Finanţat în parte de UNITER şi de câţiva sponsori, în totalitate ignorat de autorităţile locale şi judeţene, Open Studio Act Festival este rodul entuziasmului şi dăruirii câtorva tineri artişti orădeni- Eugen Neag, Alin Stanciu, Ioana Ciobanu (cu toţii angajaţi la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea - care au izbutit să îi convingă să le stea alături câţiva foşti colegi de studenţie. Pe actorii Ioana Cheregi şi Andrei Stan, amândoi de la Teatrul de Nord din Satu Mare.

Ajuns la a doua ediţie, Festivalul, în totalitate dedicat teatrului independent, nu a avut o temă declarată. Întâmplarea, una fără doar şi poate fericită, a făcut însă ca pe afiş să apară spectacolele preponderent preocupate de două teme extrem de actuale. Prima - veşnic, etern complicatele raporturi româno-maghiare (Poveste din Transilvania, MaRó), a doua aceea a „amintirilor din Epoca de aur“ (Vă plac bananele, tovarăşi?) Cum şi una, şi alta sunt intens supuse manipulărilor interesate, mai mult decât firesc ca pe acelaşi afiş să figureze şi un spectacol despre frustrări, despre minciuna socială interesată, despre ipocrizie (Plex sau marja de eroare în disecţia umană). Vara, dorinţa aferentă şi perfect justificată de bună dispoziţie şi-a luat şi ea partea (Impro Patzan Show), afişul fiind completat cu spectacolul-experiment Vise. Realizat în versiuni diferite de studenţi de la Actorie şi Regie de la Facultăţile de specialitate din Cluj-Napoca şi Târgu Mureş, cu o durată fixă, riguros cronometrată (7 minute şi 38 de secunde), adresate unui număr limitat de spectatori.


Impro Patzan Show FOTO Remus Toderici

Festivalul a început cu premiera spectacolului cu piesa Vă plac bananele, tovarăşi?, întâia punere în scenă în româneşte a unuia dintre primele texte ale dramaturgului maghiar din România, Székely Csaba. Născut în 1981, Székely Csaba a scris Vă plac bananele, tovarăşi? în anul 2009. Piesa a avut succes, a fost recompensată cu Premiul regional pentru Europa la Concursul Internaţional de scenarii radiofonice ale BBC. Este o monodramă încă imperfect elaborată, cu lungimi, cu repetiţii, cu exces de gesticulaţie verbală. În structurarea căreia însă, dincolo de defecte şi neîmpliniri, pot fi descoperite multe dintre însuşirile care i-au adus lui Székely Csaba consacrarea. Ca, de exemplu, privirea tranşantă, neiertătoare asupra ultimilor ani ai dictaturii comuniste şi rolului nefast al activiştilor, antemergători ai actualilor baroni locali, care fiecare se credea un mic Ceauşescu, având drept de viaţă şi de moarte asupra comunităţii pe care o păstoreau. Ori atitudinea deloc binevoitoare, defel dulceagă, nesincer tandră la adresa comunităţii maghiare din România. Ai cărei fruntaşi s-au orientat mai curând în funcţie de interesele lor personale. Ironia indusă transpare mai peste tot în felul în care tânărul Robert ne istoriseşte povestea lui, a iubirii sale pentru colega „disidentă“ care, după Revoluţie, îşi va găsi pretinsa fericire în Anglia, şi mai ales povestea tatălui său pe nume Veress Tibor. Care din Tibor a devenit Tiberiu şi s-a manifestat drept mare apologet al ideologiei comuniste şi al prieteniei româno-maghiare. Al omogeneităţii naţiunii române, cum îmi amintesc că trebuia spus în acea vreme. Vreme în care tovarăşul Veress Tiberiu tăia şi spânzura într-o localitate oarecare din Ardeal şi aceasta fiindcă avea funcţie, relaţii, privilegii adică dreptul de a se aproviziiona din magazinele cu circuit închis. Ceea ce nu a însemnat defel că ar fi scăpat de ochiul vigilent al Securităţii omniprezente. Tiberiu s-a rebotezat Tibor în clipa în care s-a înfăţişat lumii drept fost deţinut politic şi mare luptător pentru drepturile „asupritei“, „deznaţionalizatei“ minorităţi maghiare.

