REPORTAJ Din război în haos. Cum ratează România integrarea copiilor de refugiaţi prin educaţie

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În timp ce lumea lor e cuprinsă de războaie din ce în ce mai sângeroase, refugiaţii care ajung în România se confruntă cu un alt tip de conflict: haosul instituţionalizat din sistemul educaţional preşcolar.

Procesul de integrare prin educaţie se face în România de mântuială, în necunoştiinţă de cauză şi cu multă nepăsare pentru nevoile specifice ale celor care au cea mai mare nevoie de ajutor: refugiaţii. Dacă în alte ţări educaţia este mecanismul principal prin care nou-veniţii înţeleg cultura, obiceiul şi mai ales limba ţării de adopţie, în România, haosul şi nepăsarea sunt singurele poveţe pe care un refugiat le poate deprinde din experienţa înscrierii copilului la grădiniţă. 

Refugiaţi în ţara ştampilelor 

În timp ce Salem strânge în pumnul transpirat teancul de hârtii, gândul îi zboară la bombardamentele din Alep (Siria), acolo de unde, în urmă cu aproape trei ani, şi-a luat familia şi au fugit mâncând pământul, doar cu hainele de pe ei şi cât mai departe de urgia războiului. 

E o zi de iunie în care căldura sufocantă a betoanelor Capitalei emană, încă de la primele ore ale dimineţii, un amestec pestilenţial de duhoare specifică marilor aglomeraţii urbane şi parfum dulceag de tei abia înfloriţi, dar pentru Salem Mzaiek (28 de ani), tatăl unui băieţel de cinci ani pe nume Abdul Jalil, e doar un nou capitol în lupta cu viaţa în România, ţara adoptivă în care se zbate să se stabilească încă de la sfârştiul lui 2013, anul când, împreună cu soţia şi copilul de numai doi ani, au cerut azil în ţara noastră. 

La grădiniţa 280 din Pantelimon, gândul tânărului sirian e întrerupt de genul de întrebare cu care cei mai mulţi dintre noi suntem atât de obişnuiţi în relaţia cu funcţionarii publici: „Cum se numeşte firma la care lucraţi? Îmi aduceţi aşa, o adeverinţă neştampilată?”. 

Ştampila bat-o vina! În această dimineaţă, Salem avea să afle pe propria-i piele că România e condusă de două axiome mari şi late: ştampile şi portari. După ce la intrarea în grădiniţă reuşisem să trecem cu brio de „ancheta” portarului - care la mai toate instituţiile statului a devenit, mai mult sau mai puţin voit, consultant avizat în hăţişurile complicate ale administraţiei publice –, de data aceasta se pare că nu mai e loc de întors. Şansele  ca Abdul să meargă la grădiniţă se diminuează consdierabil cu fiecare clipă petrecută de Salem în biroul directoarei.  

image

Grădiniţa 280, acolo unde Abdul Jalil va merge din septembrie

Norocul micuţului a fost Monica Boroş, directoarea grădiniţei, care a părut că înţelege situaţia şi a acceptat să demareze procesul de înscrierere şi în lipsa parafei, cu condiţia ca adeverinţa să fie înlocuită cu una ştampilată la publicarea rezultatelor înscrierilor, o lună mai târziu. Pentru că dacă nu ştiaţi, înscrierile la grădiniţă sunt o adevărată cursă contra cronometru, coşmarul oricărui părinte şi un adevărat test de anduranţă socială pentru oricine se încumetă la o asemenea „aventură urbană”. 

Pentru Abdul Jalil, anul care urmează e decisiv. E ultima lui şansă la un an de grădiniţă, înaintea clasei 0, atunci când copiii urmează deja un program mult mai apropiat de curicula claselor primare. Abdul nu vorbeşte română, nu prea are prieteni de joacă, iar experienţa războiului din Siria l-a traumatizat puternic, fiind un copil retras şi cu probleme de adaptare socială. Din motive lesne de înţeles, familia nu a dorit să fie fotografiată, dar tatăl îşi doreşte enorm ca fiul său „să fie un copil normal”. Un an de grădiniţă, înainte de clasa 0, ar fi, spune el, o şansă uriaşă de socializare, un timp suficient pentru a învăţa limba română şi probabil primul lucru normal care i s-a întâmplat acestei famlii de când au scăpat de ororile războiului din Siria. 

