Povestea a trecut, în sfârşit, de faza legislativă. La 16 martie a.c., Camera Deputaţilor – având în acest caz rol de cameră decizională – a adoptat legea cu 231 de voturi pentru, 8 împotrivă şi 7 abţineri. Urmează acum să fie promulgată de către Preşedintele României, publicată în Monitorul Oficial şi… Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprundeţială va deveni realitate.

Socotesc că, atât pentru a uşura înţelegerea tuturor celor care vor într-adevăr să înţeleagă, cât şi pentru cei care – oricât de mare ar fi importanţa unei  legi sau a oricărui alt document în a cărei dezbatere se încumetă să se angajeze – nu citesc mai nimic dincolo de titlu, o necesară diminutivare nu mai poate fi evitată. Aşa că îi spun simplu: Legea Marii Prudenţe. Conform legii, preşedinte al Comitetului Marii Prudenţe este guvernatorul Băncii Naţionale a României. Iar Consiliul General este format din 9 membri: guvernatorul, prim-viceguvernatorul, cei 2 viceguvernatori şi economistul şef al BNR; preşedintele şi prim-vicepreşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară; doi reprezentanţi ai Guvernului desemnaţi de Primul-ministru. La şedinţele Consiliului participă şi Directorul Fondului de Garantare în Sistemul Bancar, însă fără drept de vot.

Proiectul legii în cauză, elaborat de Guvern în vara anului trecut şi trimis Senatului, ca primă cameră, a căzut însă în capcana unui lung şir de confuzii.

CUM A EŞUAT DEZBATEREA PUBLICĂ

Poate doar Legea „dării în plată” a mai provocat dezbateri atât de aprinse. Din vară, când Guvernul a elaborat proiectul Legii marii Prudenţe şi până în toamnă, când a intrat în dezbaterea Senatului, confruntarea de opinii a fost una dintre cele mai dure. Şi, poate că tocmai din acest motiv, a eşuat.

Încrucişarea opiniilor nu a mai respectat regula de bază – onestitatea. Graba de a arunca în eter vorbe, înainte de a lăsa ideile să se contureze corect, a epuizat inutil energii şi a influenţat negativ percepţia publicului. În cele din urmă, publicul a devenit nu doar neatent, ci şi indiferent faţă de conţinutul temei. Atractiv s-a dovedit a fi doar spectacolul mediatic. Iar cu cât intervenţiile, afirmaţiile aparţineau unor persoane cu notorietate şi cu cât erau mai scânteietor formulate (uneori cu evidente contaminări ideologice), cu atât au fost mai toxice.

Îi asigur pe cititori că nu exagerez deloc. Se ajunsese la un punct culminant periculos. Nimic din ceea ce era cuprins negru pe alb în textul proiectului de lege nu făcea obiectul reproşurilor sau acuzaţiilor ce îi erau aduse în dezbateri. În schimb, erau puse la zid vicii imaginare, care în realitatea textului lipseau, cum ar fi spus Caragiale, cu desăvârşire. Cacofonia mediatică a fost atât de derutantă, încât mesajele – şi cele corecte, şi cele incorecte – s-au încurcat între ele. Iar aşa ceva a fost posibil şi pentru că o mare parte a comunităţii economiştilor, a şcolilor economice din universităţi, a mediului academic, în general, a tăcut.

Într-o zi de marţi (10 noiembrie 2015) Senatul a respins Legea Marii Prudenţe. Voturile au fost împărţite astfel: Nu – 59; Da – 35; ABŢINERI – 1. Cum au motivat senatorii care au votat împotriva legii? Au reluat, în mare parte, reproşurile ce i-au fost aduse textului în dezbaterea ce s-a întins din vară până în toamnă.

VISĂTORII AU CÂŞTIGAT O BĂTĂLIE…

Ciudat este faptul că numeroşi lideri de opinie, unii având responsabilităţi importante în mari partide parlamentare, au ieşit în spaţiul public cu afirmaţii riscante pentru prestigiul şi credibilitatea lor. Unii s-au lăsat manipulaţi de cei care – deliberat sau nu  –  au  intoxicat opinia publică. Alţii au inventat pur şi simplu stipulaţii de negăsit în proiectul de lege… Şi aşa, spaţiul public a fost inundat de un  şuvoi de frivolităţi rostite cu solemnitatea marilor adevăruri. Nu am găsit un cuvânt mai potrivit care să definească neseriozitatea ieşirii în spaţiul public a unor lideri de opinie cu comentarii despre un extrem de important document, pe care fie nu îl citiseră deloc, fie l-au parcurs în zigzag. Text rămas, deci, neînţeles. Cum neînţelese au rămas, un timp, şi condiţiile care au impus construcţia acestui document, scopurile pentru care acesta a fost gândit.

Şi astfel, publicul a fost trimis în ceaţă cu concluzii de tipul: “guvernatorul BNR emite recomandări obligatorii, cenzurând iniţiativele incomode ale Guvernului”; „un monstru juridic precum acest Comitet denaturează grav sistemul instituţional democratic românesc”; “respectivul Comitet devine un organism deasupra acţiunii şi controlului puterii legislative, ceea ce nu poate fi acceptat”; „nu pot nouă oameni, cât ar fi de buni şi de bine intenţionaţi, să decidă tot, deasupra Guvernului, deasupra Parlamentului”… E vreun adevăr în aceste acuzaţii? Niciunul! Adevărul e în textul legii, care stabileşte ce fel de atribuţii îi revin acestui Comitet.

