FOTO Regizorul Yuri Kordonsky: „Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ sunt actori-fetiş pentru mine“

FOTO Regizorul Yuri Kordonsky: „Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ sunt actori-fetiş pentru mine“

Regizorul Yuri Kordonsky, pe terasa hotelului unde a avut loc interviul pentru "Weekend Adevărul"            FOTOGRAFII: David Muntean

Ucraineanul Yuri Kordonsky, cunoscut în România pentru spectacolele sale puse în scenă în Capitală, printre care „Unchiul Vania“, „Căsătoria“, „Inimă de câine“ şi „Îngropaţi-mă pe după plintă“, îşi aminteşte de părinţii săi, de duritatea aparentă a tatălui, un ofiţer cu „o inimă mare“, de copilăria petrecută la Odesa şi de motivele pentru care a ales să emigreze în Statele Unite în 2001 şi să facă spectacole în România.

Ştiri pe aceeaşi temă

Lui Yuri Kordonsky îi remarci de la început privirea inocentă. Pare un copil, deşi are 47 de ani. Însă când începe să vorbească, se transformă cu totul. Ochii încep să-i ardă, iar cel din faţa ta se maturizează dintr-odată. Discipol al regizorului Lev Dodin de la Sankt Petersburg, Yura, cum îi spun prietenii, a creat din 2001 până în prezent unele dintre cele bune şi premiate spectacole de teatru din Bucureşti, printre care la Bulandra „Unchiul Vania“, „Căsătoria“, „Sorry“, „Crimă şi pedeapsă“, „Îngropaţi-mă pe după plintă“, şi la Teatrul Naţional – „Inimă de câine“. Regizorul ucrainean a revenit de pe 1 august timp de zece zile în România pentru a filma pentru televiziune dramatizarea după A.P. Cehov, „Unchiul Vania“. Spectacolul, din a cărui distribuţie fac parte Horaţiu Mălăele, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Andreea Bibiri, Cornel Scripcaru, Ana Ioana Macaria, a fost unul dintre cele mai longevive din Bucureşti: peste 100 de reprezentaţii s-au jucat timp de 10 ani, până în 2011, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. În toamnă, vom putea vedea spectacolul la TVR 2. „Nimic nu s-a schimbat în piesă. Noi ne-am schimbat între timp“, mărturiseşte regizorul, în interviul pentru „Weekend Adevărul“, acordat în limba engleză.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Odesa. Ce vă vine pentru prima dată în minte când vă gândiţi la acest oraş?

Yuri Kordonsky: A trecut o vreme de atunci... Am locuit aproape de plajă, la zece minute de mare. Mergeam la mare, alături de prietenii mei. Mi-amintesc că pe drum erau mulţi copaci – meri, peri, pruni. Mi-amintesc senzaţia de bucurie când întindeam mâna şi apucam merele de pe crengi şi le mâncam. Mi-amintesc de mirosul Mării Negre. Am amintiri minunate alături de prietenii mei, făceam focuri de tabără pe plajă şi găteam prânzul acolo. Pe vremea aceea, la Odesa era o plajă sălbatică, deloc amenajată, care te atrăgea ca un magnet prin frumuseţea cu totul stranie.

 


Cât timp aţi locuit în Odesa?

Am stat în Odesa până la 23 de ani. O viaţă.

Ce fel de copil aţi fost? Ce rezultate aveaţi la şcoală?

Am fost un elev cu medalii de aur (n.r. – elevii eminenţi primeau medalii poleite cu aur), cu note foarte mari. Mi-am luat studiile în serios. Părinţii mă supravegheau, au avut grijă să fie siguri că învăţ, mi-au luat meditatori. Mi-aduc aminte de profesoara cu care am studiat literatura engleză, era extraordinară.

Simţeaţi că sunteţi un copil aparte, deosebit de ceilalţi?

Fiecare copil se simte unic. Toţi trecem prin etapa asta: simţi că nimeni nu te înţelege, că nu poţi dialoga cu nimeni. Colegii mei erau săraci. Nu aveam mulţi prieteni, am fost oarecum izolat în anturaj.

Cum aţi privit perioada comunistă în copilăria şi adolescenţa dumneavoastră?

Părinţii mei s-au luptat foarte mult. Tatăl meu era ofiţer. Din fericire, salariul lui era puţin mai mare decât salariul mediu. Mi-amintesc că prietenii mei nu aveau mulţi bani. Nu înţelegeam exact ce se întâmplă, ce înseamnă exact comunismul. Însă nu pot să uit rafturile goale din magazine, nici pe oamenii stând la cozi pentru a obţine nişte alimente mai bune.
 