Pentru România, apăsaţi orice tastă

Salem e singurul sprijin al familiei care e pe cale să se mărească. Soţia lui, Rauda, e însărcinată în luna a opta, iar el e foarte îngrijorat că salariul pe care îl câştigă muncind ca bucătar într-un restaurant libanez nu va fi de ajuns şi pentru cheltuielile de grădiniţă ale copilului, aşa că „Fiecare Copil în Grădiniţă”, un program-pilot al statului român care promovează prezenţa la grădiniţă a copiilor, prin acordarea unui stimulent financiar sub forma unui tichet social în valoare de 50 lei/lunar familiilor cu mai puţin de 284 lei venituri lunare/membru de familie, e o adevărată gură de aer pentru familia greu încercată de conflictul sirian şi viaţa grea din România. 

Însă nimeni din grădiniţă nu se gândeşte să-i spună despre acest program. Personalul grădiniţei e ocupat cu altceva. Adunate chiorchine în faţa unui calculator care pare că-şi va da obştescul sfârştit la următoarea apăsare a butoanelor tastaturii îngălbenite, doamnele educatoare par să nu se descurce cu noul program electornic de înscriere a copiilor la grădiniţă, care nu funcţionează chiar cum trebuie în cazul înscrierii micuţului sirian la grădiniţa pe care o poate zări cu uşurinţă de la balconul apartamentului său. 

Într-adevăr, de anul acesta, înscrierile se fac exclusiv electronic, iar asta pare să le dea multe bătăi de cap doamnelor de la grădiniţa nr. 280. În cazul lui Abdul Jalil, născut în Siria, programul nu are şi opţiunea să selectezi o altă ţară de origine în afară de România, aşa că aplicaţia acestuia nu poate fi procesată. Cei care au gândit programul nu şi-au imginat că în România trăiesc şi oameni născuţi în alte ţări. 

Administraţia publică din România, în general, îmi spune Simina Guga, cea care îl ajută pe Salem cu înscrierea la grădiniţă, nu se gândeşte niciodată că pe meleagurile noastre trăiesc şi oameni născuţi în alte ţări sau care poate n-au învăţat încă limba română, dar care au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca noi toţi. „În România, cetăţenii străini nu au reprezentat o prioritate şi nu au fost niciodată pe agenda publică”, îmi spune ea, într-un schimb de emailuri ulterior experienţei de la la grădiniţă. Din 2009, Simina se ocupă direct de problema refugiaţilor, după ce a petrecut trei ani în cercetare pe problemele întâmpinate de migranţi în ţările adoptive. A lucrat pentru mai multe organizaţii nonguvernamentale, pe diferite proiecte de integrare a refugiaţilor în ţările de adopţie. E de părere că o problemă ca cea a programului electronic de înscriere la grădiniţă ce nu include şi alte ţări în afară de România la locul naşterii e cauzată de o atitudine generală cu privire la refugiaţii care locuiesc în România. Multe instituţii nu au birouri de informaţii şi marea majoritate a funcţionarilor publici nu vorbesc nicio limbă straină. Astfel, majoritatea străinilor din Romania nu îşi cunosc drepturile şi, chiar şi atunci când le cunosc, nu se pot descurca singuri cu multe dintre procedurile birocratice.”

Aceasta este o frântură din realitatea de zi cu zi a unui refugiat în România. Unul care încearcă să urmeze regulile, să muncească şi să-şi îngrijească familia din puţinul pe care îl aduce acasă. 

În România, cetăţenii străini nu au reprezentat o prioritate şi nu au fost niciodată pe agenda publică. - Simina Guga

O lună mai târziu Salem e în faţa biroului primăriei sectorului 2, pentru a se interesa de programul „Fiecare Copil în Grădiniţă”. Fiul său, Abdul, a fost acceptat la grădiniţa 280, deci acum trebuie să se zbată pentru fiecare leu în plus şi să-şi ajute copilul în noul drum spre şcoală. 

