Dragostea de ziduri

Atragerea de capital, finanţarea bancară sau în forme alternative, valoarea activelor sunt evident subiecte care ne obsedează pe toţi.

Ieri-seară, Christine Lagarde, noua directoare a FMI, spunea că economia globală poate fi trasă 10 ani înapoi de criza europeană. De când această franţuzoaică cu solidă educaţie şi experienţă anglo-saxonă o conduce, inutila instituţie birocratică parcă a început să gândească totuşi altfel. Nu mai e atât de înţepenită în modelele tembele impuse ţărilor pe care pasămite le ajută. Oricum, are o viziune mai realistă decât orbecăiala nevolnică a politicienilor europeni. Confuzia acestora, din păcate, virusează şi mediul de afaceri.

Tot aseară participam la o discuţie extrem de interesantă despre viitorul industriei imobiliare în România. Adunarea distinsă şi competentă cuprindea atât oameni de afaceri din domeniu, cât şi câţiva politicieni şi reprezentanţi guvernamentali. Atragerea de capital, finanţarea bancară sau în forme alternative, valoarea activelor, sunt evident subiecte care ne obsedează pe toţi. Părerile sunt însă extrem de diferite. Unii văd încă economia ţării ca pe o feudă în interiorul căreia măsuri punctuale pot rezolva probleme punctuale. Văd încă statul ca fiind acela ce poate aplica politici sectoriale care satisfac atât un ipotetic „interes naţional", cât şi pe cel al grupurilor dintr-un domeniu sau altul. O micşorare de TVA, o facilitate pe ici, pe colo sunt considerate „soluţii".

Alţii vorbeau de autoreglementare versus reglementare, ilustrarea opoziţiei între dreapta şi stânga. Dilema e falsă. Stârnită din confuzia politicienilor. Adevărata problemă este dereglementarea, ce ar permite apariţia unor noi (sau vechi în alte părţi) forme de coagulare a capitalurilor. De exemplu, fondurile de investiţii imobiliare: cu cât sunt supuse unei legislaţii mai simple, cu atât sunt mai profitabile pentru investitori, dar şi pentru beneficiarii produselor lor. În România nu e de imaginat azi ca un astfel de fond să nu plătească TVA şi impozit pe profit aşa cum se întâmplă în majoritatea ţărilor din Vest. Industria imobiliară este văzută ca unul dintre motoarele principale ale dezvoltării.

Tot dereglementarea este soluţia şi pentru instituţiile de credit. Acum, „mama băncilor", Banca Naţională, este cea mai mare frână în calea creşterii economice. Dintr-o instituţie ce într-adevăr trebuie să fie conservatoare prin funcţie s-a transformat într-una reacţionară şi nocivă prin filosofie. Limitarea creditării într-o perioadă ca aceea prin care trecem, prudenţă excesivă, lipsirea băncilor de libertatea de a-şi asuma riscuri antreprenoriale sunt tot atâtea prostii fără seamăn, şi nu sunt singurele. Din păcate, cei care le plătesc sunt cetăţenii, sutele de mii de familii care au locuinţe ipotecate, micile întreprinderi lipsite de capital de lucru, antreprenorii care nu pot garanta doar cu ideea şi planul de afaceri. Reglementarea excesivă e drumul cel mai direct către minciună. Băncile menţin în portofolii bunuri imobiliare a căror valoare e cel mult un sfert din cea „evaluată". Oamenii se chinuiesc cu rate care nu mai sunt sustenabile, iar piaţa imobiliară, ca să revin la ea, e tot mai blocată. De fapt, aceasta este o manifestare tradiţional europeană, americanii sunt mult mai flexibili. Dacă piaţa le dictează, vând cu 10 cenţi pe dolar fără regret. Nu poţi numai să câştigi. Cu lichidităţi chiar mai reduse porneşti alte proiecte. Dezvoltatorii români sunt îndrăgostiţi de ziduri, fie ele şi neterminate. „Give back the keys to the bank" („Daţi înapoi băncii cheile casei") este o expresie înţeleaptă. Treaba băncii este comerţul cu bani, nu să colecţioneze ruine.

Tot aud pe unii şi alţii că au construit cu 1.000 sau 1.500 de euro pe metru pătrat şi se aşteptau să câştige 2.000 sau 4.000. Nu mai vorbesc de faptul că ar fi trebuit să-i coste 600, ceea ce ei cred că e „de lux", dar astăzi acele spaţii ar trebui să fie fericiţi să le vândă cu 300 sau 500 de euro. Aud că unii încearcă să le închirieze, dar şi chiriile nu au cum să nu scadă. Decât să amortizezi prin chirie în 20-30 de ani şi să aştepţi să revină nebunia de acum câţiva ani, mai bine le laşi băncii pe cap acum când de cele mai multe ori valoarea de piaţă e mai mică decât datoria. Astfel, piaţa imobiliară ar renaşte pornind de la valori realiste astăzi. Odată repornită, nu ar face decât să contribuie la protecţia întregii economii împotriva crizei. Primii care ar avea de câştigat ar fi clienţii, tinerii care îşi doresc o locuinţă, întreprinzătorii în căutare de spaţii pentru afaceri, dar şi dezvoltatorii pentru care ar fi un nou început. 

Dinu Patriciu este arhitect de profesie şi om de afaceri. Din ianuarie 2009 semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul“.