Gheorghe Burnei, medic: „În sala de operaţii se produce Revelaţia“

Medicul Gheorghe Burnei (59 de ani), şeful Clinicii de Ortopedie Pediatrică de la „Marie Curie“, din Bucureşti, povesteşte cazuri complicate din carieră, când spune că pacientul a fost salvat prin graţia divină.

Este greu sau poate imposibil să îl răsplăteşti pe un om pentru că ţi-a salvat viaţa. Ce ai putea să-i oferi, în semn de recunoştinţă? Pacienţii salvaţi de medicul chirurg Gheorghe Burnei sunt copii, şi părinţii lor îi aduc icoane, drept mulţumire. Aşa că biroul doctorului este tapetat cu icoane din argint, din lemn, pictate pe sticlă, sculptate, şi cu toate formele şi culorile la care te poţi gândi. Fiecare dintre ele semnifică o viaţă salvată. Dar, spune Burnei, nu medicul este eroul acestor intervenţii, ci doar instrumentul prin care lucrează Dumnezeu.

Citeşte şi:

Comentariu: Ceva pentru suflet

„Weekend Adevărul": Aveţi icoane peste tot în biroul dumneavoastră.

Gheorghe Burnei: Am aceste icoane pe care le vedeţi, şi mai am acasă mult mai multe. Oamenii vin la noi cu toată încrederea şi majoritatea - atât părinţii cât şi copiii  -  sunt credincioşi. După operaţie vin şi îmi oferă icoane, drept recompensă.

Asociaţi icoana cu chipul omului care v-a dăruit-o? Îi mai ţineţi minte pe fiecare dintre ei?

Nu s-au semnat pe ele, dar eu ţin minte exact de unde le am, pentru că aceste icoane mi-au fost aduse de pacienţii cu afecţiuni extrem de grave, şi viaţa lor era în pericol. Orice gest intraoperator putea duce la complicaţii sau chiar la deces.

Aţi avut o educaţie religioasă în familie?

Da, o educaţie primită de la mama mea. O vedeam în zilele de sărbătoare, seara şi dimineaţa, îngenunchind şi rugându-se la icoana Maicii Domnului. Ţin minte că mă pregăteam să mă duc la şcoală şi singura carte pe care o aveam în casă era Biblia. Mama o citea seara, când termina treburile gospodăreşti. Pe vremea aceea nu înţelegeam prea multe lucruri. Dar mi-am dat seama că morala unui om religios face din el un om cu caracter, care poate fi un model pentru ceilalţi.

Se poate spune că aţi observat o diferenţă între pacienţii care iau în discuţie divinitatea şi cei care nu?

Am avut surpriza să constat în ultimii 10 ani că majoritatea copiilor şi a însoţitorilor sunt credincioşi. Au pe marginea patului o icoană, şi cu aceşti oameni te poţi înţelege mult mai bine. Sunt cei care îşi lasă viaţa în mâinile chirurgului şi, în general, starea lor evoluează foarte bine. Eu am credinţa că în domeniul medical, mai ales în sala de operaţii, există momente sacre. Sala de operaţii este un sanctuar, unde se întâlneşte umanul cu divinul. Divinul se apropie prin graţie, iar umanul - prin veneraţie. Deasupra tuturor există Dumnezeu. Dacă în sala de operaţie, vine această veneraţie şi din partea pacientului, şi din partea doctorului, există posibilitatea ca acolo să se producă Revelaţia. Adică destăinuirea lui Dumnezeu în situaţii dificile. În intervenţiile mari te afli în postura în care nimic din ceea ce ştii sau din ce scrie în cărţile de specialitate nu se aseamănă cu ce e acolo. Numai această destăinuire îţi dă această inspiraţie, care aparent vine din partea ta.

Gheorghe Burnei spune că de multe ori a invocat Divinitatea în timpul intervenţiilor chirurgicale 

Vă aduceţi aminte de un astfel de moment, la care aţi fost părtaş?

