Lia Bugnar, despre 21 decembrie 1989: „Armata a pornit tancurile fără niciun fel de avertisment şi a trecut peste oamenii pe care i-a întâlnit în cale”

Lia Bugnar/ Foto: Eduard Enea

Lia Bugnar, cunoscuta actriţă şi regizor de teatru, a povestit într-o postare pe contul personal de Facebook clipele prin care a trecut în noaptea de 21 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii.

„Iaca s-au făcut 28 de ani. Aveam 21. Eram la Intercontinental şi era pentru prima oara când vedeam atâţia oameni la un loc care nu strigau "Ceauşescu PCR". Strigau "Libertate" şi strigau "Jos Ceauşescu!". Strigam şi eu, şi dup-aia mai plângeam un pic, şi dup-aia râdeam. Şi eu, şi frate-meu, şi tata. Mama n-a fost niciodată genu' revoluţionar. Nici azi nu e. Pentru ea cel mai important a fost şi este ca omu' să nu răcească”, şi-a început postarea Lia Bugnar.

„Dan Iosif urla într-o pâlnie din-aia, răguşit şi disperat. Soldaţii se uitau la noi, aşezaţi într-o masă compacta pe toată lăţimea bulevardului Magheru, cam prin dreptul sălii Dalles. În mijlocul lor erau tancuri. La un moment dat, Dan Iosif ne-a spus: "Faceţi puţin linişte! Armata vrea să ne dea un comunicat!" Am tăcut toţi. Armata a pornit tancurile fără niciun fel de avertisment şi a trecut peste oamenii pe care i-a întâlnit în cale. Mulţimea a început să fugă îngrozită în toate părţile. Eu mă agăţam de oameni şi îi rugam să nu fugim. La un moment dat l-am apucat de umăr pe un băiat înalt, îmbrăcat într-un trenci alb şi lung. "Nu fugi, te rog!" S-a întors cu faţa spre mine, cu ochi cum n-am mai văzut niciodată de atunci, mari, ciudaţi, de somnambul: "Nu fug." Era stropit de sânge din cap până-n picioare”, a scris cunoscuta actriţă.

Aceasta a făcut o comparaţie a acelor zile cu actualele momente de criză din societatea noastră, sugerând că vina pentru lipsa unui progres real este una generală, a întregii societăţi.

„La 28 de ani după întâmplarea asta, stau şi latru degeaba la o clădire monstruoasă pe poarta căreia ies maşini luxoase şi demarează în trombă. Stau şi mă uit la live-uri cu Ceauşeştii zilelor noastre, cu Comitetul lor Central, cu Marea lor Adunare Naţională. Ne-am învârtit, ne-am învârtit şi tot acolo-am nimerit. 

Şi dacă atunci puteam să ne plângem în şoaptă că ruşii asupritori, că americanii neserioşi, că securitatea, azi mi-e foarte limpede că noi suntem boala noastră cea mai mare. Avem mereu un vinovat pregătit, un nume pe care să-l huiduim, unii pe care să dăm vina. Nu e, drag popor din care fac parte aşa de organic, nu e din cauza nimănui în afară de noi. Nu mai daţi vina pe mafioţi şi pe partide formate din litere tembele şi analfabeţi fără cei 7 ani de acasă. Noi suntem de vină. Măcar atâta ar fi frumos să recunoaştem. Hai, sarmale reuşite să avem!”

Într-un post scriptum al acestei postări Lia Bugnar a promis că va povesti şi despre evenimentele tragice de la Otopeni, la care a fost de asemenea martoră.

„Presupun că mâine n-o să mă pot abţine şi-o să vă povestesc ce bine m-am distrat acum 28 de ani pe 22 decembrie la aeroportul Otopeni când, ca într-un joc pe calculator, am văzut cum 32 de soldaţi care nu depuseseră încă jurământul au fost împuşcaţi doar aşa, ca figuraţie specială, să avem şi noi atmosferă de revoluţie. Revoluţie pe care oricum n-am dat doi bani după aia şi nu dăm nici azi”.