„Stăteam într-un bloc gri, cu patru etaje“

În ce fel de cartier locuiaţi?

Stăteam într-un bloc gri, cu patru etaje, aşa cum sunt atât de multe şi în România. Nu aveam mult spaţiu. Am împărţit camera cu fratele meu, care era cu opt ani mai mare decât mine. Am stat împreună până el a mers la universitate, iar după aceea am rămas singur în cameră.

Ce profesie avea mama dumneavoastră? Cui îi semănaţi mai mult, mamei sau tatălui? 

Mama mea era filolog, muncea într-o bibliotecă. Familia mea a fost întotdeauna pasionată de cărţi. Aveam o bibliotecă uriaşă acasă. Îmi amintesc că, întotdeauna, la biblioteca unde lucra mama, aveam acces la orice carte doream. Acesta a fost un mare avantaj. Am fost foarte apropiat de părinţii mei. Tatăl meu este un tip foarte puternic, extrem de protectiv faţă de familia sa. Ar fi ucis pentru familia sa. În spatele acestei durităţi, se ascunde însă o inimă uriaşă. Tata are încă obiceiul de a-mi da comezi milităreşti: „Trebuie să faci asta!“. „Tată, nu merge aşa...“, îi răspund. Mama mea e de-o bunătate deosebită, a manifestat dintotdeauna un interes aparte pentru tot ceea ce înseamnă artă: muzică clasică, balet, pictură, expoziţii.

„Oaia neagră a familiei“

Aţi avut şi alţi fraţi?

Nu, am avut doar un frate. A murit la vârsta de 42 de ani... A fost diagnosticat cu cancer de plămâni, a murit la cinci luni după ce i s-a pus diagnosticul.

Aţi fost singurul artist din familie?

Da, sunt oaia neagră a familiei (râde). Majoritatea din familia mea au fost ingineri, specialişti în computere, militari. Nimeni nu a avut de-a face cu arta până la mine. Însă toţi sunt acum foarte mândri de mine.

„Nu merg la sinagogă“

Aţi crescut în tradiţia evreiască?

Am pierdut această tradiţie evreiască în generaţii. Bunicii mei, care aprindeau cel mult o lumânare, vorbeau idiş. Părinţii mei nu au urmat tradiţia lor, nu vorbeau idiş. Au simţit că a fi evreu nu era bine privit în Ucraina în care trăiam. Nu merg niciodată la sinagogă. Nu ştiu nimic despre sărbătorile evreieşti. Am fost întotdeauna cosmopolit. Soţia mea este rusoaică, ortodoxă. Singurul lucru care mă leagă de moştenirea evreiască este un simţ al mândriei faţă de evrei. Am tot respectul pentru suferinţa lor, mă gândesc în primul rând la Holocaust. Merg destul de des în Israel, sunt îngrijorat de toate conflictele cu care se confruntă israelienii. O parte din familia mea locuieşte în Israel.

Totuşi literatura clasică rusă este atât de ortodoxă...

Da, şi Tolstoi, şi Dostoievski. Cultural, înţeleg şi respect asta. În afara literaturii, când credinţa duce la fundamentalism, mă detaşez de mesajul acesteia. Când nu e vorba de toleranţă, de iertare, de credinţă, e vorba de limitare, de opresiune, de intoleranţă. Păcat că, uneori, în numele credinţei se face atât de mult rău.

                                                                                                                                                                                                  Foto: Marian Iliescu                               

Informatica, prima facultate

Cum aţi ajuns la teatru?

De mic am început să fac teatru, am început să joc în spectacole de teatru pentru copii. Am făcut parte din trupe de amatori. Am jucat, în gimnaziu, şi în trei filme. Am câştigat nişte concursuri naţio-
nale de teatru de improvizaţie. În urma premiilor, eu şi colegii mei de trupă devenisem celebri, ca nişte staruri rock, eram recunoscuţi pe stradă. Am început să citesc cărţi despre teatru.

Aţi urmat prima facultate în informatică. De ce aţi făcut această alegere?

Da, aşa am considerat că este bine la vremea respectivă. Mi-am format prieteni pe viaţă atunci, în timpul primei facultăţi. Îi mai am şi acum, anul trecut am vizitat un prieten de atunci, care e acum stabilit în Israel.

Cât timp aţi lucrat ca programator?

