1. Concentrare

Mi se par extrem de păguboase acele formule care încearcă să concentreze într-o singură propoziţie - şi aceea cum nu se poate mai scurtă - esenţa piesei Tango a lui Slawomir Mrożek.

Cred că este teribil de nedrept faţă de densitatea ideatică a acestei scrieri să te limitezi a spune că Tango ar fi o piesă despre conflictul dintre generaţii ori despre disputa dintre clasic, ordine şi, respectiv, experiment în artă. Mai mult, să vezi în Tango exclusiv refuzul vehement al lui Mrożek faţă de tot ceea ce înseamnă experiment. Un refuz altminteri cum nu se poate mai discutabil. Ori să afirmi că această cea mai jucată piesă a biencunoscutului dramaturg ar însemna protestul lui faţă de ceea ce ar fi însemnat decadenţă brugheză. Totul plasat în paradigma teatrului absurdului (la începuturi el însuşi un experiment), fără a se ajunge însă la revolta anti-sistem şi anti-Dumnezeu, la forţa revoltei la adresa scandalurilor existenţei fiinţe umane îngăduite de Fiinţa Supremă, aşa cum apare această revoltă în literatura dramatică a lui Ionesco ori la disperarea metafizică din dramaturgia lui Samuel Beckett.

Prrima punere românească în scenă piesei lui Slawomir Mrożek a avut loc la finele anului 1967 pe scena Teatrului Mic din Bucureşti. În regia maestrului Radu Penciulescu şi scenografia Adrianei Leonescu evoluau Vali Cios (Eugenia), Octavian Cotescu (Edek), Florin Vasiliu (Eugenius), Victor Rebengiuc (Artur), Olga Tudorache alternativ cu Maria Potra (Eleonora), George Constantin şi Dinu Ianculescu în Stomil, iar Eliza Plopeanu o juca pe Ala. Revista de specialitate Teatrul aloca evenimentului teatral prilejuit de ceea ce în mod unanim a fost socotit drept un spectacol de excepţie. Cronica, aproape un eseu, era scrisă de Ana-Maria Narti, care punea în relaţie piesa dramaturgului polonez cu nenumărate altele, extindea sfera paradigmelor culturale şi a genurilor literare în care puteau fi regăsite scrieri cu teme asemănătoare. Surprinzătoare mi se pare însă afirmaţia în conformitate cu cu care Tango s-ar remarca prin claritatea ei de schemă.


FOTO Adi Bulboacă

Dacă spunând şi scriind acest lucru, Ana-Maria Narti avea în vedere faptul că piesa putea fi lesne povestită (era şi atunci, ca şi acum în vogă prejudecata în conformitate cu care subiectul marilor piese ale absurdului nu ar trece acest test - cum oare să povesteşti o aşteptare, fie ea din Godot sau din O, ce zile frumoase!, cum să rezumi în puţine cuvinte încă şi mai puţinele lucruri ce se petrec în Cântăreaţa cheală? - ei, uite că se poate!), aş mai admite afirmaţia. Tind însă mai curând să îi dau dreptate Marinei Constantinescu atunci când în cronica din România literară 3/2002 în care comenta montarea din stagiunea 2001-2002 de la Bulandra, în regia lui Gelu Colceag, socotea că piesa asta îţi prinde urechile şi, dacă nu eşti atent, te înghite cu totul.

