Rodica Mandache şi republica ei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Rodica Mandache în spectacolul Republica Melania la Teatrul Odeon
Rodica Mandache în spectacolul Republica Melania la Teatrul Odeon

Cea mai recentă apariţie scenică a neobositei Rodica Mandache o plasează pe talentata actriţă în centrul preocupărilor unui spectacol care îi este de fapt dedicat.

Deşi se intitulează Republica Melania şi pleacă de la un text inspirat Irinei Nechit de o bătrânică de prin părţile Sorocăi, în spectacolul cu pricina e vorba în cele din urmă despre Rodica Mandache. Fără să aibă câtuşi de puţin datele personajului recreat după un model trăitor prin Moldova profundă (un sat uitat de lume), actriţa trece dincolo de textul banal pe care-l are de rostit explorând în faţa publicului poezia un vis în alb, o visare la senectute când toate se netezesc şi singurătatea e un loc al aducerilor aminte. Metafora e mai întâi în decor, în interiorul albit supranatural de scenografia lui Adrian Damian cu obiecte dintr-o lume ireală în care actriţa devine ea însăşi transparentă în ciuda referinţelor atât de pedestre din text. Un ecleraj feeric complineşte imaginea căreia regia lui Gelu Colceag îi asociază sonorităţi melancolice în momente voit melodramatice.

În acest univers, Melania şi biografia ei măruntă devin un pretext pentru trăiri pe care actriţa le potenţează dând un sens mai înalt decât contextul colhoznic evocat acestui episod existenţial. Monologul eroinei devine astfel aproape un solilocviu despre viaţa trecută, despre singurătate, despre uitare şi aşteptare, stări pe care bunicuţa din faţa noastră, hâtră şi emoţionată le trăieşte cu un firesc dezarmant. Imaginea de icoană legendară prinde grai, simbolul e umanizat pentru a-i da prilejul actriţei să-şi apropie personajul.

Melania, în aşteptarea unei ocazii de a mai vorbi şi cu alţii despre ea (un interviu care nu va mai avea loc), zburdă prin trecutul ei de om muncit mobilat cu întâmplări mai hazlii sau mai triste, împrumutând farmecul şi jovialitatea actriţei care ne povesteşte despre femeia voluntară, infatigabilă care este, cu umor şi înţelegere pentru situaţia în care mai devreme sau mai târziu chiar şi o celebritate ca ea poate ajunge. Frica de anonimat, care pentru Melania înseamnă a fi uitat de lume, acolo în satul din râpă, e pentru actriţă un fel de teamă de a nu-şi mai putea consuma la vedere transfigurările care-i îmbogăţesc fiinţa. Cu alte cuvinte, de a nu mai fi pe scenă trecând de la un rol la altul mereu în căutarea unui adevăr, al personajului evident care adesea te scuteşte de grija de a-l găsi pe al tău.

În declaraţia din program despre acest rol, Rodica Mandache se exaltă la gândul că este în faţa unei ocazii de a se exprima pe sine. Şi chiar asta face înzestrând-o pe Melania cu datele ei, cu acea candoare şi fragilitate care o însoţesc pe scenă de când o ştim, cu căldura din glas care în exprimarea dialectală care o adoptă (pe moldovineşte), e şi mai tandră, cu emoţia pe care ştie să o pună în fiecare gest şi mişcare, cu vorbitul deştept adică trecut prin minte, astfel ca şi cele mai banale cuvinte să-şi afle un înţeles înalt. Cu Melania de mână vorbind cu tablourile, cu cărţile şi cu păsările împăiate, Rodica Mandache are poate mai mult curaj să-şi privească în suflet şi în asta constă marea artă a transfigurării pe care actriţa o stăpâneşte cu asupra de măsură. Adică punând în rol mai tot sau cât mai mult din ce-i compune fiinţa. De unde şi adevărul scenic pe care în aceste cazuri îl putem atât de greu despărţi de adevărul vieţii.

Aşa se face că Republica Melania devine Republica Rodica Mandache, iar cunoscuta actriţă autor absolut al unui spectacol guvernat de moliciuni nostalgice.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite