CRONICĂ DE TEATRU. Visând la Portugalia cu aripile frânte

George Costin, Andrei Huţuleac, Alin Florea şi Adrian Nicolae, în „Portugalia”     FOTO ADRIANA GRAND

DESTINE Spectacolul „Portugalia“ de Zoltan Egressy, în regia lui Victor Ioan Frunză, pus în scenă la Teatrul Nottara, este o comedie amară care s-ar putea rezuma cel mai bine prin cuvintele „fericirea e întotdeauna în altă parte“.

Cu toţii trăim cu ideea şi convingerea că viaţa noastră e un film, un roman, că ceea
ce ni se întâmplă nouă e cea mai incredibilă poveste, că nimeni, de la începutul lumii şi până acum n-a mai trăit-o vreodată. Cu toţii trăim cu ideea că suntem eroi! Eroi în propria noastră existenţă, eroi într-o poveste incontrolabilă numită „destin“, eroi într-un roman nescris... Pe această credinţă profund umană, profund inocentă, se bazează spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Nottara din Bucureşti, după piesa „Portugalia“ scrisă de Zoltan Egressy, unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi contemporani din Ungaria.

La un capăt de lume de aici şi de oriunde, într-un sat din Ungaria începutului de mileniu III, în fond un sat de niciunde, un loc uitat de lume, dar unde trăiesc oameni cu micile sau marile lor drame, ajunge într-o zi un fel de Don Juan. Vine de la Budapesta şi merge în Portugalia. Şi toată lumea din sătucul Irgacs se dă brusc peste cap şi începe să viseze la Portugalia. Victor Ioan Frunză construieşte spectacolul ca pe o parodie la lumea telenovelei, la fascinaţia exercitată de telenovelă şi la sensibilitatea de tip telenovelă. Pe ecrane mari încă dinainte să înceapă spectacolul curg imagini din telenovele, iar în pauza dintre acte se văd imagini din „Sclava Isaura“. Pe ideea teatrului în teatru, Victor Ioan Frunză se joacă aici cu „telenovela în telenovelă“, fiecare sfârşit de episod fiind punctat pe ecrane cu un generic şi muzică specifică: „Portugal“ – va urma...

Eroi de telenovelă

Adriana Grand construieşte un decor ca o lume sfărâmată, păstrând în acelaşi timp toate elementele tipice unui spaţiu de provincie invadat de kitsch, de neautentic, în care „civilizaţia“ şi-a făcut loc cu forţa. O cârciumă de sat – orice sat din spaţiul est-european, fost comunist – cu un televizor micuţ, la care Fundă (Cristina Florea) vede cum arată Budapesta, cu o tejghea la care curăţă puiul şi cu câteva pahare prăfuite, apoi câteva scaune ca într-o sală de aşteptare unde stă în permanenţă beţivul Satana (Adrian Nicolae) şi unde se adună peste zi toate personajele colorate ale satului, toate fără nume, toate purtând porecle.

Artă şi kitsch

Masa este improvizată din câteva roţi mari de tractor, peste care cârciumarul (Alin Florea) aşază în grabă o planşă de lemn şi o faţă de masă galbenă, iar ieşirea din scenă se face spre un niciunde sau spre o baltă desenată, ca un tablou kitsch – „artă“ agreată în acest mediu. Adriana Grand se joacă frumos cu spaţiile şi aglomerează elemente care configurează de fapt interesante spaţii spirituale, creând o legătură impecabilă între felul cum sunt „mobilate“ în interior şi în exterior lumile din spectacol.

Această micuţă cârciumă de sat ai cărei „patroni“ sunt un frate şi sora lui, Fundă, amândoi cu vise frânte, amândoi trăindu-şi dramele cu normalitate, este un fel de loc de întâlnire al tuturor poveştilor, una mai banală ca alta şi totuşi una mai autentică decât alta. Sunt cu toţii oameni simpli, înghiţiţi de suferinţe, unii resemnaţi, alţii încercând să evadeze, fiinţe care trăiesc banalul la cote filosofice, înnobilându-l, transfigurându-l. Şi în această lume în care jocurile par făcute, în care reminder-ul de la telefonul mobil al preotului satului sună creând un efect comic irezistibil: „În jumătate de oră aveţi un botez!“, în care bătăuşul satului vine cu flori la irezistibila cârciumăriţă Fundă şi-i vorbeşte despre lună cu un comic romantism, în care Clamă (Sorin Miron) fuge tot timpul de soţia beată şi visează să plece taximetrist la Budapesta, apare într-o zi un bărbat din altă lume.

Cântec despre Dumnezeu

Alexandru Pavel, în rolul acestui Don Juan fără nume, devine „Portugalia“ cea mult dorită pentru inocenta Fundă. Şi telenovela e la ea acasă... Tânăra săracă de la ţară se îndrăgosteşte de bărbatul cel frumos, care într-o zi şi-a părăsit soţia din dorinţa de libertate şi, în drumul lui spre Portugalia visată s-a oprit şi i-a furat inima unei fete.
Niciunul nu ajunge în Portugalia. Totul se opreşte la balta din sat, unde cei doi îşi trăiesc imposibila poveste, la umbra geloziei lui Sfeclă, interpretat de George Costin, care în final devine un ucigaş cu crucea în spate...

Umorul cu totul special al lui Sorin Miron în rolul lui Clamă este unul dintre atu-urile montării, la fel şi noul registru pe care-l abordează George Costin, la limita dintre râs şi disperare. Iar Andrei Huţuleac, în rolul preotului, creează un personaj extrem de subtil, surprinzând toată simplitatea credinţei şi a necredinţei umane, a omului simplu, a preotului nevizitat de transcendent, dar atât de autentic în prea-omenescul lui. Iar Catrinel Dumitrescu, în rolul femeii beţive, conturează mai mult decât o fiinţă cu aripile frânte, este imaginea unei întregi lumi în care disperarea se trăieşte cu simplitate şi auto-înţelegere.

Finalul spectacolului, în care preotul, cârciumarul, Sfeclă, ducându-şi crucea în spate, şi Satana, beţivul, cântă la microfon despre Dumnezeu, un Dumnezeu pe înţelesul lor, un Dumnezeu căruia-i plac icoanele kitsch şi muzica siropoasă, inimioarele de pluş şi tristeţea beţivilor, surprinde cel mai bine starea şi spiritul unui timp şi ale unui spaţiu. E oglinda lumii noastre. ;

Info

„Portugalia“

Teatrul Nottara

Piesă de: Zoltan Egressy

Regia: Victor Ioan Frunză

Scenografia:
Adriana Grand

Distribuţia: Catrinel Dumitrescu, George Costin, Cristina Florea, Alexandru Pavel, Sorin Miron, Luminiţa Erga, Andrei Huţuleac, Alin Florea, Adrian Nicolae