Mit şi contemporaneitate

Exploziv, piesa intrată de curând în repertoriul Naţionalului craiovean, înseamnă, neîndoielnic, dovada că nu s-au înşelat deloc cei ce au crezut în înzestrările de scriitor de literatură dramatică ale Elisei Wilk.

Textul probează rafinarea mijloacelor de expresie, aducând cu sine dovezi clare că autoarea e nu doar preocupată, ci şi perfect înzestrată pentru a oferi scenei lucrări din ce în ce mai complexe şi mai solide, cu o arhitectură tot mai sofisticată, însă defel gratuită, ci dublată de câştiguri autentice la nivelul semnificării.

Fără doar şi poate, nu ar fi deloc în eroare cei ce ar spune că Exploziv e o încă o piesă cu tineri şi pentru tineri. Cu adolescenţi antrenaţi, la început de voie, din fascinaţie, din dorinţa de a se arăta în propriii ochi şi în cei ai colegilor lor altfel decât sunt în realitate, într-o aventură cu final tragic. Tineri ce cred că e cool, că trebuie să fie mai curajoşi şi mai neconformişti. Că nu se poate să nu se arate în ochii celor din jurul lor mai dornici şi mai pregătiţi să rupă limitările sociale care până atunci, până la momentul crizei le-au impus o anume conduită mereu egală cu sine însăşi.

Exploziv e, la un prim nivel, o scriere ce ne aduce în faţă ochilor o întâmplare ciudată, dramatică, excepţională, cu un final la fel de tragic precum cel din Pisica verde. O altă piesă a Elisei Wilk, bine valorată scenic de regizorul Bobi Pricop la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” din Iaşi. Întâmplare consumată de această dată într-un liceu bun, defel oarecare, nicidecum de duzină. De aici (de ce nu?) ori de aiurea. Un liceu unde sosirea unui elev nou pe nume Denis provoacă turbulenţe din ce în ce mai accentuate.

Denis e, în mod hotărât, altfel decât ceilalţi elevi. De departe e „cel mai cel”. Numai că Denis nu se mulţumeşte cu asta. Vrea mereu mai mult. Consumă, cheltuie, se cheltuie pe sine oricât şi oricum spre a-şi consolida excepţionalitatea. Care trebuie să fie recunoscută nu doar de colegi, ci şi de profesori. E băiatul cel mai frumos aşa că toate fetele încep să suspine după el, e cel mai îndrăzneţ şi cel „mai curajos. Mai presus de toate e cel mai „inovativ” în relaţia cu corpul profesoral. Inovativ până într-atât încât distruge cutume. Aruncă în aer coduri. Găsindu-şi spaţiul propice în rândul unei „dăscălimi” evident autosuficiente, plictisite, convinsă că le ştie pe toate, că nimic nu o mai poate surprinde. În realitate nicidecum pregătită să facă faţă provocărilor defel simple pe care le aduce cu sine reformularea tot mai drastică şi mai plină de neprevăzut a relaţiei profesor- elev.

Denis e „noul lider”, omul-surpriză, tânărul cu o inteligenţă mult peste medie, conştient, hiper-conştient de capacităţile sale dominatoare. E manipulatorul prin excelenţă. Intrusul misterios şi fascinant, adolescentul malefic şi îndrăzneţ căruia nu îi e deloc greu să îl detroneze, graţie comportamentul său programatic şi natural „altfel”, pe liderul obişnuit. Pe elevul cuminte şi silitor, de netăgăduită „familie bună” care a ajuns să fie şeful clasei datorită faptului că e cel mai bun la învăţătură şi model de conduită. E atipicul învingător asupra tipicului obosit.

Sosirea lui Denis instaurează starea de dezordine. Generatoare de seisme tot mai puternice nu doar printre elevi, ci printre profesori, cum spuneam la rându-le oameni având un grad sporit de vulnerabilitate, până atunci invizibil datorită previzibilului devorator ce le marchează existenţa. Denis e „străinul” ce aruncă în aer totul, inclusiv previzibilulul care a fost până atunci regulă de existenţă a cetăţii.

Iar cuvântul cetate folosit în fraza anterioară îşi are rostul şi sensul lui. Fiindcă Exploziv  e rescrierea inteligentă, dinamică şi extrem de personală a unui mit, a unei poveşti a Antichităţii ai cărei protagonişti sunt Penteu şi Agave, nume familiare celor ce cunosc Bacantele.