Scopul fiind “o bună coordonare a supravegherii întregului sistem financiar, pentru a-i asigura rezistenţa la şocuri, diminuarea acumulărilor de riscuri sistemice şi, mai cu seamă, o contribuţie sustenabilă a instituţiilor financiare la creşterea economică a ţării.”; Totodată, Comitetul “identifică, solicită şi analizează informaţii despre evaluarea riscurilor sistemice”; “iniţiază acţiuni în vederea prevenirii şi diminuării riscurilor sistemice”; “formulează opinii consultative”; “emite recomandări şi, după caz, avertizări”.

Aşadar, Comitetul emite recomandări şi avertizări! De aici si competenţa de a solicita toate datele şi informaţiile necesare în vederea îndeplinirii obiectivului său fundamental… Inclusiv, solicită informaţii de la BNR, de la ASF şi de la alte autorităţi… Totodată, asigură cooperarea şi schimbul de informaţii cu Comisia Europeană, cu Autoritatea Bancară Europeană, cu Comitetul European pentru Risc Sistemic, precum şi cu autorităţi echivalente din alte state membre ale Uniunii Europene… De asemenea, este împuternicit să facă recomandări Guvernului, în vederea iniţierii, în condiţiile legii, a unor proiecte legislative în scopul menţinerii stabilităţii financiare.

…DAR AU PIERDUT RĂZBOIUL!

Esenţa acestei legi – şi noutatea pe care o aduce – este că  Guvernul, în cazul în care primeşte recomandări sau avertizări, „trebuie să adopte măsuri corespunzătoare, inclusiv să emită reglementări şi, după caz, să întreprindă acţiuni în vederea diminuării riscurilor.” Mai mult decât atât, Guvernul nu poate să arunce la coş nici recomandările, nici avertizările. Dimpotrivă, ”trebuie să informeze Comitetul cu privire la măsurile adoptate”. Sau „să furnizeze o justificare corespunzătoare în cazul în care nu a adoptat astfel de măsuri”. Acelaşi regim au recomandările şi avertizările către Baca Naţională sau către Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Cum s-a ajuns aici? Cauza e criza, care a impus cerinţa de a avea un for de apărare a macrostabilităţii: CERS – Comitetul European de Risc Sistemic. UE a decis ca toate ţările componente să înfiinţeze astfel de foruri naţionale corespondente CERS.  

Recomandări din decembrie 2011 sunt în acest sens relevante.

•      În fiecare ţară UE, politica macroprudenţială va fi aplicată fie de o singură instituţie (Banca Centrală sau Autoritatea de Stabilitate financiară – na) fie de către un comitet, în funcţie de cadrul instituţional naţional.

•              Obiectivul final al politicii macroprudenţiale din fiecare stat membru UE este asigurarea stabilităţii sistemului financiar în ansamblu şi consolidarea capacităţii acestuia  de a-şi reveni după şocuri.

•              Diminuarea acumulării de riscuri sistemice, asigurând pe această cale o contribuţie sustenabilă a sectorului financiar la creşterea economică.

•              Nominalizarea în legislaţia naţională a autorităţii căreia i se încredinţează aplicarea politicii macroprudenţiale, reprezentată fie de o singură instituţie, fie de un comitet naţional.

•              Stabilirea mecanismelor pentru cooperarea tuturor autorităţilor ale căror acţiuni au un impact substanţial asupra stabilităţii financiare, fără a se aduce atingere mandatelor acestora.

•              Banca Centrală să deţină un rol major în politica macroprudenţială.

În fiecare dintre cele 28 de state ale Uniunii Europene, modelul a căpătat anumite particularităţi, fiind astfel acomodat specificului organizării supravegherii financiare dintr-o ţară sau alta. Dar, în comitetele din toate aceste state, băncilor centrale le revine un rol fundamental. În 13 state (Belgia, Cipru, Cehia, Estonia, Grecia, Ungaria, Irlanda, Letonia, Lituania, Malta, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit) Comitetul funcţionează în cadrul băncii centrale. În două state (Finlanda şi Suedia) îşi are baza în cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară. Iar alte 13 ţări (Austria, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Slovenia, Spania şi România) au optat pentru Comitete care să funcţioneze separat, reunind însă specialişti din banca centrală, ASF şi Guvern.

În ceea ce priveşte preşedinţia, în Germania bunăoară revine Ministerului de Finanţe, dar guvernatorul Băncii Centrale are drept de veto. La fel în Franţa, însă numai guvernatorul băncii centrale are puterea de a propune activarea de măsuri. În celelalte ţări, inclusiv în România, preşedinţia revine băncii centrale.

Şi dacă este o practică general-europeană, ar fi fost nedrept şi contraproductiv ca publicul român să nu fi devenit parte într-un circuit informaţional corect. Iar România să nu fie inclusă într-un sistem eficient de stabilitate financiară. Dacă o bătălie importantă a fost pierdută în toamna lui 2015, când Senatul a respins Legea Marii Prudenţe, războiul a fost câştigat în martie 2016, în Camera Deputaţilor. Legea a trecut cu o mare majoritate de voturi.