Două luni. Au fost cele mai plictisitoare două luni din viaţa mea, mergeam la birou şi stăteam de dimineaţa până noaptea în faţa unui computer. Mi-aduc aminte că era într-o zi de luni, mă duceam la serviciu. M-am oprit şi m-am întrebat: „De ce merg acolo? Ce motiv am să merg la acest serviciu şi să-mi mai petrec o zi din viaţa mea acolo?“. Aveam 23 de ani. M-am întors acasă, mama s-a speriat că sunt bolnav. „Ce s-a întâmplat? De ce nu mergi la serviciu?“, m-a întrebat. „Mamă, nu mai pot merge acolo, chiar nu mai pot! Asta
e...“, i-am răspuns. A fost una dintre deciziile care mi-au schimbat viaţa. Am dat telefon şi am zis că demisionez.

Îmi povesteaţi altă dată că v-a marcat întâlnirea cu cărţile regizorului englez Peter Brook.

Da, prima carte de teatru citită a fost „Spaţiul gol“ a lui Peter Brook.  Am citit tot atunci şi cărţile unui regizor rus mai puţin cunoscut, Anatoli Efros (n.r. – 1925-1987). Am înţeles atunci că în teatru nu poţi să te prefaci, să fii fals, ci e vorba despre viaţă, despre destin, despre oameni deosebiţi. Am fost atras de problemele fundamentale pe care teatrul adevărat le ridică în faţa lumii. Şi atunci m-am hotărât să fac şi facultatea de teatru. 

În teatru, nu poţi să te prefaci, să fii fals, ci e vorba despre viaţă, despre destin, despre oameni deosebiţi. Am fost atras de problemele fundamentale pe care teatrul adevărat le ridică în faţa lumii.

„Dacă eşuez în Statele Unite, eşuez pe cont propriu“

Ce aţi făcut după ce aţi părăsit Odesa?

Am plecat la Sankt Petersburg să fac teatru la facultate. Am decis să îmi schimb parcursul existenţial... Am lăsat, în 1989, o viaţă în spate la Odesa.

La Sankt Petersburg aţi lucrat cu regizorul Lev Dodin la Teatrul Maly Drama. El v-a fost şi profesor în facultate. Cum era Lev Dodin?

Dodin şi-a pus amprenta asupra mea, m-a învăţat ce înseamnă rigoarea în teatru. E un om foarte puternic, un regizor excepţional. Teatrul lui Dodin rămâne o parte din mine.

„Ego-ul meu crescuse“

Toată lumea laudă şcoala de teatru şi sistemul teatral ale lui Lev Dodin. Nu aţi fost copleşit?

Ba da, Dodin mă domina. La un moment dat, am simţit nevoia să iau propriile decizii. Am zis că, dacă eşuez, eşuez pe cont propriu în America. Am simţit nevoia, după 12 ani petrecuţi alături de Lev Dodin, să-mi asum unele riscuri. La Teatrul Maly altcineva lua deciziile: ce jucam, unde mergeam în turnee, ce puneam în scenă. Am simţit că nu trebuie să mai urmez pe cineva, ci să iau propriile decizii. E ca şi atunci când îţi părăseşti familia: tai legăturile cu familia ta ca să începi să îţi trăieşti propria viaţă. Nu e vorba de faptul că nu-ţi place familia, ci de faptul că trebuie să pleci de lângă părinţii tăi ca să fii tu însuţi. Nu am vrut să rămân într-o fază infantilă toată viaţa mea. Am simţit că asta nu-mi era de ajuns. Am simţit nevoia să-mi asum nişte riscuri. Ce risc mai mare decât a pleca în SUA există pe lumea asta, decât să laşi totul în spate, să pui un ocean  între tine şi viaţa ta de dinainte?

„Aveam nevoie de aer curat“

Nu s-a supărat Dodin că aţi părăsit trupa lui?

Cu Dodin, m-am reîntâlnit anul acesta la Sibiu, când el a primit o stea pe Alees Celebrităţilor la Festivalul Internaţional de Teatru de aici. Am luat cina împreună, am stat de vorbă relaxaţi, am discutat despre familiile noastre, despre polică. Dodin m-a susţinut când am plecat. Mi-a spus ceva ce-a făcut ca decizia mea să fie mai uşoară: „Dacă vrei să te întorci, uşa mea va rămâne deschisă. Ai o casă în teatrul meu de aici, când vrei te întorci“. A fost foarte importantă susţinerea şi înţelegerea lui. Asta mi-a dat o anumită siguranţă.Totuşi a trebuit să părăsesc Maly Drama, unde eram de 12 ani. Aveam nevoie de aer curat...

A fost şi o problemă de ego?

Poate...Ego-ul meu puternic crescuse, am simţit că nu mai era suficient să urmez pe cineva. Văzusem toată lumea alături de Dodin, fusesem în SUA, în Brazilia, în Bali, în Israel, în ţări asiatice. Teatrul nu este însă influenţat de graniţele politice, deşi sunt nişte constrângeri economice oriunde în lume.

