Banca Naţională are, alături de problematica preţurilor, marea chestiune a stabilităţii financiare. Cum aceasta depinde esenţial de ce fac băncile mamă, se înţelege de ce era vital pentru România şi alte economii din Europa centrală şi de Răsărit să nu sufere o masivă şi brutală retragere de resurse financiare (dezintemediere) - raţiunea de a fi a Iniţiativei de la Viena, ce a fost un fel de control asupra mişcării capitalurilor. Este de repetat că asistenţa financiară iniţiată în 2009 (ca şi în ţările baltice, Ungaria) era necesară, având în vedere marile dezechilibre, scadenţa unor plăţi externe, îngheţarea pieţelor etc.
 

Consolidarea fiscală din ultimii ani se dovedeşte fragilă

Când o bancă centrală se arată preocupată de un policy-mix dezechilibrat, o face şi pentru că stabilitatea financiară poate fi sever afectată. Consolidarea fiscală din ultimii ani la noi a fost încurajată de BNR, dar se dovedeşte fragilă în măsura în care am intrat într-un derapaj structural al bugetului - cu deficit programat de 2,9% din PIB în 2016 (faţă de 1,4% în 2015), anticipat de analize să fie peste 3,5% în 2017 dacă nu vor fi adoptate măsuri de corecţie. Calculele BNR, şi nu numai, arată că deficite bugetare în succesiune de peste 3% ne duc rapid spre 50% din PIB datorie publică. Nu este o cifră aparent mare considerând media din UE (în jur de 85% din PIB). Dar pentru o economie relativ mică, cu grad de euroizare important, cu venituri fiscale foarte mici (27-28% din PIB faţă de o medie peste 45% în UE), cu suferinţe mari ale bugetului prin subfinanţarea cronică a unor sectoare cheie şi când salarizarea unitară se profilează ca o nouă presiune majoră, nu se poate sta impasibil. Instabilitatea economică rezultă din derapaje bugetare mari şi, finalmente, loveşte stabilitatea financiară.
 
Unii remarcă volatilitatea scăzută a cursului leului şi recomandă o flotare mai accentuată  pentru amortizarea şocurilor externe. Se remarcă şi distanţa notabilă între dobânzi pe piaţa monetară (ROBOR la 3, 6 şi 12 luni) şi rata de politică monetară (de 1,75%). Se sugerează şi mersul către o ţintire a inflaţiei deplină (fully fledged). BNR a făcut bine că a practicat o flotare controlată (managed floating) a leului, având în vedere euroizarea internă, experienţa nefastă din anii 2006-2008 când leul ajunsese până la 3,2 în raport cu euro. În faza de avânt al ciclului financiar, intrări mari de capital pot conduce la o apreciere excesivă a monedei naţionale, la o alocare rea de resurse (către non-tradables). Este de gândit că o întărire a politiciii monetare acum - vazută ca o apropiere de un regim de ţintire a inflaţiei propriu-zis - prezintă riscuri semnificative. Ideea ca politica monetară să compenseze derapajul fiscal prin întărirea sa (cum recomanda unii experţi ai FMI) este discutabilă, poate avea efecte uşor nefaste (ex: încurajarea capitalurilor speculative). Mai ales într-un context european când alte bănci centrale coboară dobânzi cheie, când se practică dobânzi ultra-scăzute (politica BNR devine oricum relativ mai tare). 
 
Decizia BNR din 31 martie, a.c, de a sta în expectativă, de a nu întări politica monetară, de a avea spaţiu de manevră larg se cuvine a fi judecată din această perspectivă. Aceasta nu înseamnă că BNR va neglija eventuale presiuni inflaţioniste. Banca Naţională poate lupta contra inflaţiei, dar nu poate compensa cu eficienţă un derapaj masiv al politicii fiscale/bugetare.
 
BNR poate încă practica o politică monetară convenţională, ceea ce este un avantaj în condiţiile date. Această politică ar fi mai eficace dacă euroizarea s-ar reduce tot mai mult. De-euroizarea nu trebuie aşteptată, ci poate fi încurajată prin diverse măsuri.