Mai întâi fiindcă Othello este unul dintre marile texte shakespeariene. În al doilea rând deoarece la prima întâlnire, spectacolul montat de armeanul Suren Shaverydan îmi plăcuse, dovadă fiind cronicile publicate la data de 20 octombrie 2016 pe adevarul.ro şi în numărul 12/2016 al revistei Teatrul azi. În al treilea rând pentru că mi se pare cum nu se poate mai util pentru orice critic de teatru care îşi respectă profesia să nu rateze nicicând ocazia atât de rară a revederii. Dacă un critic literar îşi poate îngădui oricând bucuria relecturii, a revizitării şi, uneori, atunci când este cazul, a revizuirilor (de aici, poate, şi opiniile pe această temă ale poetului Nichita Stănescu, ale criticului Nicolae Manolescu şi ale teoreticianului Matei Călinescu) pentru un critic de teatru revederea înseamnă un lux. Unde mai pui că inerentelor mutaţii de gust în cazul spectacolului de teatru li se asociază timpul. Textul unui roman, al unui poem, chiar al unei piese de teatru rămâne aceleaşi, spectacolul teatral este, printre altele, hélas!, şi un produs al timpului. Mult mai lesne supus deprecierii.

În consecinţă, primul lucru pe care aş dori să îl evidenţiez este  că avem de-a face cu o montare extrem de bine conservată. Nu s-au deteriorat nici ritmul, nici dinamica acţiunii, nici jocul actoricesc, nici intensitatea relaţiilor dintre personaje. Lucru cu atât mai de lăudat cu cât reprezentaţia a avut pe scena Teatrului Colibri, cu o deschidere mult mai largă a scenei decât aceea din sala Horia Lovinescu a Teatrului Nottara, acolo unde am văzut pentru întâia oară spectacolul.


FOTO Sorin Radu


În al doilea rând, cred că se cuvine iarăşi lăudată ştiinţa regizorului de a povesti şi de a clarifica resorturile raporturilor dintre personaje. La început, lumea din Othello pare perfect echilibrată. Una a ordinii. A păcii. A împăcării. Cum ar putea fi altfel? Au trecut doi ani de la căsătoria Desdemonei (Andrada Fuscaş) cu generalul Maur şi relaţia lor este intactă. Cei doi se potrivesc perfect şi deocamdată parcă nici o primejdie nu le pândeşte viaţa. Othello (Liviu Cheloiu) îl preţuieşte pe Iago (Mircea Silaghi), iar acesta este, la rându-i, îndrăgostit de soţia lui, Emilia (Ela Ionescu). Tânărul Cassio (Daniel Nuţă) este un locotenent cu un viitor cum nu se poate mai sigur, pe punctul de a căsători cu Bianca (Ioana Farcaş). Intervin însă ura şi gelozia lui Iago faţă de Othello, contează mult şi faptul că acesta este maur (foarte bine că regizorul s-a bazat pe sugestia cuvântului şi nu a adus în scenă un Othello vopsit pe faţă ca în vetustele spectacole de operă) dar şi invidia aceluiaşi Iago faţă de Cassio. Ura, invidia şi gelozia îl macină până la autodistrugere pe Iago, iar Othello, Desdemona, Cassio, Emilia, Bianca, Roderigo (Radu Câmpean) sunt şi ele victime acestor sentimente absolut devastatoare.

Aşa după cum arătam şi în prima cronică, critici mai vechi (Haig Acterian) sau mai noi (Andrzej Żurovski) au vorbit despre faptul că Othello şi Iago deţin pondere egală în desfăşurarea acţiunii piesei. Scrie A. Żurowski: „Putem citi Othello ca piesă despre Iago. Putem citi Othello şi ca piesă despre Othello. Citit prin Iago, Othello este o piesă despre infamie şi indispensabilitatea maniheistă a răului. Citit prin Othello, Othello este o piesă despre gelozie şi deznădejde. Mai eficient este să citeşti Othello prin prisma lui Iago decît prin aceea a lui Othello. Plăsmuirea ideii răului produce un efect mai mare decât tabloul disperării soţului ideal” (cf. Andrzej Żurowski – Citindu-l pe Shakespeare, Editura Fundaţiei Culturale Camil Petrescu, Bucureşti, 2010).


FOTO Sorin Radu

Cu ocazia revizionării spectacolului mi s-a întărit impresia că regizorul Suren Shaverydan a optat pentru soluţia eficienţei. A citit piesa prin prisma unui Iago la fel de vulnerabil şi de bolnav precum Othello. Nu, Iago din spectacolul de la Târgovişte nu e defel îndrăgostit de Desdemona. E animat de morbul distrugerii care se metamorfozează în autodistrugere cvasi-asumată (de aici şi repetarea obsesivă a enunţului în noapte asta) din invidie faţă de Othello şi Cassio şi de gelozie fiindcă nu poate nici să uite, nici să ierte faptul că, odată, Othello a atins-o pe Emilia. Cassio ştie să speculeze detaliul că Desdemona insistă poate prea mult ca Othello să aibă o întâlnire explicativă cu Cassio, dar şi toate vulnerabilităţile psihologice ale lui Othello. Scria marele regizor Aureliu Manea în magnifica lui carte Spectacole imaginare, a cărei  reeditare de către Viorica Samson-Manea a fost lansată chiar în zilele Festivalului (Editura Eikon, Bucureşti, 2018): „Povestea lui Othello este drama unui om copleşit de mizeria unei realităţi. Cel ce trebuia să fie înălţat de aripa unui mit se prăbuşeşte cuprins de căile urâte şi nedemne ale unei psihologii pe cât de violente, pe atât de sărace: psihologia geloziei”. Suren Shahverydan citeşte Othello ca un fel de replică la Macbeth. De aici atmosfera întunecată, de aici zgomotul păsărilor de noapte, de aici rolul visului, al coşmarului, de aici scena de mare impact a ţeserii pânzei de păianjen, recte de frânghii.


FOTO Sorin Radu

Scenografia semnată de Mc Ranin şi de Raluca Frăţiloiu nu poate să nu aducă aminte de aceea din antologicul Rege Lear al lui Radu  Penciulescu. Aceleaşi cuvinte bune pentru toţi componenţii distribuţiei, deşi de data aceasta mi s-a părut că poate ar mai fi fost puţin de lucru la capitolul acordul fin al interpretării.

Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte - OTHELLO de William Shakespeare; Traducerea şi adaptarea: Valeriu Andriuţă; Regia: Suren Shahverydan; Scenografia: Mc Ranin şi Raluca Frăţiloiu;  Cu: Liviu Cheloiu (Othello), Andrada Fuscaş (Desdemona), Mircea Silaghi (Iago), Daniel Nuţă (Cassio), Ela Ionescu (Emilia), Camelia Pintilie/Ioana Fărcaş (Bianca),Radu Câmpean (Roderigo); Data reprezentaţiei: 25 aprilie 2018