V-a influenţat decizia de a pleca în SUA şi situaţia politică din Rusia?

În mod sigur. În 2000 venise Vladimir Putin la conducere. Nu aveam nicio iluzie legată de persoana sa, ştiam deja unde va duce ţara în calitate de preşedinte. Nu am vrut să mă întorc în Uniunea Sovietică odată cu Putin. În plus, toată familia mea era deja în SUA. Fratele şi părinţii mei emigraseră din Odesa cu mult timp înainte de a pleca şi eu în Statele Unite. Părinţii mei au acum peste 80 de ani, locuiesc în prezent în Chicago.

Deci într-un fel v-aţi urmat familia când aţi decis să plecaţi în SUA...

Da, a fost important faptul că familia mea era deja plecată, asta m-a ajutat să iau decizia de a pleca şi eu. Fratele meu a plecat primul în SUA, era specialist în computere. Nu a fost uşor să iau de două ori viaţa de la capăt. 

M-am mutat o dată de la Odesa la Sankt Petersburg şi a doua oară de la Sankt Petersburg în Statele Unite. Obţinusem viza pentru America datorită familiei mele şi, dacă nu plecam şi eu, o pierdeam.

Cum arată idealul dumneavoastră feminin?

Nu ştiu...Nu cred că am un ideal feminin. În general, iubesc varietatea, diversitatea, surpriza. Am întâlnit femei minunate. Mă simt norocos pentru că am întâlnit femei frumoase, nu numai fizic frumoase, ci şi sufleteşte frumoase.


Cum aţi cunoscut-o pe soţie, Nataşa?

Am făcut cu soţia mea, Nataşa(foto), aceeaşi şcoală de teatru a lui Lev Dodin. Am studiat împreună la Academia de Arte din Sankt Petersburg. Nataşa a studiat teatrologia, e critic şi teoretician de teatru. În pauzele de ţigară, fumam împreună. Împărţim mulţi prieteni, avem multe în comun, facem parte din aceeaşi lume artistică.  Avem conversaţii dure despre spectacole, ne certăm, discutăm ore întregi despre teatru. Iubesc  lumea noastră, îmi iubesc familia. Îmi place să călătoresc, dar de fiecare dată doresc să mă întorc acolo, lângă familia mea.

Sunteţi mulţumit că fiul dumneavoastră, Saşa, a crescut în Statele Unite?

Da, sunt fericit că el locuieşte în SUA atâta vreme cât e integrat în cultura rusă. E bilingv, noi vorbim în ruseşte acasă. Va merge într-o săptămână la facultate la Universitatea Connecticut. Fiul meu începe o nouă viaţă. E interesat de administraţie, business, politică. Cântă la pian, saxofon, vrea să studieze muzica în continuare, dar pentru el, nu ca o carieră. Nu consideră muzica o alegere de viaţă. Fiul meu, la rândul său, e foarte introvertit. Mă recunosc cumva în el. Însă şi el are o viaţă intensă în spate. A fi introvertit e o parte din procesul de maturizare, de găsire a identităţii. Numele de Saşa vine de la Alexander, aşa îl chema şi pe fratele meu care a murit...(se întristează). Fratele meu nu a avut copii, Saşa este singurul nepot al părinţilor mei.

Fiul dumneavoastră a împlinit 18 ani...

Când vezi că fiul tău creşte, creşti odată cu el, într-un fel. Trăiesc experienţe extraordinare alături de el. Acum sunt emoţionat că fiul meu pleacă la universitate. Nu va mai locui cu noi acasă.  Saşa (foto jos) ne va vizita de acum încolo. Mă simt mai în vârstă. Uneori mă simt bătrân ca la 90 de ani, alteori mă simt ca la 20 de ani. 

 


„Bulandra înseamnă deja biografie pentru mine“ 

 Povestiţi-mi despre relaţia dumneavoastră cu studenţii. Predaţi din 2001 regie şi actorie la Universitatea Wesleyan din SUA.

 Alături de studenţi, mă simt mai tânăr, e un aer curat cu ei în jur. Alături de ei nu mi-e frică de nimic, de ideea de a avea succes, de bani, de critici. Nu ştim ce facem, nu ştim ce va ieşi. Încerc să-i urmăresc, pentru că sunt plini de energie şi de idei. Nu vreau să le dau din înţelepciunea mea. Îmi place să-i provoc, să îi las liberi să creeze, nu-i judec prin ceea ce ştiu, îi judec prin regulile lor, nu prin ale mele. Îmi place că studenţii mei nu sunt încă cinici, încă nu ştiu nimic legat de cinism. Din păcate vor deveni cinici, în patru-cinci ani. Acum, ei sunt ca o apă pură. După ce bei apă direct de la munte, îţi dai seama că ceea ce ai băut tu până atunci nu era atât de curat şi poţi face diferenţa. Studenţii îmi amintesc că viaţa e frumoasă, indiferent cât de dură este aceasta.

