Conform studiilor, dar şi observaţiilor „cu ochiul liber“, România este ţara din Europa cu cel mai redus nivel de încredere generalizată, adică încrederea dintre oricine şi oricine: angajaţi şi angajatori, angajaţii între ei, politicieni şi cetăţeni, funcţionari şi contribuabili, profesori şi studenţi, vecini de bloc şi de stradă, tineri şi bătrâni, toţi cu toţi.

Lumea, şi cercetătorii împreună cu ea, se aşteptau ca această neîncredere să se mai estompeze şi odată cu ea şi diferenţele de interese, de valori şi de comportament dintre clasele şi categoriile sociale. Însă nu s-a întâmplat astfel, ci dimpotrivă: grupuri şi categorii au devenit acum adevărate clase sociale, în stare de alertă şi conştiente că nimic bun nu se va mai întâmplă în viitorul apropiat, cel puţin, alimentate de un sentiment de injustiţie socială acutizat.

Ei bine, nicicând până acum nu a fost o separare mai netă între clasele sociale, interese mai divergenţe, o tensiune mai mare între ele şi o aversiune care, adesea, e o ură în cel mai adevărat şi mai direct sens al cuvântului.

Şi această polarizare generalizată nu dă vreun semn că va slăbi, ci dimpotrivă: între zone şi regiuni, ţară şi oraş, şanse, elevi brilianţi şi studenţi analfabeţi, accesul la elite, poziţii şi interese politice, angajaţi buni şi angajaţi slabi, stat şi privat, salarii, sporuri şi beneficii, oportunităţi de carieră.

Pentru prima dată în istoria de mii de ani a civilizaţiei iudeo-creştine, sistemul de valori universale a devenit una dintre subculturi, printre celelalte. Să vedem cine şi cum va gestiona asta...

Piaţa muncii româneşti din 2018, aşadar. Nu a fost vreodată mai dificilă decât acum, mai fragmentată, mai antagonică, mai imprevizibilă, mai lipsită de repere, de puncte solide de referinţă, de sisteme de valori general acceptate.

Prin urmare, teoriile, sistemele şi conceptele de management al resurselor umane, construite cu greu în atâţia ani de zile, încep şi ele, pentru prima dată, să-şi piardă din puterea de previzionare, de anticipare a reacţiilor şi comportamentelor subiecţilor, iar instrumentele construite pe baza lor încep să-şi arate o uzură prematură. Managerii şi oamenii de resurse umane sunt acum obligaţi să inventeze altele noi, să experimenteze, să improvizeze. Să vedem cine şi cum va gestiona asta...

Când am văzut tot felul de metode şi de tehnici noi de atragere şi de păstrare a angajaţilor apărute în ultimii doi ani m-a apucat râsul la început, însă acum îmi dau seama că eu eram cel inadecvat. Era ultimul lucru la care mă aşteptam în acest domeniu al meu, să trebuiască să mă reapuc de învăţat şi nu câte o ajustare şi actualizare, pe ici, pe colo, ci chiar pe la fundamente. Să vedem cum voi gestiona eu asta...