Încă o plagă a învăţământului românesc: absenţa mecanismelor de verificare, control şi sancţiune

Este bună descentralizarea în educaţie. În felul acesta se ţine cont de diferenţele între comunităţi, uneori mari şi foarte mari, diferenţe economice, sociale, culturale, de tradiţii şi experienţă organizaţională. Dar asta nu înseamnă ca statul să rămână inert, impasibil, când profesori, directori, inspectori îşi bat joc de resursele financiare avute în gestionare.

Riscul este sesizat şi de autorii recentelor propuneri de programe cadru pentru liceu:

Prezintă o serie de riscuri în gestionarea implementării legate de:

• Fundamentarea şi asigurarea transparenţei deciziilor privind curriculumul stabilit la nivelul şcolii şi normarea cadrelor didactice.
• Elaborarea programelor şcolare, care trebuie să răspundă simultan unor nevoi diferite, în funcţie de specializare.

Orele dedicate CDŞ (curriculum la dispoziţia şcolii) sunt prea adesea folosite pentru completarea normelor profesorilor, nu pentru nevoile şi cerinţele elevilor. Acest lucru se poate întâmpla doar cu complicitatea Consiliilor de Administraţie (CA), directorilor, inspectorilor.

Cum se poate evita acest risc?

Depolitizarea managementului din învăţământ. Dacă Inspectorul General, inspectorii, directorii, sunt numiţi şi susţinuţi până în pânzele albe de către liderul local al partidului aflat la guvernare, nu se poate face nimic. Toate aceste funcţii trebuie ocupate prin concurs, cu un juriu neutru, nu subordonat politic, conform unei legislaţii exprese.

Implicarea părinţilor. Părinţii  nu sunt conştienţi, încă, de rolul şi puterea pe care o au, ca plătitori prin taxe şi impozite a salariilor din educaţie. Ei au cel mai mare interes în funcţionarea normală şi performantă a şcolilor. Caz limită: în Suedia, comitetul de părinţi al şcolii decide, în fiecare vară, ce profesori rămân în şcoală şi ce profesori pleacă, începând cu anul şcolar viitor.

Ideea că părinţii nu se pricep la educaţie, este stranie. Nu se poate că printre 1000 de părinţi ai elevilor unei şcoli să nu se găsească 10 părinţi cu studii superioare, jurişti, medici, economişti şi chiar profesori.

Părinţii ar trebui să aibă ultimul cuvânt în deciziile CA, inclusiv în selectarea, prin concurs, a managerilor. Este nevoie de un cadru legislativ care să prevadă în mod expres acest lucru, eventual prin revenirea la prevederile Legii Educaţiei Naţionale.

Este real procentul elevilor în abandon şcolar?

Am auzit discuţii conform cărora  procentul mare de abandon şcolar, mai ales la trecerea de la gimnaziu la liceu, are drept cauză raportările false pe care le practică directorii pentru  a obţine fonduri mai mari de la buget. Inclusiv prin păstrarea în cataloage a unor elevi fantomă, care nu mai vin de ani buni la şcoală. Nu cumva diferenţele mari între numărul de elevi înscrişi în clase terminale şi cei care se prezintă la examenele naţionale, au această explicaţie? Că, de fapt, o parte dintre ei nu există decât scriptic? Şi bugetul plăteşte, plăteşte, an de an.

Şi nimeni nu verifică dacă acest lucru este real. Cât de greu ar fi ca inspectorii să meargă din clasă în clasă şi să confrunte numărul elevilor aflaţi în clase cu acela aflat în cataloage? Ar fi foarte simplu, dar nu se face pentru că directorii „au spate politic”. O soluţie ar fi obligaţia directorilor de a afişa pe site-ul şcolii efectivele de elevi pe clase, şi de constituirea unei linii verzi de primire a sesizărilor la minister.

Sancţionarea exemplară a celor găsiţi vinovaţi

Ar fi necesar ca ministrul, în urma rapoartelor Corpului de Control, să aplice sancţiuni drastice, inclusiv pierderea funcţiei sau excluderea din învăţământ. Fără aceste măsuri  nu se va schimba nimic. Sunt suficiente câteva zeci de cazuri cu sancţiuni drastice, şi lucrurile s-ar schimba în bine. Dar fără intervenţia factorului politic. Acum nu se procedează aşa, pentru că şi ministrul trebuie să fie obedient puterii politice care l-a numit în funcţie.

Elaborarea programelor şcolare pentru CDŞ

Este o misiune dificilă, într-adevăr. Dar nu imposibilă. Este necesară o platformă naţională dedicată acestor programe, şi afişarea lor pe site-urile şcolilor. Accesul profesorilor la programele şcolare din întreaga ţară reprezintă un schimb de bune practici important.

Cursurile de la CDŞ n-ar trebui să fie obligatorii. Oferta profesorilor este prezentată elevilor, iar aceştia îşi prezintă acordul de participare prin cerere scrisă. Dacă elevii nu se înscriu la cursuri sau renunţă la ele, orele se desfiinţează şi profesorii pierd orele respective din încadrare. Această condiţie reprezintă un imbold major pentru ca prestaţia şi performanţă la cursurile din CDŞ să fie la cote înalte.

Sunt şi multe alte metode pentru mecanismele de verificare, control şi sancţiune. Cetăţenii au dreptul să fie apăraţi de stat, pentru taxele şi impozitele pe care la plătesc. Dacă statul nu se achită de această obligaţie, atunci nu merită să mai primească bani din taxe şi impozite.