Premiere de sfârşit de an

Scenă din "Năpasta", în regia lui Radu Afrim

Decembrie 2012 a însemnat şi sfârşitul anului Caragiale, prin urmare totul s-a încheiat cu două spectacole extrem de atipice: „O scrisoare pierdută” cântată şi dansată şi o „Năpastă” foarte colorată şi animată.

"Scrisoarea" e de fapt o operă în două acte şi un prolog (remarcabil de altfel), totul compus de Dan Dediu şi dirijat strălucit de Tiberiu Soare. Libretul îi aparţine lui Ştefan Neagrău, care semnează şi regia, într-o scenografie spectaculoasă şi extrem de cinematografică a Vioricăi Petrovici (nu degeaba a şi fost nominalizată la Premiile César, anul acesta, pentru colaborarea cu Radu Mihăileanu la pelicula „Izvorul femeilor”).

Excelentă ideea supra-titrării textului, pentru că ar fi fost păcat să ratăm nişte subtilităţi uneori uşor acoperite de muzica mai puternică decât vocile. Din distribuţie se remarcă Andrei Lazăr, în rolul unui Caţavencu poate mai cuceritor ca niciodată (şi care aminteşte de alt artist al Operetei, şarmantul şi regretatul Dorin Teodorescu), precum şi Farfuridi: Vasile Chişiu ori Trahanache: Florin Diaconescu, prezenţe inclusiv teatrale foarte izbutite.

Momentul cel mai tulburător rămâne cel al dansului sublim al seraficii şi atât de graţioasei Monica Petrică, ducând cu gândul la rolul tot al unei Persona  din „Când Isadora dansa” din spectacolul de la Odeon, al lui Răzvan Mazilu, cu Maia Morgenstern. O găselniţă e şi momentul în care aflăm ce s-a întâmplat de fapt la Cameră, când de obicei în reprezentaţii ni se spune doar cum Caţavencu, în învălmăşeală, şi-a pierdut pălăria cu scrisoare cu tot. Acum avem ocazia să fim prezenţi la o şedinţă a aleşilor în prag de noi alegeri, la fel de agitată ca şi în zilele noastre. Ipătescu are tendinţa să ia din inflexiunile lui Toma Caragiu, din montarea lui Liviu Ciulei, de care ne reamintim, încă o dată, de îndată ce se simte miros de mici pe scenă. Oricum, e un spectacol, per total grandios, deloc plicticos şi care nu trebuie ratat, la premieră având parte şi de un public extrem de receptiv.

„Năpasta” de la Teatrul Naţional, în viziunea extrem de originală şi halucinantă a lui Radu Afrim, e o montare extrem de specială, care presupune o participare aproape fizică a spectatorului la intensitatea cu care joacă actorii Marius Manole şi Simona Popescu. Ei reuşesc să comunice perfect cu publicul dându-i iluzia că este direct implicat şi nu poate scăpa din această dramă. Muzica obsedantă a Luizei Zan contribuie la această nebunie de sentimente amestecate, însoţind şi o paradă a modei însângerată. Lacrimi de nevastă îndoită şi chinuită, extrem de echilibrate, chiar dacă pare o contradicţie în termeni, sunt poate momentul cel mai tulburător. Anca e într-adevăr o fată frumoasă pentru care se poate face moarte de om, cum avea să i se spună boierului Caragiale în călătoria sa cu I. Suchianu (tatăl cronicarului de cinema D.I. Suchianu), undeva în Oltenia. Bună ideea regizorului de a strecura şi un cadru cu varianta în care rolul feminin era interpretat de expresiva şi temperamentala Dorina Lazăr.

În seara în care pe lista scurtă a celor mai bune filme într-o limbă străină posibil oscarizabile intra „Dincolo de dealuri”, la Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei, se juca textul lui Tom Smith: „Obiceiuri necurate”, în regia lui Mihai Constantin, un fel de comedie cu mult haz şi nenumărate răsturnări de situaţie, petrecute tot într-o mănăstire, în care se remarcă, de departe, Victoria Dicu (de neuitat în „Jubileul” alături de Maia Morgenstern, în regia maestrului Radu Beligan, la Metropolis ) şi Gelu Niţu, care face un Părinte Chenille colosal de abţiguit şi puţin magician (Marile spirite se întâlnesc, căci şi în „Năpasta” apare un moment de prestidigitaţie şi o maşină de cusut pe scenă, deşi scenografia este a Izei Tărţan şi nu a Vandei Maria Sturdza, ca la Sala Media de la recent reinauguratul Teatru Naţional).

Întreaga distribuţie îşi joacă personajele complexe, cu o poftă nebună. Steliana Bălăcianu are un plâns inconfundabil, Corina Moise e şugubeaţă, Alina Vior (care a făcut şi traducerea textului american) e tainică, Andreea Mateiu duplicitară atât cât trebuie, iar alături de Thomas Ciocşirescu şi Andrei Runcanu par a forma o trupă imbatabilă. E drept că probabil meritul îi aparţine şi regizorului la debut, pînă acum actor grozav, Mihai Constantin, al cărui tată, Marele George, ar fi fost  tare încântat de fabuloasa carieră a fiului său. Finalul  e mai reuşit ca în spectacolul ultra-aclamat de pe Broadway „Sister Act”.

O ultimă surpriză înainte de Noul An a fost avanpremiera de la Question Pub (vizavi de Palatul Telefoanelor, unde culmea se face o petrecere nu numai de Crăciun şi de Revelion, ba şi de Sfântul Vasile, nu ştiu dacă sunt incluse şi moliftele pentru exorcizare!). „Vest-Est”, o producţie a ceea ce se cheamă Teatrul Independenţilor Profesionişti cu Ştefan Pavel, Vlad Drăgulin, Danni Ionescu, care a şi imaginat acest spectacol din scheciuri adaptate cu mult har şi haz (uneori de necaz) de pe bloguri, cu Daniel Drăgan, George Piştereanu (parcă mai bun chiar şi decât în filmele care l-au consacrat: „Eu când vreau să fluier, fluier” sau „Loverboy”) şi Gabriel Chirilă.

Producătorul acestui eveniment de vreo două ore şi ceva fiind tot un foarte tânăr artist, Alexandru Nagy, care a jucat cândva într-o versiune franceză a „Tabloului” lui Ionesco, alături de acelaşi fermecător  Danni Ionescu. Coloana sonoră aparţine trupei SubCarpaţi, iar printre cei citaţi în texte e nimeni alta decât Ana Blandiana. De ce? Mergeţi să vedeţi spectacolul şi o să aflaţi. Vă garantez că merită. Plus că veţi putea spune cândva, că i-aţi văzut pe toţi încă de la debut, ceea ce-i nu-i de acolo!