E începutul Ramadan-ului, luna sfânta a religiei islamice. Conform tradiţiei, Salem n-a mâncat şi n-a băut nimic toată ziua. Cu ultimele puteri, străbate holurile întortocheate ale clădirii, trimis de la un birou la altul, pentru că nimeni nu pare să ştie cu adevărat cine se ocupă de acest program. Într-un final, ajungem într-o curte interioară, la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Dar ce să vezi? Aici „doamna care se ocupă de tichetele sociale e plecată puţin din birou”, ne spune o tânără din uşa clădirii. „Să reveniţi un pic mai târziu”, în timp ce ne trânteşte uşa-n nas. 

În singura zi liberă pe care Salem o are de la restaurant, jumătate din timp şi l-a pierdut pe holurile primăriei, în aşteptarea unui răspuns destul de simplu pentru cineva care stăpâneşte legislaţia şi cunoaşte reglementările. 

Câteva zeci de minute mai târziu, revenim la biroul unde aveam să aflăm că „doamna nu mai revine astăzi la birou”. Când Salem începe să le explice situaţia, într-o română destul de fluentă, lucrătoarele din birou se uită mirate unele la altele şi se declară învinse de situaţie. Nu au mai avut cazuri cu copii proveniţi din familii de refugiaţi şi nu au nici cea mai vagă idee dacă legislaţia e la fel sau nu, aşa că îl trimit pe acesta la un birou de pe strada Baicului, în apropiere de un cămin pentru refugiaţi, în speranţa că proximitatea de locul unde sunt cazaţi mulţi refugiaţi în Bucureşti îi va salva, ca printr-o minune, de o problemă cu care vor fi nevoiţi să-şi bată capul în viitor. 

Tânărul sirian mulţumeşte şi iese agale pe poarta primăriei, învins de birocraţia şi nepăsarea funcţionarilor publici. Se declară păgubaş şi nu vrea să mai continue cu dosarul pentru tichetul guvernamental. „La ce bun? Atâta alergătură şi stres pentru cât? 50 de lei? Banii ăştia îi făceam dacă munceam o zi la restaurant, fără să fiu plimbat de la o uşă la alta”. Rămâne să se gândeaască până în toamnă, când se depun din nou dosarele pentru tichete, dar, după deznădejedea ce i se citeşte pe faţă, sunt prea puţine şanse ca Salem să se mai întoarcă vreodată la acest birou. 

O ţară care alege şi uită

În Constanţa, maşinile trec vâjâind pe sub balconul familiei Issa. E plin sezon estival şi oraşul e mai aglomerat ca niciodată cu turişti care se îndreaptă spre litoralul Mării Negre. Însă ultimul lucru pe care vor să-l vadă Eatedal şi Ahmed, gemenii în vârstă de cinci ani ai familiei Abu Issa e marea. După o călătorie epuizantă din Turcia în Grecia, pe Marea Egee, copiii sunt atât de traumatizaţi de apă, încât nici nu vor să audă de apă sau plajă. Pentru ei, mult timp de acum înainte, cele două cuvinte vor fi asociate cu ororile acelor zile reci de primăvară când, înghesuţi pe o barcă, cu alte sute de refugiaţi sirieni, au pornit spre necunoscut. 

„Nici nu mă mai uit spre mare”, îmi spune tatăl copiilor, Mohamed, în timp ce trage cu sete dintr-o ţigară a cărui fum umple sufrageria apartamentului mobilat sumar. Acesta lucrează pe faleză, într-un restaurant cu specific arăbesc, la doi paşi de Marea Neagră. „Am fost nevoit să-mi păstrez calmul în faţa familiei şi să mă prefac că totul e în ordine, deşi mi-e era la fel de frică de apă ca şi lor”. 

