Ceea ce - trebuie să o recunoaştem - reprezintă o performanţă fiindcă numai de bizarerii nu ne putem plânge atunci când vine vorba despre ceea ce a montat ori montează iconoclastul regizor. Adulat de unii, negat, chiar detestat de alţii, oricum, dincolo de voinţa unora sau altora, una dintre cele mai bine conturate prezenţe din categoria directorilor de scenă români ajunşi deja la vârsta deplinei maturităţi.

Nu cred însă că exclusiv bizareria izvodită din amestecul de lucruri absolut noi şi din cele care constituie deja mărci de identificare ale felului în care îşi imaginează şi edifică teatrul Radu Afrim plasează într-un loc aparte spectacolul cu Rabenthal. Bestiarul, obsesia familiei, apariţia personajelor tarate, inserţia scenelor de cabaret, mizerabilismul bine controlat, recursul la măşti şi la peruci contează şi în cazul de faţă. Numai că, deşi înscenat pe un text deloc comod, aceasta în ciuda ori, poate, chiar datorită apartenenţei sale categoriale la comedia neagră, text frecvent scurtcircuitat, chiar aruncat în aer de bogăţia de imagini şi de metafore care îşi au partea lor indiscutabilă în ceea ce înseamnă valoarea estetică a montării, Rabenthal mi se pare una dintre culmile creaţiei regizorale a lui Radu Afrim. Un fapt ce intervine – să fie oare vorba doar despre o coincidenţă? - cu foarte puţină vreme înainte ca Afrim să regizeze la Teatrul Naţional din Bucureşti (acolo unde a mai montat în urmă cu câţiva ani Năpasta), o adaptare proprie după romanul Pădurea spânzuraţilor. Un indiciu clar că jurămintele (să ne reamintim că în urmă cu ceva vreme Radu Afrim declara ritos că nu va mai reveni în veci la clasici) sunt făcute doar spre a fi călcate.


FOTO Radu Afrim

În Rabenthal totul sau aproape totul este perfect gândit. Iată de ce cred că până şi celui mai cusurgiu critic îi va fi dificil să detecteze gratuităţi. Uite, fiindcă Afrim se joacă iar, cu teatrul cu actorii, cu noi, desigur, la modul superior, doresc să mă joc şi eu aşa că vreau eu să fac eu pe cusurgiul. De aceea spun că apariţia animăluţelor nu mi se părea neapărat obligatorie deoarece am impresia că ajungeau peştii reali, vii, dar şi cei din plastic, creaţi de fantezia scenografei Irina Moscu, ca şi cei semi-umani, adică o sirenă (masculină!!!) interpretată de un actor aflat într-un acvariu. În rest, nimic în plus, totul matematic construit. Rigoare de geometru, cum se zice. Un prim semn individualizator.

Vedem o serie de oameni, de felurite condiţii sociale. Adică un bogătaş, aşa cum e Rabenthal, care se căsătoreşte din cine ştie ce capriciu cu o oarecare Helena, o fată modestă despre care nu are, de altminteri, referinţe prea bune, şi face nunta într-un local deopotrivă ciudat şi mizer, un bucătar pretins specializat în felurite mâncăruri de peşte, despre care aflăm mai apoi că ar fi un fel de picaro modern. O bizară soprană ajunsă la o vârstă anunţat matusalemică, cu toate că pe scenă apare o actriţă tânără. Un chelner parcă din gumilastic, un maestru de ceremonii care se încovoaie. Toţi aceştia fac ceea ce au anunţat în prolog (aş zice spaţiu de instalare, dar mă tem să nu par prea savant şi nici nu vreau să mă repet) două păpuşele. Se joacă de-a viaţa şi, mai ales, de-a moartea. Culmea, jocul cu moartea le iese cel mai bine. Este perfect. Numai că perfecţiunea are costuri. Înseamnă moartea adevărată. A lui Rabenthal, a Helenei, a lui Valentin Boscik, bucătarul. Cel care a gătit sau nu mâncarea pe bază de peşte Puffer. Care mor cu toţii din pricina unui malentendu imens fiindcă aşa stau lucrurile îndeobşte într-o comedie neagră. Aceasta după ce s-au prins într-o comedie bufă, inventată, autoasumată, s-au jucat cu frişcă, s-au înşelat, s-au traficat reciproc, şi-au bătut joc unul de altul, s-au dat în spectacol, au comis lucruri gratuite numai şi numai spre a se arăta altfel decât ceilalţi.



FOTO Radu Afrim

Rabenthal este cel de-al doilea spectacol pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara de Radu Afrim. Intervine la aproape doi ani după ce regizorul a montat acolo Detalii naïve, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectator. Un spectacol pe un text propriu în care apăreau aproape toţi componenţii trupei. De data aceasta, Radu Afrim a optat pentru un spectacol cu o distribuţie restrânsă, preferându-i, cred, pe actorii care au dovedit un plus de aderenţă la stilul lui de lucru. Aceasta se vede, la fel cum se vede şi câştigul adus de experienţa anterioară. Nu, de data aceasta, la acest capitol, nici cel mai cusurgiu critic nu cred că ar mai putea formula reproşuri. Am enunţat astfel al doilea argument. Aşa că nu mă mai joc deloc şi spun cu mâna pe inimă că Tokai Andrea, o Helenă dezlănţuită, Csata Zsolt, în domnul Rabenthal , un rol de compoziţie realizat până la cele mai mici detalii, Borbély Emilia în soprana Annette Beaulac, Vass Richard în Chelnerul, parcă desprins din „marele mut“, Lukács Szilárd în Pospischill, Mihály Csongor şi Molnár Bence, în mai multe roluri de mici dimensiuni bine diferenţiate sunt cu totul remarcabili. Iar Bandi András Zsolt în Valentin Boscik, bucătarul specializat în peşte, cu nenumăratele lui trăiri, care reale, care simulate, este absolut excepţional.       

Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara - RABENTHAL de Jōrg Graser; Traducerea în limba maghiară: Szilágyi Mária; Regia şi universal sonor: Radu Afrim; Scenografia: Irina Moscu; Cu: Tokai Andrea, Csata Zsolt, Bandi András Zsolt, Vass Richard, Lukács Szilárd, Miháy Csongor şi Molnár Bence; Data reprezentaţiei: 24 ianuarie 2018