Spun sala cea mai bună, vorbind despre „Teatrelli”, pentru că aici mai pot fi întâlniţi ultimii dintre marii actori ai scenei naţionale şi nu numai, încă, la peste şapte decenii de viaţă, în stare să se urce pe scenă cu harul care i-a făcut cunoscuţi şi iubiţi.

Directorul de azi al lui „Teatrelli”, fostul regizor secund de la Naţionalul bucureştean, un profesionist de clasă, s-a dedicat scenei pomenite şi cu virtuţi remarcabile manageriale, dar şi cu o nobilă dragoste pentru confraţii actori. Este argumentul care mă îndeamnă să-l salut pe regizorul Gabriel Iencek şi să-mi exprim speranţa că va rămâne şi el tânăr cum sunt actorii invitaţi de el în spectacole, cele mai multe antologice şi prin performanţele actoriceşti şi, uneori, chiar şi regizorale.

Dar să mă întorc la Sergiu Cioiu care, atunci când vine acasă, la Bucureşti, din Canada, în scurte „vacanţe”, simte o irepresibilă trimitere la scena căreia i s-a dedicat cu talent o viaţă şi pe care o slujeşte şi acum, cum ziceam la început, emoţionant.

Îmi amintesc că prin anii '80, la Teatrul Mic, mi-a propus un one-man show care m-a convins şi iată că azi, în „Concertul” său, Sergiu Cioiu îşi aduce şi el aminte de tinereţea lui şi de povestea de pe Sărindar.

„Pe cine numim... Eu” a fost, zilele trecute, o reprezentaţie susţinută cu numeroase şi calde aplauze în primul rând de colegii săi de teatru, solidari, şi de un public numeros.

Sergiu Cioiu ne-a arătat că artistul a rămas tânăr nu numai cu sufletul, dar şi cu darul pentru acest gen de teatru care presupune apelul bogat şi la poezie şi la proză şi la replica de teatru şi neapărat la muzică şi dans. Acompaniat la chitare de Viorel Creţu şi la clape şi balan de Lyuben Gordievski, Sergiu Cioiu ne-a spus versuri mai vechi şi mai noi din poezia română, poveşti teatrale şi a cântat el însuşi şi... a dansat, cucerind sala cu o surprinzătoare tinereţe actoricescă. 

În totul, a fost o seară demnă să rămână în amintirea noastră, a celor privilegiaţi să ne întâlnim cu Sergiu Cioiu la „Teatrelli”, dar şi în amintirea numeroşilor tineri, din aceeaşi lume, care descopereau un confrate septuagenar, incurabil adolescent.

Mă bucur, aşadar, să spun din nou, în încheierea salutului meu pentru artistul Sergiu Cioiu că scurta lui „vacanţă” la Bucureşti, acasă, i-a lungit viaţa scenică şi ne-a făcut să trăim o clipă nostalgică.

A fost un spectacol poetic prin toată desfăşurarea lui şi nu va fi uitat prea curând.

Aşadar, şi la anul, la „Teatrelli” cu Sergiu Cioiu!