Cum au ajuns în Grecia, familiei i s-a oferit şansa să se înscrie voluntar într-un program de relocare, fără să poată alege însă ţara unde vor fi transferaţi. Au ajuns în România la începutul lunii martie, fiind printre primii 15 refugiaţi pe care ţara noastră i-a acceptat ca parte a unui acord negociat cu Uniunea Europeană.  

De pe aeroportul Otopeni, aceştia au fost duşi la Galaţi, într-un centru de refugiaţi, de unde micuţii au făcut naveta la grădiniţă zi de zi, până luna trecută, când Mohamed a reuşit să-şi mute familia la Constanţa. 

Odată mutaţi în oraşul de la malul mării, copiii n-au mai mers la grădiniţă şi asta pentru că Mohammed nu-şi poate schimba adresa din permisul de şedere. De fiecare dată când încearcă s-o facă, i se spune să revină, pentru că persoana care se ocupă de formalităţi „nu e la birou”. În plin sezon estival, o zi liberă de la muncă pentru un drum la Galaţi poate însemna pierderea locului de muncă. Aici, ca turiştii să fie mulţumiţi, angajaţii din restaurante şi hoteluri muncesc adeseori şi şapte zile din şapte. 

Fără o adresă legală pe raza judeţului Constanţa, Mohamed nu-i poate înscrie deocamdată pe gemeni la grădiniţă, dar speră s-o poată face din toamnă, când situaţia adresei s-ar putea rezolva. E surprins când îi spun de programul „Fiecare Copil în Grădiniţă” şi nu pare să fie prea încrezător că o astfel de iniţiativă există. „Nu am auzit niciodată de asemenea program. De fapt, nimeni n-a venit la noi să ne spună de programe de educaţie, de limba română, profesionale, sau orice program care să ne ajute să ne integrăm mai bine în România. La centrul din Galaţi ne-au promis cursuri de limba română. Profesorul a venit de două ori şi pe urmă nu l-am mai văzut niciodată.” 

image

Gemenii Ahmed şi Eatedal ai familiei Abu Issa aşteaptă cu nerăbdare ziua când vor merge la grădiniţă

De cealaltă parte, Adrian Horvat, persoana care se ocupă cu preluarea şi gestionarea cererilor transmise de la Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) sau depuse de către migranţi pentru accesul la sistemul de educaţie, dar şi cu monitorizarea desfăşurării cursurilor de învăţare a limbii romane de către migranţi în cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, susţine că bariera lingvistică e strict din vina refugiaţilor. „Unii nu vorbesc nicio limba de circulaţie internaţională. Există probleme şi dificultăţi privind actele de studii pentru cei care vor să continue să înveţe în România, în scopul realizarii echivalărilor. Aspectul acesta este valabil, în special, pentru copiii sirieni.”  Există, totuşi, şi o veste bună, conform celor spuse de domnul Horvat: „Un aspect de noutate, pentru anul şcolar viitor, cursurile de învăţare a limbii române se vor organiza în regim intensiv, adică 6-8 ore pe săptămana, pe nivele de vârstă.” 

Dar pentru Eatedal şi Ahmed tote acestea sunt prea departe de realităţile cu care se confruntă zi de zi. Pentru ei, programul „Fiecare Copil în Grădiniţă” reprezintă nu numai un sprijin financiar simbolic, ci, aşa cum mărturiseşte tatăl micuţilor „un gest din partea României care să ne arate că suntem bineveniţi aici”. Mai mult sau mai puţin forţată de Uniunea Europeană, România i-a ales pentru relocare iar acum, prin lipsa unei informări corecte, a unor funcţionari care să-i ajute mai mult decât să-i încurce, o birocraţie excesivă şi prea puţin adaptată la realităţile cu care se confruntă, noua ţară adoptivă alege să-i ignore, descurajându-i astfel să participe activ la viaţa socială a comunităţii. 

