Aşa cum arată şcoala astăzi, aşa va arăta societatea  mâine. Prost

Este poate cea mai gravă eroare a guvernării din ultimii ani. Pentru că grevează  viitorul ţării noastre pe mulţi ani de acum înainte. O fi adevărat că „guvernanţii ne vor proşti?” Aveam exemplul unor ţări precum Japonia, Coreea de Sud, Finlanda, Singapore, şi altele, care au investit în educaţie şi au nivelul de trai pe care îl ştim cu toţii. Cel puţin Japonia investeşte anual 10-12% din PIB în sistemele educaţionale, şi ce PIB!

Doar banii nu rezolvă mare lucru. Fără o filosofie de ansamblu, o concepţie bazată pe experienţa ţărilor avansate, pe mecanisme care să urmărească eficienţa cheltuirii banilor,  România nu va reuşi să aşeze şcoala la baza societăţii următorilor 15-25 de ani.

Cum stăm acum

40% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeţi funcţionali. Nu pot înţelege, interpreta, explica ceea ce citesc. Sunt tinerii care peste 10-20 de ani ar trebui să susţină economia ţării, să performeze în justiţie, educaţie, sănătate, administraţie, cercetare, etc. Cum va arăta societatea românească de mâine, sprijinită pe analfabeţii funcţionali de azi? Prost, cum să arate.

Nu avem meseriaşi, am început să importăm forţă de muncă superior calificată din alte zări, China, Vietnam, Serbia, etc. Şcoala noastră profesională aproape că nu există, cu 20% din cohorta  de elevi, în timp ce în Germania învaţă 70% din cohortă. Ce speranţe să ne facem la o evoluţie pozitivă a economiei, a investiţiilor, fără o piaţă muncii în care antreprenorii să-şi găsească forţa de muncă necesară? Nicio speranţă! Şi, pe cale de consecinţă, nici într-un nivel de trai mai bun.

Abandonul şcolar la cote de alarmă. Suntem la coada Europei cu un abandon şcolar de 18-20%. Pentru că nu avem un mediu atractiv de învăţare, pentru că diplomele nu mai reprezintă o garanţie pentru intrarea în piaţa muncii, pentru că nu există mai multe trasee educaţionale care să se potrivească personalităţilor elevilor.

Examenele de absolvire pun în evidenţă o situaţie jalnică: doar 50% procente de promovare, iar un milion de tineri au urmat liceul degeaba, în ultimii 8-10 ani. N-au luat examenul de Bacalaureat sau nici nu s-au prezentat. Iar daca luăm în calcul şi fraudele care n-au dispărut cu totul, apreciez la 40% promovarea din şcoala românească.

Arhitectura instituţională şi curriculară este aceeaşi de 50 de ani, deşi în anii 90  am schimbat fundamental contextul social, economic, politic, cultural.

Un exemplu care arată unde suntem. În timp ce în şcolile din alte ţări la clasa a V-a se învaţă înmulţiri, împărţiri, calcule şi probleme elementare, iată ce li se cere elevilor noştri din clasa a V-a:

Provoc părinţii, inclusiv pe cei cu studii superioare, să rezolve acest exerciţiu de clasa a V-a. Cui foloseşte acest gen de exerciţiu? Îi goneşte pe copii de la şcoală, iar cei care rezistă se consideră incapabili să facă faţă cerinţelor şcolii şi nu învaţă nici ce ar putea să înveţe, în condiţii normale.

Am prezentat aici un alt manual de clasa a V-a, manualul de biologie.

Acestea sunt câteva dintre trăsăturile esenţiale ale şcolii româneşti de azi. Şi nimeni dintre cei care ne conduc nu înţelege, nu se sesizează, nu trece la măsuri drastice pentru remedierea situaţiei dramatice în care se află şcoala. Adică nici parlamentul, guvernul, ministerul Educaţiei, instituţiile din subordinea  ministerului Educaţiei. Toţi zac într-o nepăsare vecină cu nesimţirea.

Finanţarea. Bani sunt puţini, dar şi aceia cheltuiţi aiurea, fără mecanisme de control şi urmărire a eficienţei cheltuierii lor. Mai nou, finanţarea a trecut de la primării, care serveau, cât de cât, interesele comunităţii, la ministerul Educaţiei, care aplică finanţarea per-capita indiferent de cerinţele şi particularităţile locale.