Mi-am reamintit piesa lui Slawomir Mrożek graţie spectacolului pus în scenă de Vladimir Anton la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Regizorul a optat pentru o concentrare în textului astfel încât ea să se potrivească unui spectacol care să nu depăşească mai mult de două ore. Sigur, vedem şi aici dezordinea, decadenţa din casa lui Stomil (evidenţiată de decorul stil cavou împopoţonat cu panglici ce vrea să sugereze sufocarea a Rodicăi Der), vedem catafalcul bunicii pe care se va întinde foarte aproape de momentul sfârşitului Eugenia (Ramona Gîngă), rochia de mireasă de acum multe decenii a Eleonorei (Emilia Mocanu), colivia în care revoltatul, dictatorialul, nehotârâtul, măcinatul de contradicţii, salvatorul eşuat Artur (Conrad Mericoffer) îl va obliga să-şi ţină capul pe Eugenius (Liviu Pintileasa). Vedem spectacolul decadent, gândit aici în chei parodiant grotesc-suprarealistă al lui Stomil (Valentin Terente), tangoul asocierii în vederea surprizei graţie căreia Artur, ajutat de delicata, sacrificata Ala (Corina Borş), încearcă să preia puterea, vedem şi eşuatul spectacol al nunţii (montarea lui Vladimir Anton conţine cel puţin trei momente bine făcute de teatru în teatru- celor două deja enumerate trebuie să îl adăugăm spectacolul Bunicii care se meurt), vedem, în fine, terifiantul tango final al celor doi trădători. Al lui Edek (Adrian Ştefan), devenit noul stăpân, şi al păgubosului Eugenius.


FOTO Adi Bulboacă

Doar aşa, din această perspectivă privite, secvenţele, altminteri bine înlănţuite şi ritmate (coregrafia: Irina Ştefan) din spectacolul lui Vladimir Anton nu ar fi decât nişte simple variaţiuni pe teme cunoscute. Există însă în reprezentaţie replici în aşa fel date, rezolvări regizorale în asemenea chip gândite încât să îţi deschidă şi alte posibilităţi de interpretare a piesei şi inedite piste de receptare ale montării.

Nu, piesa lui Mrożek, aşa cum este ea citită în punerea în scenă de la Teatrul Maria Filotti din Braila nu este doar o meditaţie, cu alunecări înspre comic şi grotesc, pe tema feluritelor forme de artă. Nu are numai o proeminentă latură de dezbatere estetică. Tango nu este nici doar o simplă scriere (a câta?) despre conflictul dintre generaţii. Aici, piesa devine prilejul pentru o meditaţie despre putere, despre eliberarea (forţată) de libertate, despre autoritarismul unei noi ordini care eşuează şi se transformă în crimă. În acest chip spectacolul dobândeşte o pronunţată supratemă politică. Aici, în această fereastră, în această nişă, constă, la urma urmei, cuantumul de noutate al montării. Obţinut, între altele, şi printr-o extrem de subtilă polarizare a grupurilor. Unul este acela al lui Stomil, al Eugeniei şi al Eleonorei, în conturarea căruia observăm alternanţa între rafinarea şi voita lăbărţare a peniţei, altul acela al lui Artur, Eugeniu şi Edek, devenit extrem de percutant datorită forţei şi inventivităţii interpretării actorilor Conrad Mericoffer (excelent, sigur, puternic), Liviu Pintileasa (subtil în redarea versatilităţii) şi Adrian Ştefan (de remarcat momentele de tăcere când personajul se pregăteşte, pieptănâdu-se, să întoarcă foaia) , cel de-al treilea al inocentei, purei Ala, delicat desenată de Corina Borş.

Teatrul Maria Filotti din Brăila - TANGO de Slawomir Mrożek; Traducerea: Jean Grosu; Regia:Vladimir Anton; Scenografia: Rodica Der; Coregrafia:Irina Ştefan; Cu: Conrad Mericoffer, Liviu Pintileasa, Valentin Terente; Emilia Mocanu, Ramona Gînga, Corina Borş, Adrian Ştefan; Data premierei: 17 septembrie 2019

2. Poveşti cu tineri şi cu fluturi

Nu ştiu câţi dintre adolescenţii de astăzi, cărora li se adresează preponderent spectacolele Teatrului bucureştean Excelsior, au văzut pe marele sau pe micul ecran, pe video sau descărcat de pe internet filmul Fluturii sunt liberi , regizat în anul 1972 de Milton Katselas.

