„Dictatura părinţilor“. Ce este şi ce-i de făcut

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Numesc „dictatura părinţilor“ forma cea mai aberantă de manifestare, din partea acestora, a erorii fundamentale de atribuire. Pe româneşte: iese la iveală atunci când, conştienţi sau nu de performanţa slabă a copiilor pentru că, pur şi simplu, NU ÎNVAŢĂ pe bune, şi de prestaţia slabă a lor ca părinţi pentru că NU LE PASĂ pe bune, pun tunurile pe profesorii integri şi competenţi care au curaj să le pună în faţă oglinda propriilor lor neputinţe.

Dragi părinţi, vă rog respectuos să auziţi foarte bine ce vă spun EU acum, nu ce vreţi DUMNEAVOASTRĂ să auziţi. M-aş bucura să constataţi, de la bun început, că sunt cel mai acerb adversar al lipsei de profesionalism a profesorilor, acolo unde aceasta îşi face simţită prezenţa nefastă. La aşa ceva am toleranţă zero, fără parti-pris apriori. “Nu facem meditaţii pe bani cu copii de la clasele la care predăm” (copii, cu doi i) este, pentru mine, forma cea mai otrăvitoare de lipsă de caracter şi competenţă a profesorilor copiilor voştri, pe care am denunţat-o public aici (369 afişări, azi) şi aici (26017 afişări – tot azi). 

În limbaj economic, principiul analizei mele are nume: ceteris paribus. În acest text, ipoteza de lucru este că profesorii care predau copiilor dumneavoastră sunt integri (FOARTE integri – deşi a fi integru nu are grad de comparaţie: ori eşti, ori nu eşti!...) şi competenţi (FOARTE competenţi – idem!...) Sper că sunteţi de acord că, în anul de graţie 2017, în sistemul public al Educaţiei din România există, şi nu puţini, profesori integri şi competenţi pe bune – oameni care nu-şi vând indulgenţa pe doi arginţi calpi, doar ca să dea bine şi să nu agite apele conştiinţelor faţă cu adevărul nefardat. Aşadar, vestea proastă pentru dumneavoastră şi copiii dumneavoastră este că, pentru conformitate, acum nu mai aveţi pe cine altcineva da vina. Ce faceţi în acest caz?

(V-)am scris aici, acum trei ani, despre cum funcţionează povestea cu triunghiul erorilor fundamentale de atribuire, în triunghiul elevi-profesori-părinţi. Este în natura noastră umană ca, atunci când lucrurile ne merg nu aşa cum am vrea noi, să dăm vina pe tot ce ne înconjoară, mai puţin pe noi înşine. După cum, la fel, este în natura noastră umană ca, atunci când ne iese, să ne atribuim integral meritele reuşitei noastre.

Să revin la cestiune. Părinţi cu spatele la zid, într-o dublă ipostază dublu inconfortabilă: unu, copiii lor nu învaţă, punct; doi, ei fie nu pot să facă tot (TOT!...) ce au de făcut ca părinţi pentru a remedia situaţia, fie nu vor – fie nu le pasă, tot punct. Vaaai, cum aşa?!... Părinţi cărora nu le pasă de copiii lor – aici, în eterna şi fascinanta noastră mioritică?!...

De fapt, le pasă cu străşnicie de ceva: copiii lor să ia note mari-mari-mari, sau, în cel mai rău caz, de trecere – cu orice preţ!... Nu contează câtă carte ştiu, dă-o-n mă-sa de carte pe bune. NOTA contează. MEDIA contează. POLEIALA contează. Nu substanţa. FORMA, nu FONDUL. Pentru că, în adânc, în fond, rânjeşte, crud, adevărul hidos: cât din cartea pe care copilul nu o ştie pe bune are drept cauză direct corigenţa ori repetenţia mamei, tatălui ori amândurora la disciplina PĂRINTE RESPONSABIL?