Gabriela Leu, responsabil cu informarea publică şi comunicarea în cadrul Agenţiei ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), e de părere că mai e mult de lucru până ce acest gen de programe vor avea cu adevărat un impact în rândul refugiaţilor: „Acest gen de program (n.r.- Fiecare Copil in Gradiniţă) ar trebui să fie prioritar, mai ales că e cea mai bună metodă de integrare şi învăţare a limbii, dar realitatea ne arată că cei mai mulţi nu ştiu despre el şi, dacă vor să-l acceseze, birocraţia excesivă îi descurajează. Legea conferă copiilor solicitanţi de azil şi refugiaţi aceleaşi drepturi privind învăţământul preşcolar precum copiilor români dar cu toate acestea, particularităţile situaţiei refugiaţilor constituie uneori impedimente în accesul la aceste drepturi.” Un alt aspect pe care UNHCR l-a semnalat e legat de rigiditatea sistemului de înscrieri la grădiniţă. „Flexibilitatea înscrierii în programul tichetelor este binevenită fiind în contrast cu rigiditatea procesului de înscriere la grădiniţă (obligatoriu la începutul anului). Decalajul între sosirea copiilor în ţară sau dobândirea statutului de refugiat şi perioada fixă de înscriere  la cursuri îi poate face pe aceşti copii să piardă chiar şi un an din ciclul educational, ceea ce întârzie adaptarea la o viaţă nouă”, a adăugat reprezentanta UNHCR. 

Aştept ordonanţele dumneavoastră 

Pe drumul şerpuit dintre Constanţa şi Adamclisi, o tăbliţă prăfuită indică drumul spre Dobromir, 

singura localitate majoritar musulmană din România. Şoseaua şerpuieşte agale printre maşini şi căruţe, până când lupta dintre cele două mijloace de transport e adjudecată în favoarea tropotitului copitelor. Semnalul la telefon se pierde şi el cu fiecare kilometru de drum şi dispare complet acolo unde valea se deschide brusc cu case ponosite, covoare colorare întinse la uscat şi copii alergând care încotro. Semiluna geamiei luceşte în soarele fierbinte de iulie, iar la umbra generoasă a lăcaşului lâncezesc câţiva cai, în aşteptarea unui nou drum spre văile întortocheate ale Dobromirului. 

Aşezarea are undeva la trei mii de suflete, din care cei mai mulţi – peste 60% - sunt etnici turci, rămaşi în zonă încă de pe vremea stăpânirii otomane. Aici se ajunge destul de greu, iar de plecat nu poate fi vorba decât în cazurile fericite în care vreo rudă mai descurcăreaţă a reuşit să se angajeze prin vreo spălătorie sau restaurant de pe litoral sau, în cazuri cu adevărat fericite, în Anglia sau Germania, ca zilieri pe şantiere. 

Cu astfel de perspective sumbre, ai putea crede că cei 300 de copii cu vărste între trei şi şase ani din localitate n-ar vea cine ştie ce tragere de inimă să mearga la grădiniţă. Şi totuşi, de la începutul lunii februarie, numărul celor înscrişi la grădiniţă a crescut considerabil. Odată cu implementarea programului „Fiecare Copil în Grădiniţă”, numărul dosarelor n-a contenit să crească, iar Florentina Viziru, cea care se ocupă de tichetele sociale în localitate, spune că n-a mai văzut aşa ceva până acum. „La început au venit din curiozitate, mai mult pentru că auziseră că se mai dă un ajutor de la Primărie. Apoi, încet-încet, au înţeles că e bine să-şi înscrie copiii la grădiniţă.” În timp ce vorbim, în birou intră, rând pe rând, mame şi mătuşi cu micuţii de mână, ca să se intereseze de ce acte au nevoie pentru anul viitor sau să-şi ridice tichetul social în valoare de 50 de lei, pe care îl pot schimba pentru alimente într-un magazin aflat la peste 10 kilometri distanţă de localitate. 

image

La Dobromir, lupta dintre tehnologie şi tradiţie e mai mult decât evidentă pe străzile localităţii

În ciuda succesului pe care programul l-a avut în comunitate, problemele n-au încetat să apară încă de la început. Iniţial, legea nr. 248/2015 privind stimularea participării în învăţământul preşcolar a copiilor care provin din familii defavorizate, adică al copiilor care provin din familii ale căror venit lunar pe membru de familie este de până la de două ori venitul minim garantat pentru o singură persoană (de până la 284 lei, în cursul anului 2016) prevedea o limită de vârstă de până la 6 ani pentru a fi eligibil. Aproape şase luni mai târziu, guvernanţii şi-au dat seama că legea exclude mulţi copii din program care împlinesc şase ani în timpul grădiniţei şi astfel scopul programului este contraproductiv, aşa că au modificat legea prin Ordonanţa de Urgenţă nr.14/2016, care elimina criteriul de vârstă ca eligibilitate. 

Numai că la Dobromir, acolo unde telefonul şi internetul sunt un lux, nimeni n-a auzit de această ordonanţă de urgenţă, astfel că Florentina Viziru, coordonatoarea programului, a exclus zeci de copii din schemă în momentul în care aceştia au împlinit şase ani. Reprezentanţii primăriei susţin că nu au fost înştiinţaţi despre modificarea legislativă, iar la nivelul Prefecturii, cei de acolo spun că e de datoria celor din primării să se informeze cu privire la orice modificare legislativă apărută pe parcurs, mai ales când e vorba de programe pilot. 

Undeva, în schimbările legislative şi în agitaţia alegerilor locale, zeci de copii din Dobromir au rămas fără tichete sociale, pierzându-se practic prin birocraţia administraţiei publice. Şi asta n-ar fi tot, susţine educatoarea Gherghina Circea, care de patru ani se ocupă de educaţia copiilor în localitate. „Problemele apar atunci când se îmbolnăvesc. Dacă au prea multe absenţe, chiar şi motivate, nu mai primesc tichetul social, şi astfel sunt scoşi din program. Ce faci când au vărsat de vânt sau rujeolă şi nu vin la grădiniţă câteva săptămâni?”, se întreabă retoric educatoarea grădiniţei din Dobromir. 

image

De la stânga la dreapta: Janser, Serjan şi Larisa, trei dintre copiii din Dobromir care au beneficiat de programul „Fiecare Copil în Grădiniţă” 

Dar oare funcţionează un astfel de program într-o comunitate în care copiii vorbesc mai mult în  turcă decât în română şi sărăcia pândeşte la orice colţ de uliţă? Şi dacă da, cum? Din pragul uşii, în timp ce mă conduce spre ieşire, Gherghina Circea oftează şi se gândeşte pentru câteva clipe înainte să răspundă. „Poate că aici nu funcţionează aşa cum cred cei de la Bucureşti. Nu învaţă ei cine ştie ce, că abia dacă înţeleg câteva cuvinte în româneşte, dar ce învaţă cu adevărat ţine mai mult de un comportament social care cred că-i va ajuta mai mult în viaţă decât orice poezie sau cântecel.” 

După mai bine de două luni petrecute pe holurile diferitelor instituţii publice, în casele mai multor familii, documentând provocările pe care le întâmpină un refugiat în România atunci când vrea să-şi înscrie copilul la grădiniţă, dar şi familiile din localităţile cele mai izolate din România, senzaţia pe care ţi-o lasă mersul lucrurilor în administraţia publică şi în implementarea politicilor publice cu privire la educaţie e una de profundă dezamăgire amestecată cu frustrarea că, în tot acest proces, ceva esenţial se ratează. Probeleme apar, pentru refugiaţi şi nu numai, în zonele gri, acolo unde fiecare instituţie în parte se delimitează de responsabilitate şi arunca vina pe o altă instituţie a statului sau chiar pe refugiaţi. Sisteme rigide, oameni care de teamă că nu cunosc nimic despre drepturile şi obligaţiile refugiaţilor în România, în cele mai multe cazuri aceleaşi ca ale unui cetăţean român, resping şi exclud, iar asta anulează o verigă esenţială din procesul de integrare într-o ţară nouă -educaţia. 

*Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediţia 2016. Bursele sunt oferite de Asociaţia OvidiuRo şi The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educaţia preşcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite