Reamintiri necesare. Christos a înviat!

Eram la începuturile gazetăriei mele teatrale şi lucram cum nu se putea mai inspirat la teatrul radiofonic, prima mea mare şcoală de teatru, chiar în primăvara anului când cronica mea teatrală radiofonică la „Apus de soare” pe scena Naţionalului mă proiectase în centrul atenţiei.

Marii actori ai primei scene, supăraţi pe o cronică teatrală apărută în „Contemporanul”, condus de George Ivaşcu, îi supărase pe Artiştii Poporului minimalizaţi, considerau ei, de către cronicar care îi pomenise cu marile lor titluri de Artişti ai Poporului şi Artişti Emeriţi, dar în bloc. Supărarea a condus la ameninţarea „leilor naţionali” că refuză să mai joace spectacolul – un triumf – până când nu va apărea în pagina aceluiaşi săptămânal un articol reparator.

Conflictul este descris de profesorul Pavel Ţugui, pe atunci ocupantul principalului scaun al Secţiei de literatură şi artă a Comitetului Central,  în cartea „Apus de Soare din nou pe scena Teatrului Naţional”.  El a primit şi însărcinarea să rezolve o situaţie neobişnuită, grevă teatrală într-un regim comunist.

I-am propus redactorului-şef al Contemporanului să-i ceară lui Radu Popescu să întregească cronica sa anterioară, dar R. Popescu n-a acceptat, ba dimpotrivă, înţepat, ca de obicei, a respins propunerea, aruncând vorbe neprotocolare asupra secţiei de la partid şi asupra artiştilor de la Teatrul Naţional. Ivaşcu a zeflemisit reacţiile amicului său şi a căutat un alt cronicar dramatic, în stare să-i dea replica cuvenită. Miercuri seara, redactorul-şef al Contemporanului mă înştiinţa că articolul va fi semnat de un tânăr „isteţ de vreo 24 de ani, reporter cultural la Radio”.

Sub numele Dinu Săraru citeam în Contemporanul de vineri, 6 aprilie 1956, articolul: Completare la o cronică dramatică, care începea cu fraza „Înscriind o succintă şi preţioasă analiză a minunatei drame-poem (pentru care ne manifestăm entuziasmul) şi care evidenţiază încă o dată frumoasa ţinută a publicisticii lui Radu Popescu, autorul se dovedeşte de o superficialitate şi lipsă de informaţie supărătoare, atunci când se ocupă de spectacolul Teatrului Naţional. ” Oprindu-se asupra spectacolului, Dinu Săraru remarcă ironic că Radu Popescu îi felicită „pe toţi artiştii în bloc” ceea ce l-a determinat „pe unul din interpreţii de seamă ai spectacolului” să se recomande artistul „Bloc”. D. Săraru subliniază meritele lui Al. Giugaru în rolul Moghilă, alături de Ştefan cel Mare, personaj în „prim plan”, remarcă creaţiile lui Ion Iancovescu, Ion Ulmeni, Al Gibericon, G. Ciprian, Jenică Constantinescu, în roluri individualizate ale boierilor, a Eugeniei Popovici, care găseşte „de cele mai multe ori tonurile potrivite vârstei..., nuanţate în exprimarea gingăşiei şi emoţiei.”

„Apus de soare”, 1956, cu George Calboreanu, Elvira Godeanu şi Eugenia Popovic i(sursa: tnb.ro)

Dinu Săraru socoteşte creaţia lui George Calboreanu un „exemplu pentru tinerii artişti”, ce merită o „analiză minuţioasă”. În ce priveşte regia Mariettei Sadova, D. Săraru subscrie „din toată inima” la meritele consemnate de Radu Popescu, dar adaugă cu o umbră de maliţie, că regia este realizată şi de... un bărbat, că spectacolul a fost creat de doi regizori: Marietta Sadova şi Mihail Zirra, realitate ignorată de R. Popescu. Completare la o cronică... a fost receptată cu satisfacţie de către public, dar şi de către colectivul de artişti de la Teatrul Naţional. ”

Triumful lui George Calboreanu în rolul lui Ştefan cel Mare, care trimitea la gloriosul rol jucat pe aceeaşi scenă de Constantin Nottara, îl făcuse pe Artistul Poporului Calboreanu o legendă vie şi legenda a rămas în memoria Teatrului Naţional, cu atributele celui mai de seamă actor în momentul acela pe prima scenă a vremii, când aici puteau fi văzuţi Ion Manolescu, G. Storin, Maria Filotti, N. Băltăţeanu, Elvira Godeanu, Giugaru şi Beligan.

Atunci – cum mai spuneam – în studiourile de teatru ale Radioului, la care conducea o imensă sală a paşilor pierduţi, se înregistra şi în ziua de Sfintele Paşti un spectacol din marele repertoriu universal.

Pentru că era o zi de sărbătoare mare, creştină, cea mai mare, cineva – de bine, în orice caz – a sfătuit-o pe preşedinta Radioului, o activistă de partid necontenit dezlănţuită în apărarea – zicea ea – a purităţii comuniste în literatură şi artă, cineva zic, de bine, îi recomandase – dat fiind că atunci se şi încheiau înregistrările la spectacol, – să vină să-i salute pe aceşti monştri sacri.

Eram, aşadar, redactorul teatrului radiofonic şi nu se putea să nu fiu de faţă.

Tovarăşa preşedintă venise importantă şi dăduse mâna tovărăşeşte cu marii actori de la înălţimea pe care i-o dădea şi faptul că era soţia unuia dintre conducătorii Partidului unic.

La întâlnire, care le fusese anunţată actorilor dinainte, întârziase – gurile rele spuneau că intenţionat –, şi nu mă mir ... George Calboreanu, legendarul interpret al lui Ştefan cel Mare.

Mi-amintesc că înainte de apariţia tovarăşei preşedinte, bătrânii lei îşi evocau începuturile lor teatrale (am mai povestit   undeva această scenă). Îl aud şi azi pe George Storin spunându-i Artistei Poporului Maria Filotti: „Mai ţii tu minte, Miţo, ziua când ai terminat tu Conservatorul şi ne-am dus toţi la Şosea şi eu am zis: Hai să o aruncăm în platanul care cucerea prin bogatele lui ramuri toţi plimbăreţii de la Şosea? ”. Era atunci un obicei ca absolvenţii Conservatorului să fie duşi la Şosea de colegi şi ridicaţi pe umeri, agăţaţi de crengile platanului vestit.

Încă se mai râdea la amintire, când prin uriaşa sală a paşilor pierduţi s-a văzut venind, dar fără grabă, George Calboreanu.

Era o zi de Paşte primăvăratec, dar care n-avea curajul să se smulgă din braţele iernii, în toată dimineaţa ninsese prin Bucureşti. Calboreanu era îmbrăcat într-un palton boieresc cu blană bogată, pe cap purta o căciulă înaltă.

S-a făcut linişte şi toţi măsurau în gând paşii lui Ştefan Cel Mare. Când a ajuns în faţa tovarăşei preşedinte, şi-a scos căciula înaltă, s-a oprit şi a zis cu glasul tunător al lui Ştefan cel Mare:

„Christos a înviat!” .

Nu s-a aplecat înaintea tovarăşei care încremenise şi, în secunda de tăcere care a urmat, bătrânii lei ai Naţionalului au răspuns:

„Adevărat a înviat!”