Şi atunci începe "ofensiva defulării" - "dictatura", adică. Cum „să facem” să fie bine să fie ca să nu fie rău? O ciocolată? O atenţie? O meditaţie? O... reclamaţie uşoară, poate? Păi, n-ar fi mai simplu aşa: ce-ar fi “să facem” în aşa fel încât copilul să înveţe sistematic, onest, constant? “Să facem” în aşa fel încât copilul să-şi facă temele – la fel, sistematic, onest, constant? “Să facem” în aşa fel încât să luăm feedback-ul corect şi riguros al profesorilor drept fix ceea ce e: o cale prin care şcoala şi familia con-lucrează onest, spre binele copiilor. Păi, şi?... O atenţie, o meditaţie… Nimic? Păi, nu!... Nu tocmai ce ziserăm că suntem integri şi cu niciun chip "nu facem meditaţii pe bani cu copii de la clasele la care predăm"?

Păi, daaa, da’ asta cu învăţatul pe bune e nasol!... Cum adică, nu “trebuie” să memorăm pe de rost teorie şi formule şi “modele de probleme”, cum facem peste tot altundeva? Nu. Cum adică, “trebuie” să învăţăm să gândim şi să ne folosim creierele pentru raţionamente logice? Da. Cum adică, nu putem copia? Nu. Ăăăăă, nasol!... Mami, tati, uite ce-mi face profu' / profa – mă stresează emoţional de mai am puţin şi intru în depresie!... Daaaa? Bineee!... Las' că am io grijă - grrrrhhh!...

Şi, pac, la războiu’ – doar e democraţie, ce mă-sa, şi e dreptul meu să scriu orice mă poate deroba de corigenţa / repetenţia la disciplina PĂRINTE RESPONSABIL!...

Pac, la războiu’, pe româneşte înseamnă aşa: filmăm cu camera ascunsă; înregistrăm fără acordul nimănui; trunchiem convenabil; scriem la director, inspector, parchet, minister, guvern, parlament, aracip, protecţia copilului, avocatul poporului, combaterea discriminării, ziare, televiziuni, twittere, feisbucuri... ; deschidem acţiuni în instanţă; mergem până la Înalta Curte, rezervându-ne dreptul la cireaşa de pe tort pe numele său... CEDO!...

Nu iertăm nimic-nimic-nimic din arsenalul kafkian – orwellian contra naturii profunde a EDUCAŢIEI sistematice, oneste, constante, în loc să optăm pentru alternativa naturală, infinit mai puţin costisitoare şi în interesul major al copilului: asumarea rolului de PĂRINTE RESPONSABIL faţă de COPILUL pe care pretindem că-l iubim şi recadrarea conversaţiei de familie pe făgaşul firesc al ÎNVĂŢĂRII. Învăţarea, cred cu tărie, e infinit mai preferabilă pe termen lung, delaţiunii. Şi mai profitabilă, zic statisticile internaţionale. Rata de rentabilitate a investiţiei în educaţie e mare tare: 8-30%. Cât ziceaţi că ar fi rata de rentabilitate a investiţiei în delaţiune?!...

Şi încă una, de conştiinţă, în context: dragi părinţi inflamaţi inutil pentru o cauză eronată, imaginaţi-vă că mergeţi la doctor şi acesta vă pune un diagnostic real, pe care refuzaţi să-l acceptaţi (“nu-i adevărat, nu mi se întâmplă mie!...’ – negare îi spune, în terminologie psiho!...) – ce faceţi, strângeţi medicul de gât şi/sau îi faceţi plângeri multi-penale doar pentru că v-a spus adevărul pe care n-aţi fi dorit să-l auziţi pentru nimic în lume?!...

La urmă, ca întotdeauna, întrebarea pedagogică fundamentală: dragi părinţi furnizori de "dictatură fără obiect", ce lecţie transmiteţi copiilor voştri în acest fel? Repet contextul neipotetic al argumentului meu: copiii nu învaţă, profesorii lor sunt integri şi competenţi, le dau feedback-ul meritat, fără distorsiuni, iar dumneavoastră vă asmuţiţi la gâtul profesorilor – copiii dumneavoastră ce învaţă de aici?

Şi, tot la urmă, ca întotdeauna, pilda poetică a lui Odysseus Elytis:

Toate frunţile libere

Iar ca sentiment

Un cristal

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite