OPINIE: Politica salariului minim "reloaded". Oare când ne vom lepăda?

Dacă piaţa este obstrucţionată de reglementări, cum este cea a salariului minim, şomajul poate deveni forţat, întrucât un salariu decretat deasupra salariului pieţei, face ca toţi cei angajabili sub preţul din decretul statului, să “taie frunză la câini”, cum s-ar zice.

În ultimele zile, evenimentele politice românești au deturnat atenția de la orice alt subiect, național sau internațional. Spre exemplu, în timp ce în România se pregătesc legi de taxare a averilor, Bolivia urmează exemplul Argentinei și naționalizează cu forța o companie spaniolă de electricitate. Dovadă că socialismul nu este nicidecum o noțiune de domeniul trecutului, ci este cât se poate de actual.

Rămânând la “oile” noastre, adică la problemele interne, mă voi referi la una dintre propunerile noului guvern, în realitate la fel de vechi şi îmbâcsit în materie de gândire economică și obiceiuri, ca și cele ce l-au precedat până acum. Creșterea salariului minim pe economie. Propunerea bănuiesc că este elaborată de echipa de economiști consilieri ai partidelor Social Democrat și Liberal.

Nu are importanță în vreun fel cine sunt acești economiști, căci nu persoanele contează ci ideile lor. Teza privind efectele creșterii salariului minim este reluată constant în aproape orice guvernare, motiv pentru care aparent este greu să distingi între partide de stânga (teoretic, orientate către o creștere a cheltuielilor statului) și partide de dreapta (teoretic, orientate către diminuarea activităților statului și poverii sale).

Problema muncii și a prețului său

Munca este o marfă, ca orice alt bun. Acest lucru este real nu doar din perspectiva teoretică, dar și practic, se poate observa că antreprenorii licitează pentru ceea ce se numește muncă, așa cum o fac pentru orice alt bun necesar lor în stadiile de producție. Ca și în cazul bunurilor sau serviciilor, munca este diferită în funcție de specificitatea sa; pe o piață neobstrucționată de măsuri guvernamentale, nu există o cerere sau ofertă generală sau agregată pentru forța de muncă, ci o cerere și ofertă specifică pentru anumite tipuri de muncă, specifică.

Prețul muncii este determinat de intersecția ofertei cu cererea de muncă. Nivelul salariului, adică venitul obținut în urma prestării muncii este dependent de productivitatea muncii specifice a salariatului. Iată că, de la bun început se poate observa că un nivel uniform de salarizare este un mit, pe o piață neobstrucționată. El este posibil doar în economia intervenționistă, sau de cumetrie, cum o numea recent consilierul guvernatorului BNR.

Dacă munca este specifică, iar nu omogenă, atunci fluctuațiile ratelor salariale sunt lucruri firești pentru o economie în care raritatea și incertitudinea sunt prezente, o propunere de uniformizare neconducând decât la rezultate negative.

“Problema” șomajului…o problemă reală?

Din punct de vedere economic, șomajul pe o piață neobstrucționată este absolut voluntar, deci neproblematic. Adică, toți cei dornici să muncească își vor găsi o slujbă (nu neapărat cea ideală sau plătită “cel mai bine” după propriile standarde), iar cei care nu doresc o slujbă este evident că își permit o inactivitate pe seama economisirilor realizate în trecut.

Acestea însă nu sunt eterne, astfel că, la un moment dat cei cu o apetenţă către consum şi timp liber, îşi vor manifesta cererea pentru o anumită slujbă, modificând în acest fel preţul muncii respective, dar şi al tuturor celorlalţi factori de producţie. Însă dacă piaţa este obstrucţionată de reglementări, cum este cea a salariului minim, şomajul poate deveni forţat, întrucât un salariu decretat deasupra salariului pieţei, face ca toţi cei angajabili sub preţul din decretul statului, să “taie frunză la câini”, cum s-ar zice.

Şi tot realitatea ne demonstrează că cel mai probabil aceştia vor căuta locuri de muncă în zonele pe care statul peiorativ le intitulează gri, sau chiar negre. Aşadar, mai sunt dileme privind factorul declanşator al economiei gri sau negre, domnilor economişti?

Nu există un salariu minim pentru nimeni

Nimeni nu are un aşa zis drept la salariu minim, decât în măsura în care reuşeşte să producă un tip de muncă util în procesul de alocare a resurselor unui capitalist, antreprenor. Fără capital, munca nu s-ar putea dezvolta, după cum fără muncă, capitalistul nu ar putea aloca resursele. Impunerea cu forţa a unui prag minim salarial peste nivelul pieţei, deci nedependent de productivitatea muncii este o penalizare pentru acei antreprenori eficienţi a căror structură internă nu le permite noul salariu şi pentru acei oameni care s-ar fi putut angaja la salariul pieţei.

Salariul minim creşte deci, şomajul. Angajarea la negru (coşmarul guvernelor) va fi stimulată, iar situaţia se va pretinde ca poate fi rezolvată, cum credeţi? Aţi ghicit! Prin noi măsuri de taxare şi, reglementări împotriva evaziunii.

Propunerea este nu doar contrară a ceea ce se doreşte a fi obţinut de către toate aceste guverne (scăderea şomajului), în fond, socialiste cu duhul; ea dă naştere unui lanţ întreg de reglementări, care consolidează puterea statului, în timp ce activitatea productivă şi eficientă se diminuează văzând cu ochii.

Dacă de salariul minim ţine bunăstarea angajatului, atunci de să nu-l facem direct o mie, două mii, zece mii de euro? Ce mai aşteptăm?

Salariul în continuă creştere este un mit chiar şi pe piaţa neobstrucţionată. Nimeni nu-ţi plăteşte munca cu mai mulţi bani, decât dacă productivitatea şi specificitatea muncii tale cresc. Iar toate acestea sunt în strictă legătură cu cererea pentru toate celelalte tipuri de muncă pe piaţă.

Andreas Stamate este asistent universitar în cadrul ASE Bucureşti şi cercetător asociat în cadrul Institutului Ludwig von Mises România