 „În România, fac teatru de repertoriu“

Când veniţi să montaţi în România, vă e dor de fapt de teatrul rus?

Mi-e dor de teatrul de repertoriu. Americanii suferă că nu au teatru de repertoriu. E nevoie de un lider puternic să conducă un asemenea teatru de repertoriu. Dacă există un lider puternic, un program artistic coerent, acest sistem poate produce un teatru de calitate. Am venit în România ca să fac teatru de repertoriu. Când povestesc despre cum funcţionează teatrul în Rusia, în Polonia, în România, americanii ne invidiază. La ei sunt importante sponsorizările, e greu să obţii bani pentru un proiect artistic. 

„Actorii buni nu ascund niciodată nimic“

Aveţi o relaţie cu totul deosebită şi cu Victor Rebengiuc, distribuit aproape în toate spectacolele dumneavoastră, de la „Unchiul Vania“ la „Căsătoria“ şi „Inimă de câine“. Cum s-a sudat această legătură?

Pentru mine, Teatrul Bulandra, în care am făcut cele mai multe spectacole cu aceşti
actori, înseamnă deja biografia mea. Când vorbesc despre Victor şi Mariana, mă gândesc la părinţii mei şi la dualitatea sentimentelor mele faţă de ei. Sunt foarte legat de ei, ca familie, îi sun din SUA cel puţin o dată pe lună. Pe de o parte, îmi sunt părinţi, pe de altă parte, ei sunt aceia care depind de mine. Uneori sunt naivi, copilăroşi, poznaşi, şi eu – mult mai bătrân. Am văzut fotografii de când erau mai tineri, am fost în casa lor de multe ori. Am observat de-aproape cum trăiesc, l-am urmărit pe Victor cum găteşte şi cum aşază masa. Relaţia lor este incredibilă. E atât de minunat să-i vezi cum vorbesc unul cu celălalt. Simţi la ei o tihnă şi o frumuseţe a unei vieţi trăite împreună. Actorii buni nu ascund niciodată nimic. Asta se întâmplă cu Victor Rebengiuc şi cu Mariana Mihuţ: se deschid complet, 100% sau, mai bine zis, 200%. De fapt, asta e natura teatrului şi a actorului bun: o deschidere absolută. Devenim vulnerabili tocmai pentru că nu ascundem nimic.

 

Mariana Mihuţ face un rol excepţional în „Îngropaţi-mă pe după plintă“, spectacolul dumneavoastră din 2011 de la Bulandra, rol pentru care a obţinut Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol principal. Cât de puternic, dar şi de vulnerabil şi de sensibil trebuie să fii ca să faci un asemenea rol?

Mariana e o forţă a naturii, puternică şi extrem de sensibilă în acelaşi timp. În piesă a fost poate şi încercarea autorului rus Pavel  Sanaev de a-şi ierta bunica, foarte agresivă, dominantă, uneori violentă. E bine să ne întrebăm: care e sensul pentru care trăim? De ce nu suntem în stare să oprim lupta dintre noi? De ce nu suntem în stare să vorbim onest? De ce suntem atât de orgolioşi? E o piesă despre oameni în sensul general, se poate întâmpla oriunde. Dar, deja, la maturitate, de cele mai multe ori e prea târziu să spui „te iubesc“, să spui „îmi pare rău“. Uneori, se întâmplă să răneşti pe cine iubeşti cel mai mult. E un text despre timp, memorie, despre imposibilitatea de a vorbi cu oamenii care chiar contează pentru tine. Mariana problematizează extraordinar, cameleonic, toată sensurile existenţiale, filosofice ale textului.


Mariana Mihuţ a fost o neuitată Inna în „Sorry“, spectacolul dumneavoastră din 2004, în care joacă alături de Ion Caramitru. Aţi făcut spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă“ special pentru Mariana Mihuţ? A devenit ea o actriţă-fetiş pentru dumneavoastră?

A fost clar de la început că, de fapt, căutam o piesă pentru Mariana Mihuţ, ceva puternic, care să i se potrivească. Ea e chiar într-un moment al vieţii ei în care poate să înţeleagă şi să urmărească personajul bunicii foarte bine. Mariana e foarte diferită în „Îngropaţi-mă pe după plintă“ de ceea ce a făcut în spectacolul după Aleksandr Galin – în rolul Innei care îi spune bărbatului iubit „Sorry“.
E foarte puternică din nou, dar în cu totul alt sens. Da, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc au devenit actori-fetiş pentru mine. Ne simţim din priviri, ştim ce vrem unii de la alţii fără să avem uneori nevoie de cuvinte.

Asta e natura teatrului şi a actorului bun: o deschidere absolută. Devenim vulnerabili tocmai pentru că nu ascundem nimic.

Yuri Kordonsky

                                                                                           In vizită acasă la Victor Rebengiuc

„Multe piese scrise azi sunt superficiale“

„Unchiul Vania“ a fost prima piesă de Cehov pe care aţi montat-o în România, în 2001. Ce înseamnă Cehov pentru dumneavoastră?

În „Unchiul Vania“ mi-am propus să montez ceva care să fie onest faţă de piesă, care se află scris în ea însăşi. Dacă citeşti cu atenţie piesa, descoperi spectacolul. Am vrut doar să spun o poveste pe care să o înţeleg cu adevărat. Ştiam de multă vreme anumite detalii despre familia autorului. În afară de asta, faptul că sunt ucrainean nu m-a ajutat în niciun fel, pentru că Cehov a devenit universal, chiar cosmopolit. Am avut audiţii trei sau patru zile cu aproape 40 de actori. Am stat cu ei în jurul mesei, am băut ceai, am discutat despre teatru, despre Cehov, despre copii, familii şi părinţi. Vorbeşti cu cineva despre viaţă o jumătate de oră, atingi foarte atent anumite subiecte şi observi cum ochii persoanei de lângă tine îşi schimbă culoarea. Înţelegi atunci dacă ai în faţă un actor bun sau nu.


Ce aţi schimbat în montarea pentru televiziune a spectacolului „Unchiul Vania“, la care lucraţi acum la TVR?

Nu e vorba de schimbare. Nu e vorba de a schimba textul, distribuţia, mişcarea, decorul sau muzica. E acelaşi spectacol, însă noi nu mai suntem aceiaşi ca în urmă cu 10 ani. Noi ne-am schimbat, lumea s-a schimbat. Nu mai suntem aceiaşi. Timpul a trecut, noi am mai îmbătrânit...(zâmbeşte). La repetiţii, acum, am citit din nou, după 13 ani, cu actorii, textul la masă. A fost una dintre cele mai frumoase lecturi pe care le-am făcut. Una dintre replici, chiar prima dintre ele, suna aşa: „M-am schimbat mult?“. A fost foarte emoţionant. Ne-am uitat unul la altul şi am început să râdem. E o piesă despre timp. Aproape fiecare propoziţie, aproape fiecare cuvânt din piesa lui Cehov vorbeşte despre ce face timpul din noi, despre cum timpul zboară.

Când va fi premiera spectacolului de televiziune?

Va fi un lung proces de postproducţie, de editare. Avem un material brut acum, încă nu ştiu cum va fi piesa finală. Camera schimbă mult jocul actorilor şi regia,  pentru că alegi să te uiţi în funcţie de poziţia camerei. Suntem constrânşi să jucăm în funcţie de poziţia camerelor. De asemenea, nu există acea vibraţie şi energie pe care o dă prezenţa unui publicul în sală. La teatru, spectatorul nu e singur: arta este creată acolo, în faţa lui. Acesta e un moment unic, în sala de spectacol, moment care nu se va repeta niciodată.

Cât de aţi repetat o scenă la TVR?

Ce facem noi la televiziune, e mult tehnic. Facem repetiţii, filmăm scenele de mai multe ori. La suprafaţă, totul pare la fel ca în spectacolul de la Buladra. Se schimbă însă mult, dar schimbările nu sunt vizibile cu ochiul liber, schimbările sunt de ordin interior: cum privim piesa piesa eu şi actorii , cum înţelegem  acum mesajul ei.Lumea era foarte obosită, într-o zi, când filmasem o scenă din actul al III-lea.  Filmasem toată ziua. Victor Rebengiuc a zis, la finalul zilei: „Puteam să mai filmăm o dată?“. „De ce? E vreo problemă? Eu cred că a fost bine“, i-am spus. „Ai încă putere să faci asta?“, l-am întrebat. „O, da...“.

Colegi mai tineri sunt uimiţi de energia lui Victor Rebengiuc. El are putere pentru noi toţi.

 

Aţi montat mai mult piese clasice, de la Cehov la Gogol. În ce relaţie sunteţi cu noua dramaturgie?