Ce este de făcut?

Depolitizarea. Cea mai cruntă eroare pe care o face clasa politică este atunci când consideră că lipitorii de afişe de ieri, pot deveni miniştrii de azi. Că toţi activiştii-politruci se pricep la orice, de la educaţie la sănătate, la mediu, economie, securitate, la orice.

În educaţie, de la ministru la director de şcoală, toţi sunt politruci numiţi de partidul aflat la guvernare. Se tot discută o săptămână, două, despre concursuri de competenţe pentru ocuparea funcţiilor de conducere, după care totul reintră în uitare. Mai grav, în instituţiile suport, precum Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei  (IŞE), sau Centrul Naţional de Examinare şi Evaluare, sunt aceeaşi oameni de 20-30 de ani, care, cu mici excepţii, nu înţeleg că şcoala trebuie să răspundă cerinţelor societăţii la o etapă a evoluţiei sale. Sunt încremeniţi în tiparele educaţiei comuniste şi nici gând să iasă din aceste tipare.

Şi atunci, soluţia, singura posibilă, este ca politicienii să ia şcoala de la politruci şi s-o lase pe mâna specialiştilor.

Am avut experienţa Comisiei Prezidenţiale pe educaţie condusă de către prof. Mircea Miclea. A fost singura ocazie în care s-a mişcat ceva în domeniul acesta. Pentru că era formată din specialişti apolitici, nu din politruci livraţi de partide. Până nu vor înţelege acest adevăr elementar, nu sperăm să se întâmple ceva bun în educaţie.

Regândirea arhitecturii curriculare. Am văzut la gimnaziu planurile cadru realizate de către IŞE. O catastrofă. Cu 34-36 ore pe săptămână şi nicio schimbare în ultimii 50 de ani. Deşi ministrul Curaj a format un grup de inovare curriculară, nimeni nu s-a uitat la ce spun aceşti specialişti. Au adoptat doar propunerile IŞE. Am scris zeci de articole, şi eu şi alţii. Degeaba. Nu se uita nimeni la ele, în ciuda bilanţului catastrofal cu care se confruntă şcoala românească.

Un sistem de evaluare şi control eficace şi independent. Noroc cu evaluările internaţionale, PISA, TIMSS şi altele, mai aflăm şi noi cum stăm în educaţie. Am scris de multe ori despre un sistem standardizat, unitar la nivel de ţară, bazat pe aplicaţii informatice, fără amestecul profesorilor în alcătuirea şi evaluarea testelor predictive şi sumative, care să dea progresul şcolar al elevilor. Nimic. Am vorbit în vânt. Nimeni nu s-a interesat vreodată să afle măcar ce vreau să spun. Pentru că ar fi adus realitatea şcolară la suprafaţă. Ori nimeni nu vrea aşa ceva la vârful statului.

Salarizarea funcţie de performanţă şi rezultatele muncii. Fără pornirea motoarelor motivării salariale nimic nu se va mişca în educaţie. „Muncesc sau nu muncesc, acelaşi salariu primesc”, şi „să obţin foloase maxime cu eforturi minime”. Nici măcar nu poate fi condamnată o asemenea atitudine. Dacă am pune în operă sistemul de evaluare standardizat care să măsoare progresul şcolar al elevilor, rezultatele ar putea sta la baza salarizării cadrelor didactice şi managerilor şcolari.

Mai multe trasee educaţionale. Toţi elevii sunt valoroşi în felul lor. Este obligaţia şcolii să le descopere talentele şi înclinaţiile şi să le dezvolte pe acestea, să se  plieze pe nevoile şi cerinţele elevilor şi comunităţilor. În loc de această sarcină elementară, şcoala funcţionează ca un malaxor, ca un pat al lui Procust, în care intră cine vrea şi scapă cine poate.

Concluzie

Clasa politică să renunţe la ideea că se pricepe la tot şi la toate. Să lase specialiştii să radiografieze sistemul de educaţie şi să propună soluţii pe termen mediu şi lung. Comisii conduse de specialişti din preuniversitar pot duce la începutul revigorării educaţiei şi plasării ei pe o traiectorie din care să contribuie la progresul societăţii. Am pierdut deja foarte mult timp. Poate acum suntem în faţa ultimei şanse.