea ce facem sau nu facem azi, sunt copiii, din nefericire!

Credinţa mea este că sala de clasa trebuie să fie locul de unde încep schimbările din educaţie, iar ca acest lucru să se întâmple este necesar ca profesorii, care sunt inima sistemului de educaţie, să accepte provocarea şi responsabilitatea transformării, de dragul copiilor noştri! Aşadar, soluţia este...în clasă!