Penteu cel de azi, e nimeni altul decât şeful clasei, băiatul bun, cuminte, silitor, fragil şi fragilizat de relaţiile dintr-o familie în disoluţie, Agave e întrupat de profesoara –psiholog al şcolii, mama lui Penteu. Femeia aflată la vârsta critică, neglijată de soţul antrenat mai de voie, mai de nevoie într-o altă relaţie spre care a fost, la urma urmei, împins, inconştient, fireşte, de propria-i soţie.  De vulnerabilităţile celor doi, ca şi de cele ale Directorului şcolii, om de o suficienţă strigătoare la cer, ori de cele ale propriilor săi colegi adolescenţi, profită la maximum, conştient- inconştient, şi tocmai prin acest melanj devastator, tânărul Denis. Mai mult decât adolescentul teribil.

Andrei Măjeri, regizor nu doar tânăr, ci şi cultivat, care a colaborat cu Elise Wilk încă din etapa elaborării textului dramatic, a exploatat în chip remarcabil aliajul de realism, mit şi simbol din care e făcută piesa. Curgerea faptelor e contrapunctic marcată de ruperi faptice, abil plănuite, de acţiuni învăluite în semnificaţii secunde, minuţios elaborate, de trimiteri simbolice la puteri instauratoare de  sensuri superioare, de gradul al doilea ori al treilea. De semne ale mitului şi ale reverberaţiilor acestuia în actualitate Evidenţiate, marcate, subliniate, deloc ostentativ, cu lăudabilă măsură, prin mijloace teatrale reprezentate prin schimbări ale spaţiului sonor, modificări de ecleraj. Ca şi prin folosirea dinamică a elementelor ce compun decorul cu geometrie variabilă, inspirat şi eficient, semnat de Alexandra Panaite.

Am avut şansa de a vedea aproape toate spectacolele ale căror regii sunt semnate de Andrei Măjeri. Nu toate sunt la fel de izbutite. Ceea ce e până la urmă firesc. Mi se pare însă cum nu se poate mai clar un lucru. Tânărul regizor ştie să lucreze cu actorii, e convingător în relaţia cu aceştia. Ştie să instituie cu aceştia fertile relaţii de complicitate. Şi nu doar cu actorii colegi de generaţie. În două dintre spectacolele sale clujene i-a stat alături Miriam Cuibus. La Craiova şi-a făcut-o aliată pe Nataşa Raab care a jucat-o policrom, cu numeroase nuanţe pe Agave, cea din zilele noastre. Femeia fals- încântată de sine, cea care se autoamăgeşte că a învins în lupta cu vârsta şi izolarea pricinuită de propria-i singurătate şi de vinovata-i autosuficienţă. O singurătate care o distruge pe sine şi îi distruge fiul. Criza prin care trece Agave e speculată de Denis, adolescentul pervers şi cvasi-inconştient ce îi amplifică profesoarei –psiholog iluzia că mai poate fi cuceritoare. Denis fiind  cel care îi măreşte lui Agave doza drogului pe care aceasta şi-l autoadministrează singură.

Cel de-al doilea aliat de nădejde al lui Andrei Măjeri a fost actorul Marian Politic, interpretul Directorului liceului, la rându-i treptat anihilat, supus de maleficul Denis. Acestora doi li se alătură, desigur, Raluca Păun, Romaniţa Ionescu, Monica Ardeleanu, Ioana Manciu, Ştefan Cepoi, Andrei Ştefănescu, cu toţii tineri, cu toţii foarte buni, cu note util- distinctive în conturarea personalităţilor ezitante, fluide, specifice adolescenţei, ale colegilor de clasă ai lui Denis. Fete şi băieţi maladiv vrăjiţi de personalitatea dominatoare, explozivă a colegului lor. Tineri cu un comportament pernicios mimetic. Căruia încearcă să i se sustragă pe cont propriu, din ce în ce mai izolat, mai disperat, mai vulnerabilizat tânărul Penteu, foarte bine jucat de Alex Calangiu.

Revelaţia spectacolului e însă, fără doar şi poate, Cătălin Miculeasa. Interpretul lui Denis. Încă student, înzestrat cu talent, cu forţă, cu putere de concentrare, cu tot ceea ce era nevoie pentru ca prima lui apariţie pe o scenă profesionistă, şi nu pe una oarecare, să fie o reuşită. Fără reuşita lui, reuşita întregului spectacol ar fi fost una iluzorie. Din fericire, avem de-a face cu o izbândă în adevăratul sens al cuvântului. Demnă de a fi aplaudată ca atare.     

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova- EXPLOZIV de Elise Wilk; Regia: Andrei Măjeri; Scenografia: Alexandra Panaite; Cu: Nataşa Raab, Alex Calangiu, Cătălin Miculeasa, Marian Politic, Raluca Păun, Romaniţa Ionescu, Monica Ardeleanu, Ioana Manciu, Ştefan Cepoi, Andrei Ştefănescu; Data reprezentaţiei: 13 februarie 2016