Nu am avut prea mult noroc cu noua dramaturgie, deşi citesc piese contemporane. La Cehov simţi muzica de dincolo de text, există o simfonie a cuvintelor. Cine mai scrie astăzi astfel, cu o asemenea profunzime, texte care să ridice întrebări despre viaţă, care să aibă o anumită metafizică? Nu mai găseşti asemenea piese, acum se scriu piese garnisite cu mult sex, care să şocheze, chiar dacă a doua zi nu-şi mai aminteşte nimeni despre ele. Întrebarea este: despre ce scrii? Ce vrei să spui lumii? Ce conversaţii ai cu Dumnezeu? Multe dintre piesele scrise azi sunt superficiale, rămân la suprafaţa lucrurilor. Citesc două pagini din noile piese, înţeleg ideea...

Cum e privit teatrul rusesc în SUA?

E respectat...Şi pe mine americanii mă privesc cu mult respect, nu mă etichetează, nu mă privesc printr-un clişeu.

Ce aţi apreciat cu adevărat în SUA?

Unul dintre lucrurile fabuloase din SUA este diversitatea. Diversitatea e foarte respectată. La universitate,  am un coleg din Brazilia, altul din Chile, un american care a lucrat în Italia cu Dario Fo, altul care a făcut teatru în Indonezia şi în Bali. Lumea teatrală este foarte vie, învăţăm unul de la altul,  învăţăm să apreciem şi să respectăm ce aduce celălalt. Lumea celuilalt poate fi fascinantă. Trebuie numai să fii deschis să-l înţelegi pe celălalt. Diversitatea e una dintre cele mai respectabile trăsături ale Americii. Lumea e foarte vie în Statele Unite. Diversitatea asta din America nu o văd nici în Rusia, nu o văd nici în România. America este un loc eterogen, Rusia de astăzi este xenofobă.

Ce vă lipseşte din Rusia?

Prietenii. Când vorbesc despre o ţară, mă gândesc la prietenii pe care îi am acolo. Văd ţara respectivă prin chipurile acestor prieteni. Mi-e dor de prietenii mei.

V-aţi făcut prieteni apropiaţi peste Ocean?

Nu ştiu dacă îmi mai fac prieteni acum, aşa cum îmi făceam la 20 de ani...

Gătiţi feluri tradiţionale ruseşti în Statele Unite?

Uneori gătim feluri de mâncare cu cartofi, ciuperci, facem ciorbă după reţete tradiţionale ruseşti.  Nu există o comunitate rusească acolo unde trăiesc în America. Nu mi-e dor însă de comunitatea rusă. Nu simt nevoia unei asemenea comunităţi. Nu mă uit la TV la ştirile ruseşti. Însă ascult ştiri ruseşti la radio. Primul lucru pe care-l fac dimineaţa este să deschid radioul pe frecvenţele ruseşti. 

Desconsideraţi teatrul jucat pe Broadway?

 

Nu-l desconsider, însă la fel, nu mă interesează, nu lucrez în felul ăsta. Este o industrie comercială, ca peste tot. Nu mă duc să văd spectacole pe Broadway.


Ce lecţii de viaţă aţi învăţat în Statele Unite?

Unul dintre lucrurile fabuloase din SUA este diversitatea. Diversitatea e foarte respectată. La universitate,  am un coleg din Brazilia, altul din Chile, un american care a lucrat în Italia cu Dario Fo, altul care a făcut teatru în Indonezia şi în Bali. Lumea teatrală este foarte vie, învăţăm unul de la altul, învăţăm să apreciem şi să respectăm ce aduce celălalt. Lumea celuilalt poate fi fascinantă. Trebuie numai să fii deschis să-l înţelegi pe celălalt. Diversitatea e una dintre cele mai respectabile trăsături ale Americii. Lumea e foarte vie în Statele Unite. Diversitatea asta din America nu o văd nici în Rusia, nu o văd nici în România. America este un loc eterogen, Rusia de astăzi este xenofobă.

Din păcate, există prejudecata că americanii sunt superficiali...

E un mare clişeu. E foarte prostesc, e produsul fricii din noi... Acestea sunt clişee, prejudecăţi. E foarte limitat şi prostesc să judeci aşa. Oamenilor le e frică să se confrunte cu provocarea. Toată lumea se consideră deosebită, dar asta nu înseamnă că cineva poate fi mai puţin bun decât tine. Nu. De fapt, celor care spun că americanii sunt superficiali le e frică să admită că ei înşişi pot fi cei slabi. Acest altcineva poate să nu fie atât de deosebit, atât de profund ca tine, dar cu siguranţă poate să fie mai bun. Teatrul american nu poate fi asociat numai cu Broadway-ul. Există mult talent oriunde în lume. Există mult talent în America. Studenţii mei sunt fabuloşi, sunt foarte mândru de ei. 