Pus în scenă la Studio Act din Oradea de Ándi Gherghe, spectacolul după piesa lui Székely Csaba trece cu destul succes peste inabilităţile dramaturgice specifice oricărui început în scrisul pentru scenă. Dilată, supralicitează chiar, cel mai adesea eficient, fără nedorite exagerări şi cu rezultate preponderent cuantificabile în plan artistic nu doar în acela al efectelor comice lesne generabile de aplauze naivitatea, mirarea, dificultăţile de înţelegere ale realităţii caracterizante pentru tânărul Robert. O face profitând şi potenţând abilităţile ludice evidente ale actorului Alin Stanciu. Rezultatul fiind unul demn de luat în seamă.


Plex FOTO Remus Toderici

Spectacolul Plex sau marja de eroare în disecţia umană, o producţie ArtScape din Baia Mare, a reprezentat prima mare plăcută surpriză a Festivalului. Montarea se fundamentează pe o succesiune de texte din creaţia armeano-americanului Eric Bogosian, texte supuse unor adaptări de interpreţii Andrei Dinu şi Andrei Stan. Poate că limbajul uneia sau alteia dintre secvenţe (în majoritate scurte monodrame) să şocheze fiinţe ceva mai pudibonde. Care însă, înainte de a da drumul unor vehemente proteste, ar face foarte bine să mai reflecteze dacă nu cumva cele câteva cuvinte care nu prea şi-ar afla locul sub cupola Academiei nu fac parte din ideea şi estetica montării. Se perindă prin faţa noastră tot felul de personaje ce vor să pare trendy, extrem de degajate, foarte puţin atente la reguli sau coduri. Întreg acest joc al aparenţei este însă parte a manipulării zilnice la care ne supun reclamele, televiziunea, şcoala, biserica. Ne jucăm de-a bunăstarea spre a face jocurile consumatorismului, simulăm compasiunea şi empatia din cine ştie ce interese meschine, ascultăm cotidian discursuri foarte bine ţintite şi care fac jocuri murdare. Andrei Dinu şi Andrei Stan au reuşit să dea consistenţă fiecăruia dintre personajele asumate, să deseneze crochiuri pline de efect, să confere identitate stilistică clară fiecărei secvenţe, să înlăture orice risc de instaurare a montotoniei.

Cea de-a treia seară, seara de mijloc a Festivalului s-a dorit una declarat voioasă. A programat Impro Patzan Show, un spectacol de improvizaţie jucat de câţiva ani buni cu succes la public de actorii Ioana Cheregi, Eugen Neag, Andrei Stan şi Alin Stanciu. Cei patru tratează de la egal la egal cu spectatorii, aparent chiar le acceptă supremaţia, îi lasă pe aceştia să formuleze tema, să desemneze spaţiul în care se vor consuma întâmplările, lor rezervându-şi doar „dreptul“ de a-şi alege „cazna“ la care se vor supune de bună voie.“Caznă“ pe care dacă nu o vor îndeplini aşa cum se cuvine - de exemplu, trebuie să evite cu totul pronunţarea unei anumite consoane, aleatoriu aleasă de cineva din public - vor fi trimişi precum sportivii „la vestiare“. Nu e deloc simplu jocul la care se înhamă protagoniştii spectacolului - trebuie să preia şi să dezvolte cât mai convingător mini-situaţii dramatice, să se joace inteligent cu vorbele, să integreze în jocul lor „voluntari“ din public şi, mai ales, să îşi păstreze buna dispoziţie.

Extrem de aşteptată a fost premiera spectacolului cu piesa Poveste din Transilvania/ Erdély Mese, producţie a Studio Act din Oradea. Bazat pe piesa Ţara zânelor, din câte se pare un scriitor tânăr, şi pus în scenă de acelaşi Ándi Gheorghe, cu tineri actori, deopotrivă români şi maghiari, de la cele două Teatre profesioniste din Oradea.