Nu cred că foarte multora dintre ei le-ar fi tocmai foarte familiare numele actorilor Goldie Hawn, care, la ora turnării sus-menţionatei pelicule, beneficia deja de o oarecare celebritate datorată rolului din Floare de cactus, şi Edward Albert. Ce doi îi jucau pe Jill şi Don.Nişte tineri care trăiau o foarte frumoasă şi, aparent, fulgurantă poveste de dragoste, luându-se la trântă cu toate prejudecăţile lumii, dar şi cu grija excesivă a mamei lui Don. Altminteri, femeie respectabilă, inteligentă, cu principii, cu mult prea mult scaun la cap, dar şi cu umor şi cu ironie, însă în supradoză îngrijorată de felul în care s-ar putea descurca în viaţă fiul ei din cauza faptului că s-a născut nevăzător. La urma urmei, doamna Baker a acceptat, cu inima strânsă, dealul propus de Don - cele două luni de libertate absolută - convins că acesta va pierde pariul şi se va întoarce spăsit, poate chiar înfrânt acasă.


FOTO Teatrul Excelsior

Cum am îndoielile mele că tinerilor de astăzi le-ar fi fost chiar foarte cunoscut filmul turnat după scenariul lui Leonard Gershe, care a metamorfozat pentru specificul limbajului cinematografic o piesă bulevardieră peste valoarea medie a scrierilor de acest gen, cred că regizorul Erwin Simsensohn, care a montat spectacolul cu Fluturii sunt liberi de la Teatrul Excelsior. a cumpănit foarte atent, migălos chiar semnele trecerii timpului, aşa cum se resimt ele pe piesa lui Gershe, dar şi pe traducerea în româneşte folosită îndeobşte. A comandat o nouă tălmăcire, mai în specificul lumii de azi - a făcut-o foarte bine Eliza Simsensohn- a operat câteva modificări (actualizări) în text ce se dovedesc chiar foarte inspirate, a ales tonul potrivit evitând riscul căderii în melodramă şi, mai presus de toate, a colaborat foarte bine cu un cvartet actoricesc redutabil. Celor patru interpreţi alăturându-li-se eficient scenografa Iuliana Gherghescu şi light designer-ul Daniel Klinger.

Ioana Anastasia Anton este o admirabilă Jill. O fată aparent superficială, actriţă debutantă, cu un talent aproximativ, fără cine ştie ce ştiinţă de carte. Şi care dă impresia că, pentru moment, crede că viaţa e doar o simplă glumă, că nu prea are rost să iei chiar foarte în serios ceea ce ţi se întâmplă astăzi fiindcă oricum astăzi nu prea durează mult şi va fi rapid înlocuit de un mâine care sigur va aduce ceva mai bun. Dincolo de toate acestea se ascunde însă un suflet sensibil şi generos care e gata să-şi sacrifice iubirea de abia înfiripată pentru Don spre a nu-i bulversa acestuia din cale de afară de mult existenţa.


FOTO Teatrul Excelsior

O foarte bună evoluţie are în rolul doamnei Baker experimentata actriţă Catrinel Dumitrescu. Joacă inteligent, cu umor, fără excesive patetisme ori pisiceli, face o excelentă demonstraţie a ceea ce înseamnă în teatru simţul măsurii.

Şerban Gomoi interpretează în tuşe apăsate un tânăr şi superficial regizor, evident cu fiţe, fiţe pe care şi le-a autoimpus spre a se convinge mai întâi pe sine, apoi pe câteva fete naive, aşa cum i s-a părut a fi Jill, că deja este de meserie.

Dificilul rol Don Backer i-a fost încredinţat lui Alex Călin. Care, înainte de orice, a avut înţelepciunea de a nu se juca de-a orbul. S-a documentat serios, a observat cu minuţie felul în care se orientează în spaţiu cei cărora le lipseşte vederea, a vizitat locuri în care trăiesc tineri privaţi de acest dar, le-a studiat şi psihologia, şi felul în care ştiu să îşi organizeze existenţa, viaţa de fiecare zi. Eforturile lui s-au concretizat într-o reuşită artistică demnă de toată stima.

Teatrul Excelsior din Bucureşti - FLUTURII SUNT LIBERI de Leonard Gershe; Traducerea: Eliza Simsensohn; Regia: Erwin Simsensohn; Scenografia: Iuliana Gherghescu; Light design: Daniel Klinger; Cu: Alex Călin, Ioana Anastasia Anton, Catrinel Dumitrescu, Şerban Gomoi; Data reprezentaţiei: 18 septembrie 2017