În urmă cu două săptămâni am avut un caz cu o fetiţă de 15 ani. S-a prezentat la noi cu o diformitate gravă a coloanei vertebrale, o dublă scolioză toraco-lombară, cu o angulaţie ce depăşea 70 de grade. Trebuia operată. A fost o intervenţie ce a durat şapte ore. Noi am reuşit să redresăm diformitatea, apoi o parte din colegi au rămas să facă sutura la tegumente. La 30 de minute după ce am părăsit sala de operaţii, am primit apelul de urgenţă: pacienta făcuse un stop cardiac. Timp de 10 minute acestei fetiţe nu i-au funcţionat inima şi plămânii. Acolo a avut loc acest act de Revelaţie. S-au adunat patru anestezişti, cinci medici chirurgi, şi eu. În decurs de 30 de minute s-a reluat activitatea cardiacă. Dar, din cauza sângerării masive, se punea problema pierderii pacientei. Am discutat ce e de făcut. I-am făcut trei transfuzii, pentru că-şi pierduse tot sângele, de trei ori. S-a colectat sânge din tot Bucureştiul, cu Salvările. Nu aveam nicio soluţie în situaţia aceea. Aproape ne gândeam că am pierdut-o.

Ce s-a întâmplat apoi?

Am avut o străfulgerare, că pacienta nu trebuie operată din nou - se luase în discuţie o nouă intervenţie. Am crescut presiunea pe tuburi, ca să încercăm să oprim sângerarea. A fost un joc de presiuni, o improvizaţie de moment, care a oprit hemoragia. Am stat aşa, cu ea în Reanimare, până seara, la ora 21.00; eram nouă medici, şase asistente şi două infirmiere. Am reuşit să salvăm această fetiţă. A doua zi am vorbit cu ea. Dacă interveneam chirurgical din nou, o pierdeam.

Dumneavoastră vă rugaţi în timpul operaţiei?

Sunt momente când ai nevoie de această forţă divină. Şi când eşti conştient că ai nevoie, o implori. Să vă mai povestesc un caz. Un coleg de-al meu de la spitalul din Braşov m-a rugat să mă duc la spitalul de acolo, să văd un pacient. Era o fetiţă cu diformităţi greu de descris, de la poziţia capului, a trunchiului, a membrelor. Am zis s-o investigăm şi apoi vedem. M-am dus acolo s-o operez de două ori şi am zis de fiecare dată că ar fi mai bine să continuăm invetigaţiile. A treia oară când m-am dus era totul pregătit, sala de operaţii, medicul anestezist, totul. Când să mă ridic de pe scaun să intru în sală, am spus că nu e momentul să facem această operaţie.

De ce, aveţi o explicaţie?

Am simţit că nu trebuie, dar nu pot să explic cum sau de ce. Era o zi de sâmbătă sau duminică, medicii toţi veniseră de acasă, eu însumi venisem de la Bucureşti special pentru asta. Dar am zis nu. Atunci a fost un moment de Revelaţie, în care mi s-a spus: „Nu trebuie să faci această intervenţie". Şi nu am făcut-o. Ştiu asta acum, pentru că, la câteva luni după asta, am chemat fetiţa la Bucureşti, şi am operat-o aici. După patru intervenţii, fetiţa este pe picioarele ei, merge! Nu am o justificare pentru modul în care am acţionat atunci. Şi am avut multe astfel de situaţii, care mi-au arătat că există Dumnezeu. 

"În intervenţiile mari te afli în postura în care nimic din ceea ce ştii sau din ce scrie în cărţile de specialitate nu se aseamănă cu ce e acolo.''

"A fost un moment de Revelaţie, în care mi s-a spus: «Nu trebuie să faci această intervenţie». Şi nu am făcut-o. Ştiu asta acum.''

CV

- Doctorul inventator
- Numele: Gheorghe Burnei
- Data şi locul naşterii: 21 septembrie 1952, Brăneşti, Dâmboviţa
- Starea civilă:
- Căsătorit, doi copii
- Studiile şi cariera:
- În 1978 a absolvit Facultatea de Pediatrie, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila" din Bucureşti.
- În 1992 devine medic specialist al Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Marie Curie".
- A inventat fixatorul extern circular, cu care s-au făcut 52 de operaţii de alungire a membrelor la copii.
- Locuieşte în: Bucureşti.