Poveste din Transilvania FOTO Remus Toderici

Are foarte puţină importanţă faptul că acţiunea acestui spectacol de teatru documentar se petrece la Târgu Mureş. Povestea unui alt Romeo şi a altei Juliete din atât de neprielnicul secol al XX lea, doi tineri care au ajuns să fie astfel din cauza comunismului care a controlat totul, chiar şi după ce a fost abolit şi oficial declarat mort de Revoluţia din Decembrie 1989, dar care reuşesc să învingă destinul potrivnic şi prejudecăţile de tot felul, se putea petrece riguros exact în aceiaşi termeni în oricare alt oraş din Transilvania. Întâmplările rememorate în spectacol se consumă de-a lungul a mai bine de 60 de ani, 60 de ani răi sau răi şi buni deopotrivă (dubla perspectivă e îngăduită de scriitură) acoperind o seamă de evenimente importante din chiar istoria Transilvaniei. Adică, saga revenirii Ardealului în componenţa României după ce a fost îndepărtat de Diktatul de la Viena, omniprezenţa Securităţii şi a securiştilor care ştiau totul, care şi distrugeau, şi prevedeau destine fiindcă asta era „sarcina lor de serviciu“, oscilaţiile de tot felul din timpul „anilor-lumină“, ai socialismului dinastic şi ai naţional-comunismului din vremea regimului lui Nicolae Ceauşescu, revoluţia din Decembrie, straniile, sângeroasele evenimente din martie 1990 de la Târgu Mureş. Care fiind încă neelucidate au cam lăsat nerezolvat totul. Poate tocmai de aceea, dacă aş fi fost în locul lui George Ştefan şi mai ales în acela al lui Ándi Gherghe aş fi lăsat pe dinafară ultimul tablou din piesă cu gust de zahăr caramel.

Altminteri, spectacolul condus cu destulă rigoare de regizor, plasat într-o scenografie cu funcţii caracterizante (Cristina Breteanu), fără bizbrizuri inutile, cu bune inserturi documentare (fragmente din cuvântări ale lui Nicolae Ceauşescu, intervenţia lui Constantin Pârvulescu din finalul Congresului al XII-lea al PCR, cu mici breaking-news-uri, câteva vorbe otrăvite ale lui Ion Iliescu) este unul care interesează. E bine susţinut actoriceşte, trecerile de la limba română la limba maghiară sunt cu rigoare cumpănite. Merită remarcat efortul actorilor Kocsis Gyula, Pitz Melinda (jos pălăria în faţa limbii române vorbite de această tânără actriţă originară din Ungaria care în vreo doi-trei ani a realizat o veritabilă performanţă lingvistică!), Richard Balint (sigur pe sine în rolul securistului ce invocă drept scuză datoria, dar asupra căruia urâţenia meseriei şi-a pus definitiv amprenta), Alin Stanciu (bine jucat tânărul care se ia la trântă cu o lume întreagă, cu regulile, cu prejudecăţile, cu frica, cu propria familie spre a-şi salva iubirea), Ciprian Ciuciu şi Eugen Neag.


MaRó FOTO Remus Toderici

Tot despre complexitatea relaţiilor inter-etnice româno-maghiare dă seama, de data aceasta în cheie ironico-parodică, spectacolul bilingv MaRó, de la Teatrul Yorick din Târgu Mureş. Montat exemplar de acelaşi Ándi Gherghe, slujind fără cusur cele zece pilule dramatice datorate condeiului lui Székely Csaba. Nu degeaba MaRó a depăşit din 2015 şi până azi patruzeci de reprezentaţii. Premiat la numeroase festivaluri, MaRó este ceea ce ar putea fi numit un veritabil spectacol de patrimoniu tocmai fiindcă dovedeşte viabilitatea teatrului independent făcut aşa cum se cuvine. Adică profesionist, fără derogări de la stricte standarde artistice. Ca şi în alte texte ale sale, Székely Csaba detectează vulnerabilităţi sociale, etnice şi individuale pe care le întoarce tacticos pe toate feţele, se arată neiertător cu propria etnie, nu face apel la nici un fel de indulgenţe ceea ce îi îngăduie să fie necruţător şi cu românii fără a fi nici o clipă susceptibil de a fi bănuit de gânduri ascunse. Intoleranţi, ridicoli, comici fără voie, absurzi putem fi şi, din păcate, chiar suntem şi unii, şi alţii, şi românii, şi maghiarii, ne inflamăm fără motive, cădem în ridicol fără a ne găsi necesarul timp de reflecţie spre a înţelege că argumentele care ne apropie şi ne leagă sunt mult mai puternice decât ceea ce ne desparte. Un argument? Via emoţie ce putea fi citită pe chipurile celor şapte actori din distribuţie în faţa aplauzelor prelungite. E vorba despre Raisa Ané, Benedek Botond Farkas, Csaba Ciugulitu, Fodor Piroska, Bajko Edina, Ştefan Mura, Nagy István. Impecabil conduşi de un regizor tânăr care ştie foarte bine rolul echilibrului în teatru.