1. La şcoală facem EDUCAŢIE, mai presus de orice. De-aia-i şcoala şcoală, să EDUCĂM copiii cu care lucrăm clipă de clipă şi să ne EDUCĂM pe noi înşine, deopotrivă
  2. Nu facem meditaţii pe bani, cu copii de la clasele la care predăm
  3. Nu facem meditaţii pe bani, cu copii de la clasele la care predăm (da, 3 e la fel cu 2)
  4. Nu evaluăm cu dublu standard. Dăm 10 când avem de dat 10 şi 3 când avem de dat 3, nu aiurea, pe dos, dezonorant şi descalificant profesional
  5. Nu încheiem medii de 5 trase de păr. Pe şleau: nu dăm o căruţă de 3 şi 4 la început, şi, la urmă, dăm atâţia de 8, 9, 10 cât sunt necesari pentru a evita corigenţa, ca să nu ne asumăm percepţia de profi ai dracului şi să ne stricăm vara cu cele corigenţe – mai urât, ca să primim bomboane sau cafea de fitze sau, vaii!, euroi, pentru optarii, nouarii sau decarii pe care-i avem de dat ca să salvăm, malonest, corigenţa vizibilă din cosmos
  6. Nu facem pe deşteptul / deşteapta gratuit, ca să ne defulăm în public propriile frustrări şi complexe. Suntem conştienţi de valoarea noastră şi ne pregătim beton acolo unde nu ştim, să fim meseriaşi desăvârşiţi ai profesiei didactice
  7. Nu-i învăţăm pe copii cum să memoreze orice, ca orbeţii. Îi învăţăm, în schimb, să gândească logic şi să analizeze critic ceea ce noi predăm, formându-şi propriile convingeri, deopotrivă corecte factual şi consolidate prin argumentele pro/contra formulate de ei înşişi
  8. Nu intrăm în clasă la 15 minute după ce s-a sunat şi nu ieşim cu 10 minute înainte de pauză
  9. Nu vorbim la telefon, nu dăm sms-uri, whatsapp-uri, facebook-uri şi alte alea asemenea, în draci, în oră, când avem a preda, a asculta şi a da note
  10. NU FACEM MEDITAŢII PE BANI, CU COPII DE LA CLASELE LA CARE PREDĂM. Cu nici un chip! E ruşine fără margini! Şi, da, 10 e la fel cu 3 şi cu 2!...
 

Posibil ca o mulţime de cauze ale trădării decalogului meu să fie externe: sistemul, cancerul politic din şcoli, picioare în ghips rupte de alţii, alea-alea. Nu cu de-alde astea am eu treabă, ci cu exerciţiul dur de integritate faţă de noi înşine, adică acolo unde ne facem de ruşine pe mâna noastră şi unde nu mai putem da vina pe nimeni. Scheletele noastre din şifonierele noastre. Călcâiul lui Ahile-propriul nostru călcâi. Lipsa noastră de caracter şi de competenţă, nu ale celui / celei de lângă mine. Propriile noastre vulnerabilităţi. Paiele din ochii noştri, nu bârnele din orbitele celor de lângă noi.

Iar dacă toate cele zece enunţuri sunt ADEVĂRATE, toate-toate fără excepţie!, în ceea ce ne priveşte pe fiecare în parte – este ADEVĂRATNU FAC MEDITAŢII PE BANI, CU COPII DE LA CLASELE LA CARE PREDAU!... etc. – atunci mai avem o licărire de speranţă să scoatem Şcoala din paradigma ei comunistoidă, odată pentru totdeauna. Nasol e că, dacă ratăm unul-două-trei... enunţuri din decalog, împăraţii goi suntem noi înşine - la fel micii elefanţi noştri roz, mari cât casa, la fel scheletele noastre din şifonierele noastre. Toate ne vor bântui fără istov, iar noi, ştiind prea bine că despre NOI e vorba în propoziţie înainte de toate, (ne) vom sabota conştient acţionând cu jumătăţi de măsură otrăvite, pretinzând că împăratul e îmbrăcat, elefanţii sunt out, iar scheletele sunt doar în închipuirea noastră bolnavă - ştiind bine că e fix invers. Vae nobis!...

Timpul va proba.