Kordonsky este un meteorit care a căzut în România. Stăteam şi noi liniştiţi şi deodată, poc, vine ceva ce ne magnetizează. Am rămas fără grai în faţa profunzimii şi rigorii lui.

Victor Rebengiuc, actor

Yuri Kordonsky ne-a cucerit prin simplitatea lui, prin căldura lui. Te uitai la el şi te întrebai: «Copilaşu’ ăsta e regizor?» Tot ceea ce spune el este plin de miez.

Mariana Mihuţ, actriţă

 

„Viaţa poate fi mai frumoasă decât teatrul“

Teatru sau viaţă? Ce alegeţi, ce sacrificaţi?

Teatrul e numai o parte din viaţă. Viaţa poate fi mai frumoasă decât teatrul. Familia, copilul, prietenii sunt esenţiali, pentru că frumuseţea se află lângă noi pe lumea aceasta. Ai nevoie să atingi pământul, să îţi împrospătezi respiraţia cu aer curat, să simţi cum miroase vinul, să ai modelul concret al frumuseţii vieţii. Trăirile astea le aduci cu tine în teatru, te ajută să ajungi în altă dimensiune, iar la întoarcere simţi nevoia să le atingi din nou. Un apus de soare care nu a fost filmat sau pictat vreodată poate fi mai frumos decât orice formă de artă. Dacă nu simţi viaţa asta, dacă nu o atingi, nu poţi face teatru.

 

Simţiţi totuşi că sunteţi acasă pe tărâmul american?

Am cumpărat o casă într-o pădure din New England, Connecticut. E prima casă pentru familie, în SUA. Am avut aşadar curaj să ne facem, în sfârşit, o casă. E un sentiment diferit, sunt foarte fericit, nu mai am acel sentiment de provizorat. Am fost un călător toată viaţa.

Dacă prin casă înţelegi locul unde vreau să mor, nu, nu am o casă. Nu ştiu dacă vreau să mor în America. OK, acesta e locul unde trăiesc, acesta e locul unde muncesc, dar nu ştiu dacă acesta e locul unde vreau să mor.

Ce planuri aveţi în teatru?

Nu îmi fac mari planuri acum.  Nu am încă niciun contract, niciun angajament cu vreun teatru. Lucrul la universitate îmi ia foarte mult timp. În ultimul an nu am mai avut timp să fac niciun spectacol. Fac multă muncă administrativă, conduc departamentul de teatru. Toată viaţa mea e la universitate. Mă gândesc serios dacă o să rămân în această funcţie mai mult de un an. Continui să predau, sunt profesor, nu sunt numai adminstrator. Fac spectacole cu studenţii. Sper ca anul viitor să-mi pot lua un angajament într-un teatru de repertoriu. 

 

Două premii UNITER

 Numele: Yuri Kordonsky

 Data şi locul naşterii: 17 octombrie, 1966, Odesa, Ucraina

 Starea civilă: căsătorit

 Cariera şi distincţii:

 După Facultatea de Informatică, a mai absolvit, în 1995, încă două facultăţi la secţiile Actorie şi, respectiv, Regie de Teatru şi Film, la clasele celebrului Lev Dodin, în cadrul Academiei de Artă Teatrală din Sankt Petersburg.

Kordonsky s-a mutat în New York în 2001.

 A montat la Teatrul Bulandra din Bucureşti „Unchiul Vania“ (2001), „Căsătoria“ (2003), „Sorry“ (2004) şi „Crimă şi pedeapsă“ (2006), „Îngropaţi-mă pe după plintă“ (2011).

 La Sinaia, a mai pus în scenă „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea“ (2004), iar la Teatrul Naţional din Bucureşti „Inimă de câine“ (2005), adaptată după nuvela cu titlul omonim, de Mihail Bulgakov.

Pentru spectacolul „Ultima zi a tinereţii“, dramatizat după romanul „Cronica incidentelor unei iubiri“ al scriitorului polonez Tadeusz Konwicki, a fost distins cu Premiul UNITER în 2012 pentru Cel mai bun spectacol.

 A montat, în 2013, „Pescăruşul“ după A.P. Cehov la Teatrul German de Stat din Timişoara.

 A obţinut numeroase distincţii internaţionale, precum Premiul „The Golden Light“ în Sankt Petersburg şi Premiul pentru Cel mai bun spectacol acordat de Uniunea Teatrelor Europene la Palermo, în 2001, pentru „Unchiul Vania“.

 Pentru „Unchiul Vania“, regizorul a obţinut  şi premiul UNITER pentru regie în 2002.

 Locuieşte în: Middletown, Connecticut (SUA)

 

 

citeste totul despre: